Ioana Maria Lupașcu: „Cand întâlnesc pe cineva care știe ceea ce nu știu eu, întreb!”

Este o artistă-campioană, pentru că „topește” orice barieră cu perseverență, pasiune și energie, cu acea luminozitate lăuntrică, responsabilă de nivelul creșterii spirituale, de harul de a transmite din bucuria ei de a se alătura călătoriei imprevizibile cu pianul și celorlalți care o ascultă, care o privesc, o admiră. Dar mai ales celor care își doresc să fie prezenți în sala de spectacol, pentru că acolo este ea și au șansa de a o întâlni în profunzimea ființei sale. Mă refer la pianista Ioana Maria Lupașcu pentru care noțiunea de branding personal a depășit de mult ipostaza de concept teoretic, înscriindu-se în seria campionatelor sale – muzicale, cultural-jurnalistice, scriitoricești – câștigate cu doze esențiale de smerenie, consecvență, curiozitate intelectuală manifestată continuu, cu implicare și cu nenumărate ore de punere în practică sub semnul experiențelor frumoase, demne de împărtășit, ceea ce a cumulat din informația citită, din dialogul cu un profesionist pe care îl prețuiește sau din experimentarea autodidactă. Pentru a oferi tot ce are mai bun și pentru a fi cea mai bună pentru publicul de pretutindeni, având clipă de clipă trează conștiința că servește arta și că este datoare harului dat de Dumnezeu.

Fiecare dialog, fiecare pagină scrisă, fiecare scenografie de spectacol, fiecare repetiție sau conferință motivațională a cărei amfitrioană este fac ca fiecare nouă reîntâlnire cu Ioana Maria Lupașcu să-ți reconfirme ceea ce știai deja, faptul că inima și degetele ei sunt vrăjite, la propriu. Și, în aceeași măsură, să te pună față în față și cu ceea ce nu știai, cu explozii benefice de mister, uimire, contemplare și apreciere, cu acea stare unică a spectatorului care se simte îmbogățit cu o cură de seruri vitaminizante, dătătoare de viață, de fiecare dată după ce asistă fie la spectacolul „fluviilor de cerneală“, la armoniile sonore care ies la suprafață chiar și dintr-o „dărăpănătură de pian” sau la reinventarea cromatică, creativă, asumată. Dacă pentru cei mai mulți brandingul personal reprezintă o noutate la care are întâietate un număr limitat de persoane, mi-am propus să aflu și să accesez, împreună cu Ioana Maria Lupașcu, chimia scenelor, stimulii progresului, aspecte nespuse, zone altfel autentice, mostre tonice despre a reuși în context digital. Vă invit să ne fiți alături, servind din Ceașca Culturală pe care am pregătit-o pentru dumneavoastră.

„Aceasta este direcția mea: o multitudine de străduțe care duc toate în aceeași direcție, aceea a mea, a îmbogățirii mele muzicale și spirituale, prin ceea ce aduc publicului pe scenă.”

„Eu, înainte de toate, sunt pianistă. Asta sunt în fiecare secundă. Celelalte abilități pe care mi le-am descoperit mi-au fost de ajutor la pian. Scrisul a servit carierei de pianist, capacitatea de a mă descurca cu social media, cu publicitatea, ideile care îmi vin în ce privește spectacolele de public; toate servesc pianului și iubirii mele pentru a cânta la pian.“

Stefania Argeanu: Având în vedere dimensiunea de marketing sau cea de branding, ar trebui revizuită percepția asupra încadrării domeniului artistic-cultural într-o singură filieră, strict umanistă, când, de fapt, presupune o paradigmă vastă, aflată la intersecție cu o pleiadă de interpretări interdisciplinare. Cu alte cuvinte, pentru solistul erei digitale din 2017, muzica există și în afara propriului ei teritoriu. Astfel, muzica este prezentă activ în statistici, cifre, economie, administrație, competențe digitale și de social media, blogging, programări, negocieri, strategii de branding personal, precum și în asimilarea accelerată a multitaskingului și în aplicarea lui, în stil metodic, ținând cont de o serie de principii. Care sunt motivațiile pentru care „Solistul, azi, trebuie să știe și marketing, și PR, și branding”?

Ioana Maria Lupașcu: Pentru că altfel nu se poate și nu de azi, ci de sute de ani. Numai fiecare, singur, își știe cel mai bine direcția, imaginea pe care o dorește și construcția pe care o face în și cu sinele său. Iar solistica nu înseamnă doar să cânt pe scenă și atât. Cum ajungi pe scenă, dacă nu știi să te propui? Fiecare apariție trebuie să fie impecabilă și în creștere, dar, de asemenea, trebuie să începi să cunoști elemente de vânzări și de marketing, pentru a simți că ești omul care trebuie, la locul în care trebuie, în momentul în care trebuie. Mozart, poate, a fost primul care a știut să se autopromoveze. El ieșea în centrul orașului, în fața sălilor unde urma să concerteze, cu cartoane mari lipite de el, pe care scria reclama concertului. Liszt a fost cel care a inventat concertele în sălile mari; a fost primul one-man-show, și asta doar ca să dau câteva exemple, iar marele violonist Henryk Szeryng, întrebat cum își petrece ziua, spunea: „opt ore dorm, opt ore studiez și opt ore scriu scrisori”, prin “scrisori” referindu-se la propuneri către săli, manageri, case de discuri, orchestră și așa mai departe.

Cum distingi granița dintre motivație și obligație (în sensul birocrației adaptate fenomenului artistic)?

Eu cred că profesia noastră nu se poate face cu adevărat din obligație. Nu la nivel înalt, nici la nivelul unui mare performer. Este greu să crești, să muncești, să te reinventezi permanent, să te autoîmbogățești; este teribil de greu să stai atâtea ore și să înveți mereu piese noi, când e din obligație. Fără motivația internă, care vine din pasiune, din faptul că îți curge în sânge profesia, că ai în ADN vocația aceasta, nu se poate face cu adevărat și nu poți să atingi acea emoție lăuntrică a spectatorului, acea zonă în care fie îi dai lacrimile, fie îi aduci o fericire senină și totală. Și atunci când e pasiune reală, există și motivația de a face și partea birocratică, pentru că, altfel, vezi că nu ai cum. Nu este niciodată o obligație. Știi…, când faci ceva cu pasiune, se spune că nu muncești. Nu este adevărat. Muncești și mai mult și, de fapt, muncești continuu, însă nu simți că e o muncă; este pasiunea ta și asta îți dă o energie care nici nu poate fi imaginată de cel care o face din obligație. Diferența se simte din prima secundă. Este lumina lăuntrică a omului care iradiază.

Auzim din ce în ce mai frecvent următoarea remarcă: „Într-un univers în care valabilitatea cărților de vizită constă în frecvența search-ului/a căutărilor pe Google (care echivalează cu noua percepere a celebrității), iar rețeaua de contacte profesionale valorează, deseori, mai mult decât cursurile unei instituții de învățământ superior, brandingul personal devine o preocupare de bază a oricărui profesionist.“

Poate că, în ceea ce ne privește pe noi, artiștii, aceste lucruri au un oarecare miez. Contează cu cine colaborezi, contează cât de mult public aduce numele tău în sală, contează dacă trezești interesul, în sensul bun. Eu cred că, în evoluția noastră, există întâlniri care ne îmbogățesc și ne ajută să progresăm. Eu iubesc colaborările, pentru că de la fiecare învăț mult și, de altfel, colaborez cu atât de mulți muzicieni sau actori. Țin la imaginea mea și, atunci, sunt atentă cu cine colaborez; mă interesează să existe chimie scenică, de asemenea, pentru ca „produsul” să fie de cea mai înaltă calitate și interacțiunea noastră să fie cât mai deplină. Refuz colaborările care nu cred că mă definesc, la care nu văd succesul; refuz programele care nu îmi plac și care nu se armonizează cu linia carierei mele. Mai există și accidente, colaborări pe care cred că vor funcționa și se dovedește că nu, dar acelea nu trec de un prim concert; nu există repetabilitate. Așa învățăm. Așa cum există și colaborări pe care mi-ar plăcea să le repet, nu mereu se ivesc ocaziile așa cum ne dorim. Îmi place să îmi aleg interacțiuni cu artiști pe care îi admir și cu care cred că pot aduce, în fața publicului, o explozie. Așadar, contactele și colaborările contează enorm pentru imaginea noastră. Cât despre căutările pe Google…, dacă sunt câștigate organic, au o importanță. Dacă sunt cumpărate sau aduse cu falsă publicitate, cu chestiuni comerciale sau chiar negative…, sunt, poate, un minus, mai degrabă.

„Preocuparea mea de a împacheta concertele în scenografie, marketing și toate acestea mi le gândesc, adesea, singură, ceea ce îmi dă o satisfacție de nebănuit. Sunt provocări și stimuli în același timp. “

„Nu îmi plac cărările bătătorite și asta, desigur, aduce provocări în plus, dar și satisfacții mari.”

Care este istoricul acestei preocupări?

Dorința de progres, de a învăța, de a nu sta pe loc. Nu îmi stă în fire să fac un singur lucru și atât. Curând după întoarcerea mea în țară, în 2005, am avut o stagiune în care am cântat practic două concerte, în multe orașe ale țării: Liszt, Concertul nr. 1, și Beethoven, Concertul nr. 5. Deși totul a fost minunat, simțeam că pot mai mult de atât, că era insuficient. Și dorindu-mi mai mult, lucrurile s-au legat încet-încet. La început, nu știam ce căutam, dar știam că vreau mult mai mult și, așa, s-a născut mare parte din proiectele mele. Fiind altceva, au avut nevoie să devină un pachet: titlu, explicații, detalii. Am găsit că merită și au nevoie de poze pe măsură, filme și, iată, pas cu pas, învățând cu fiecare proiect, în parte, a apărut preocuparea mea de a împacheta concertele în scenografie, marketing și toate acestea mi le gândesc, adesea, singură, ceea ce îmi dă o satisfacție de nebănuit. Sunt provocări și stimuli în același timp. Așa am gândit „Pianul care visa flamenco” (deși titlul în sine nu este al meu), așa am gândit diferitele concerte de acum, așa am gândit seria Armoniilor de la Opera Comică, o serie ce s-a întins pe tot parcursul stagiunii 2016-2017 și s-a dezvoltat pe măsură ce trecea timpul. Fiecare anotimp a avut concertul său. Toamna, asociată cu sunetul violoncelului și cu Chopin, Elgar sau Chaplin, iarna a fost comparată cu o seară de visare, inspirată de acele seri lungi, în care ne ascundem de frig în căldura casei. Vocea unei soprane minunate, ca Raluca Oprea, a întregit repertoriul de lieduri de Bellini, Strauss și Rachmaninov. Primăvara a venit cu bucuria unui concert cu fabule și muzică de desene animate, alături de actrița Daniela Nane, iar vara…, eh, vara… trebuie să fie fierbinte, așa că Armoniile de vară sunt închipuite alături de Fernando Mihalache într-o seară de Piazzolla. Pian-acordeon și Piazzolla. Nu este Piazzolla by night; este Piazzolla by evening, Armonii de vară și multă pasiune. Asta a fost doar un mic exemplu din ceea ce fac diferit.

Cum se cultivă brandingul personal?

Cu multă răbdare, perseverență, discernământ, smerenie și pasiune. Răbdarea de a turna, în fiecare zi, o picătură, așa cum faci la rădăcina unei plante. Iar aici intră și pasiunea și perseverența. Nu dai tunuri, ci crești organic, puțin câte puțin; așa se face consistența. Altfel, ești o țiplă strălucitoare, dar goală, înăuntrul căreia nu se află nimic. Discernământul se referă la alegeri: să știi ce să refuzi și ce să accepți, cum să o faci, cât să faci din ceva și cum anume. Cât despre smerenie… fiind vorba de tine însăți (/ însuți), lucrând pentru tine, primind aplauze, complimente și laude, lupta cu orgoliul este mare, așa că este necesar să nu fugi ca disperatul după slava deșartă, care, de asemenea, este goală. În fiecare secundă, să știi de unde vin toate și unde se duc: la Dumnezeu. Și iată, smerenia. Servim arta și suntem datori harului dat de Dumnezeu.

În ce constă brandul Ioana Maria Lupașcu?

Calitate, versatilitate, seriozitate, preocupări caleidoscopice, concerte dedicate publicului, fără a face rabat la calitatea muzicală și la nivelul înalt al pianisticii. Înseamnă concerte, de la clasic la jazz sau tango. Înseamnă o plenitudine de colaborări: de la mari muzicieni la mari actori, precum Daniela Nane, cu care colaborez de ceva ani deja. Înseamnă zâmbet și bună dispoziție, concerte pregătite cu multă dragoste, în cele mai mici detalii. Înseamnă o căutare permanentă și dorința de a învăța ceva nou. Toți cei care m-au căutat sau pe care i-am căutat eu, ca să cântăm împreună, au fost plăcut uimiți de acceptul meu imediat de a învăța repertoriul lor. Nu îmi plac cărările bătătorite și asta, desigur, aduce provocări în plus, dar și satisfacții mari.

„Toate aceste colaborări, atât de diferite, mă pasionează și mă îmbogățesc, mă fac să iubesc ceea ce fac și, oricât de obosită m-ar face uneori, îmi dau și energie și entuziasm să fac mereu lucruri noi sau să revin la ceva din trecut, dar de la un alt nivel.”

„Tu faci tot ce depinde de tine, așa cum știi mai bine; apoi este publicul cel care dă verdictul. Cu fiecare program nou, cu fiecare concert inventat de la zero și dus pe scenă, se produce o creștere; capeti experiență. Dar publicul este cel care, la final, hotărăște; acolo se trage linia.”

De unde se documentează artistul cu privire la manageriat, impresariat, PR, negocieri și îmblânzirea partiturii, având în vedere stăpânirea profesionistă a mai multor profesii de către o singură ființă și, implicit, a formulei „10 în 1“, „100 în 1“, „1000 în 1“?

De oriunde poate și îl duce viața. Îți spun ce fac eu. Când întâlnesc pe cineva care știe ceea ce nu știu eu, întreb. Am fost, la un moment dat, curioasă să înțeleg cum funcționează social media și am întrebat pe cei care știau. Apoi, mai înveți și prin experimentare, văzând ce funcționează din ceea ce faci și ce nu. Eu îmi urmăresc foarte mult și instinctul. Chiar și în zona asta sunt artist și merg așa cum îmi dictează intuiția.

Care sunt cauzele apariției necesității de a exista sub semnul formulei „10 în 1“?

Evoluția noastră. Cumva, în toate formele vieții este nevoie măcar de 3-în-1 sau 4-în-1, așa că un artist, cel care, cumva, uneori, poate fi un exemplu, este firesc să fie 10-în-1. Eu am remarcat că atunci când alții fac treaba ta, nu o fac la fel de bine. Este atât de greu să găsești pe cineva care să știe ce știi și tu și să aibă aplecarea de a o face necondiționat, investind timp și energie. Cine poate face asta pentru tine, dacă nu tu însuți?

Care sunt avantajele? Dar dezavantajele?

Când faci ceea ce îți place, nu văd dezavantaje. Desigur, petreci mai mult timp, însă nu percepi asta ca atare. Avantajul este că te dezvolți mult și în mai multe direcții.

„Nu poți rămâne la imaginea muzicianului de acum 100 sau 50 de ani: ursuz, care avea un zid între el și public, apărea încruntat, cânta, se apleca și pleca. Eu cred în dărâmarea acestui zid.”

„Schimbarea registrului mă relaxează. Sunt într-o permanentă reinventare și căutare de ceva nou. Mă interesează mereu ceea ce caută publicul, pentru a oferi ceva pe măsura așteptărilor și, iată, cererea și oferta, iată relația furnizor-client. “

Există riscul depersonalizării soliștilor aflați în această ipostază?

Absolut deloc. Fiecare are identitatea sa, background-ul său și tinde, poate, spre altceva. Iar toate aceste „ajutoare” urmează linia identității fiecăruia. Este frumos să mergi să asculți un concert, dar când acel concert are și o poveste, parcă îți place mai mult. Asta nu e depersonalizare; pentru mine sunt lucruri care îmi fac plăcere, cum este comunicarea permanentă cu publicul, pe toate căile.

Ce rol au mass-media, factorii politici, organizațiile neguvernamentale în privința stării actuale? În ce măsură presa, politica și ONG-urile se pot alia cu artiștii, devenind parteneri loiali și adjuvanți?

Au un rol mare. Mass media oferă vizibilitate artiștilor și, astfel, este esențială. Factorii politici, poate nu atât de mult, însă oamenii care ne conduc, da, pentru că alocă bani artelor. Instrumentele care se cumpără în instituții și bugetele alocate culturii depind de conducerea politică. Un artist nu cred că trebuie să se asocieze cu politica, deși fiecare dintre noi are părerile sale; artistul ar trebui să fie eliberat de grija zilei de mâine, pentru a putea crea fără obstacole. Ce fac artiștii ajunge direct în inimile oamenilor; ei sunt urmați, ascultați, iar vocea lor este amplificată, metaforic vorbind. Este ceea ce știau nobilii din trecut, când protejau și patronau artele. Îngrijirea spiritului nu este un lux, ci o necesitate reală. Dar, pe de altă parte, artiștii nu trăiesc doar din aer și artă, iar aici este mult de lucru între autorități și noi.

Cum îți mai găsești vocea, direcția, muza în această multitudine de activități în care ești implicată și care, să recunoaștem, împovărează și obosesc ființa umană, care nu poate funcționa automat, asemenea unui robot?

Chiar aceasta este direcția mea: o multitudine de străduțe ce duc toate în aceeași direcție, aceea a mea, a îmbogățirii mele muzicale și spirituale, și a îmbogățirii a ceea ce aduc publicului, pe scenă. Toate aceste colaborări, atât de diferite, mă pasionează și mă îmbogățesc, mă fac să iubesc ceea ce fac și, oricât de obosită m-ar face uneori, îmi dau și energie și entuziasm să fac mereu lucruri noi sau să revin la ceva din trecut, dar de la un alt nivel. Stagiunea aceasta, cred că am învățat câteva sute de piese noi. Nu glumesc: am făcut atâtea programe și colaborări noi. Am muncit enorm, am învățat enorm de multă muzică și am iubit fiecare secundă din tot ce s-a întâmplat, pentru că am crescut ca Făt Frumos, Fiul Iepei, în trei zile, cât alții într-un an. Fără acest volum imens de muncă, de invenție a câtorva zeci de concepte total noi și diferite între ele, în doar o stagiune, evident, această creștere nu se putea întâmpla. Mai mult de zece concepte total noi, făcute de la zero și duse la nivel de spectacole finite, de o oră și ceva. Am avut, de exemplu, în această iarnă, o perioadă în care aveam câte trei sau patru repetiții pe zi, cu programe total diferite, pentru concerte diferite, în locații diferite. Noaptea, apoi, studiam și căutam să învăț piesele noi. Nu pot să spun că nu eram epuizată, dar, în același timp, entuziasmul nu m-a părăsit nicio secundă, tocmai pentru că eram atât de încântată de această plenitudine de noi și provocare!

„Am remarcat că atunci când alții fac treaba ta, nu o fac la fel de bine. Este atât de greu să găsești pe cineva care să știe ce știi și tu și să aibă aplecarea de a o face necondiționat, investind timp și energie. Cine poate face asta pentru tine, dacă nu tu însuți?”

„Fără motivația internă, care vine din pasiune, din faptul că îți curge în sânge profesia, că ai în ADN vocația aceasta, nu se poate face cu adevărat și nu poți să atingi acea emoție lăuntrică a spectatorului, acea zonă în care fie îi dai lacrimile, fie îi aduci o fericire senină și totală.”

Ce se alege de aspirațiile, creațiile artistice și stimularea pozitivă a spiritului inventiv și creativ?

Crești. Nu există rețete sigure. Tu faci tot ce depinde de tine, așa cum știi mai bine, apoi este publicul cel care dă verdictul. Cu fiecare program nou, cu fiecare concert inventat de la zero și dus pe scenă, se produce o creștere; capeți experiență. Dar publicul este cel care, la final, hotărăște; acolo se trage linia. Mă consider binecuvântată, întrucât nu am avut proiecte care să nu aibă succes. Mă refer la cele în care am crezut, cele care s-au repetat, pe care le-am dorit și m-am străduit să le repet. Știi, cânt uneori un bolero numit „Jurame”. Acolo este un vers: „Pleacă, dar întoarce-te, deoarece fără tine nu pot trăi.” Cam asta este relația noastră, a artiștilor, cu publicul. Plecați acasă la final de show, dar reveniți, pentru că noi, cei de pe scenă, fără voi, cei din sală, nu putem trăi; nu mai avem rost.

Cum se înțelege adoratul tău pian și fiecare pian, în parte, pe care îl (re)cucerești la fiecare nouă apariție, cu brandul Ioana Maria Lupașcu?

Brandul este legat organic de pian. Este un cordon ombilical între noi. Și unele titluri ale spectacolelor mele oglindesc asta: „Pianul care visa flamenco”, „Pianul fermecat”, „Pianul cu poeme”. Trebuie să îți spun că acest titlu a fost dat de un poet. Brandul este strâns legat de pian, căci eu, înainte de toate, sunt pianistă. Nu poți disocia artistul de om, muzicianul și pianistul de viața de zi cu zi. Asta e în fiecare secundă. Celelalte abilități pe care mi le-am descoperit mi-au fost de ajutor la pian. Scrisul a servit carierei de pianist, capacității de a mă descurca cu social media și cu publicitatea, ideilor care îmi vin, în ce privește spectacolele de public; toate servesc pianului și iubirii mele de a cânta la pian.

Ce conotații le acorzi conceptelor atât de reale, exacte și pragmatice, precum sunt : „strategii de marketing”, „relația furnizor-client”, „condițiile pieței”? Trecându-le prin filtrul tău, ce accente, ce reflecții și ce conținuturi zărești în aceste sintagme/expresii de specialitate?

Pentru mine, sunt noțiuni cu termeni pompoși, date necesităților vieții de artist. Mie îmi face plăcere să scriu texte care ajută la promovarea spectacolelor pe social media. Mă bucur când sunt solicitată de instituții sau de diverse publicații să scriu câteva rânduri despre ceva; schimbarea registrului mă relaxează. Sunt într-o permanentă reinventare și căutare de ceva nou. Mă interesează mereu ceea ce caută publicul, pentru a oferi ceva pe măsura așteptărilor și, iată, cererea și oferta, iată relația furnizor-client.

„…În evoluția noastră, există întâlniri care ne îmbogățesc și ne ajută să progresăm. Îmi place să îmi aleg interacțiuni cu artiști pe care eu îi admir și cu care cred că pot aduce, în fața publicului, explozie . “

„Îngrijirea spiritului nu este un lux, ci o necesitate reală. Artiștii nu trăiesc doar din aer și artă; aici este mult de lucru între autorități și noi. Eu dau o idee, astfel, generațiilor tinere : există această nișă, aceea a adevăraților impresari artistici, care se ocupă de concertiști. În România, este cvasi-inexistentă. Îi avem pe cei care se promovează pe sine, care promovează o sală sau un festival, dar nu prea avem impresari de soliști sau de concertiști.”

Ce alte alternative există? Cu cine este esențial să stabilim un dialog, astfel încât artiștii să beneficieze de colaborări cu oameni specializați (doar) în impresariat, negocieri și promovare?

La noi nu prea există impresari. Iar în ce privește instrumentiștii, impresarii sunt puțini în toată lumea, așa că un artist învață să se impresarieze singur. Nevoia învață. Desigur că este o ușurare când altcineva o face în locul tău, mai ales dacă o face și bine, însă asta este rar. Cântăreții de operă beneficiază de numeroase agenții de impresariat și de multe audiții. Soliștii concertiști, într-o măsură mult mai mică. Eu dau o idee, astfel, generațiilor tinere: există această nișă, aceea a adevăraților impresari artistici, care se ocupă de concertiști. În România, este cvasi-inexistentă. Îi avem pe cei care se promovează pe sine, care promovează o sală sau un festival, dar nu prea avem impresari de soliști-concerțiști.

Care este, în accepția ta, sursa cea mai potrivită pentru finanțarea acestor întâlniri dintre profesii și profesioniști?

Nu știu dacă există „cea mai indicată” sursă. Fie că statul este acea sursă, fie că este o fundație, un om cu bani, un ONG sau un mecenat al artelor, important este să existe.

„Știi, cânt uneori un bolero care se numește „Jurame”. Acolo este un vers : „pleacă, dar întoarce-te, deoarece fără tine nu pot să trăiesc”. Cam asta este relația noastră, a artiștilor, cu publicul. Plecați acasă la final de show, dar reveniți, pentru că noi, cei de pe scenă, fără voi, cei din sală, nu putem trăi; nu mai avem rost.”

Ioana, tu ești o solistă-concertistă atât pe scene naționale, cât și pe cele internaționale. Există un model de bună practică care poate fi preluat și adaptat cerințelor din România, în privința îmbunătățirii continue a competențelor specifice și a cunoștințelor despre piață, standarde, tehnici de promovare, comunicare și finanțare, pentru artiști?

Nu știu dacă există un model, dacă există mai multe modele și ce le inspiră pe fiecare. Eu caut mereu, mă uit la cei pe care îi admir și mă inspir. Toți ne inspirăm unii de la alții. Este în regulă să te inspiri; nu este în regulă să furi idei, ceea ce se întâmplă, de asemenea. Nu este în regulă să iei conceptul cuiva, cuvânt cu cuvânt și să-l dai drept al tău. Dar se întâmplă că există multă lume goală pe dinăuntru, oameni lipsiți de idei și, atunci, consideră că este mai comod să iei de la altul, unde sunt în abundență, dar, fără a recunoaște asta, își asumă meritul altuia, adică. Sunt lucruri vechi de când lumea, nimic nou sub soare. Pe termen scurt, se numesc bombe și mergi așa, din bombă în bombă, însă, pe termen lung, aceste bombe nu duc neapărat undeva real, ci duc spre un castel de nisip. Mi s-a întâmplat să îmi văd ideile furate, dar eu am mereu idei noi; inventez mereu ceva. Cumva, și asta e un fel de confirmare a capacităților mele de a crea un spectacol interesant, cu un titlu interesant. Prefer să o iau în acest fel…. O confirmare care vine de la oameni mici, care nu pot mai mult, dar fură de la mine, îmi arată că ei nu pot ceea ce eu pot. Și este în regulă să fii generos și înțelegător cu cineva care nu poate.

Confirmările vin și altfel… Atât de mulți compozitori îmi scriu piese, încât chiar nu am cuvinte! Pot cânta o mică parte din ceea ce mi se trimite. Am spectacole întregi, orchestrate de Ioan Dobrinescu. Am lucrări cu orchestră, dedicate de compozitori ai scenei internaționale. O spun cu smerenie, să știi. Este o confirmare. Apoi, piesele au fost preluate și de alți pianiști, care le-au interpretat în propriile țări. Tot confirmări au fost invitațiile, de anul acesta, de a participa la Gala Operei din Cluj și am avut momente înălțătoare, pe scenă, sau concertul meu de Ziua României, în 2016, alături de Filarmonica Sibiu, când în sală s-au aflat patru Case Regale: a României, a Greciei, a Bulgariei și a Belgiei.

Cerințele publicului sunt aceleași peste tot: dorința de frumos, de calitate, dar azi, în era digitală, mai este și dorința unui pachet mai complex, ceea ce este și firesc, pentru că am evoluat și, dacă vrei să fii pe scenă, este neapărat să aduci oamenilor ceea ce își doresc: un pachet mai amplu, mai interesant și mai rafinat. Nu poți rămâne la imaginea muzicianului de acum 100 sau 50 de ani: ursuz, care avea un zid între el și public, apărea încruntat, cânta, se apleca și pleca. Eu cred în dărâmarea acestui zid și nu sunt doar eu, cea care crede asta, ci și mulți dintre muzicienii de azi. Muzica este limbajul care dărâmă acest zid; este o comunicare de la suflet la suflet.

Cu ce noțiuni, idei și impresii esențiale ale realităților experimentate de tine să rămânem, din oceanul de posibilități infinite ale promovării, în termenii: promovare și strategii de comunicare pentru un brand, respectiv comunicarea integrată de marketing (utilizarea corectă a principalelor metode, tehnici, tactici și strategii de comunicare și/sau mediere)?

Toate sunt unelte și trebuie tratate ca atare; ele servesc unui scop și nu sunt scop în sine. În ceea ce privește arta, este greu de spus care este utilizarea ei corectă; suntem într-o permanentă improvizație creativă și ceea ce a funcționat la un eveniment nu este obligatoriu să funcționeze la fel și în cazul altuia. Lucrurile acestea sunt într-o mișcare permanentă, așa că solicită, dar și captivează. Cred că arta, fără marketing, nu prea se mai poate face publică și, de asemenea, fără social media și fără publicitate. Se poate, dar la un nivel mic și fără ca publicul să știe de tine. În ceea ce privește scena, locul este mic și nu este loc pentru toată lumea, așa că ajută mult să știi „să te vinzi“, să găsești acele „cârlige” care nu înlocuiesc calitatea, dar o ajută și o propulsează spre o vizibilitate mai mare.