Să te regăsești în profesia ta zi de zi și să inițiezi fiecare activitate din agenda carierei tale sub semnul multiplu al bucuriei, al curiozității intelectuale care soarbe și asimilează, în manieră intrinseco – nutritivă, tot ceea ce constituie noutate benefică, la nivelul pregătirii, documentării, finisării a ceea ce ai de transmis din locul de unde emiți către ceilalți, alături de infuzii tonice de jovialitate, entuziasm, implicare ludică, este o binecuvântare, una din cele mai dorite realizări pentru care rostirea unui „Mulțumesc!“ nu mai este doar o simplă verbalizare, întrucât devine o oxigenare vitalizantă a oricărui parcurs inițiatic pe care, dacă în trecut abia – abia îl (între)zăreai la capătul unor susținute și îndelungate eforturi într-o depărtare informațională, în prezent este realitate, scânteie, sentiment perpetuu, culoare care dăinuie. Care este mereu acolo să te susțină lăuntric, fizic, motivațional și să-ți reconfirme ceea ce, uneori, se mai întâmplă să uiți: adevărul în ceea ce privește starea contului tău bancar, transferabil în afecte, și anume, faptul că este: incomensurabil, infinit, inepuizabil. Și că realimentarea ta pornește de la sediul pasiunii, al jocului, al surâsului și al responsabilității pe care le dovedești, investind în permanență respect, reciprocitate, frecvență și prezență activă, acolo unde te afli. Și, mai ales, dăruind, transmițând, cu blândețe și răbdare, din această atmosferă, din acest prea-plin și celorlalți. Pentru că, pe o perioadă nedeterminată, rămânem cu ceea ce dăruim, prin împărtășire, din contul nostru bancar emoțional și, mai puțin, cu un card supraponderal non-stop. Iar acolo unde există cardul, bancnota, recompensa financiară, fie ea și cu cele mai multe zerouri dungate (compromise), nu vor reuși niciodată să suplinească ceea ce pornește din suflet, din inimă.

Pledoarie: Jocul ca formă de activitate, ca formă cu tâlc și ca funcție socială

Am citit de curând cartea istoricului, profesorului și eseistului olandez Johan Huizinga, publicată în 1938, Homo ludens: încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Din bucuria stratificată pe care am simțit-o cu fiecare nouă conexiune, cu fiecare nouă trimitere la domeniile mele de interes (psihologia, literatura, biologia, filosofia), am găsit, la rândul meu, prilejul de a identifica și de a semnala alte conexiuni, alte începuturi, pe care le consider esențiali moderatori ai introducerii la interviul care abia așteaptă să fie citit.

„Ce loc ocupă jocul printre celelalte fenomene de cultură? În ce măsură are cultura însăși un caracter de joc? Cum integrăm noțiunea de joc în cea de cultură?”

„Din ce cauză și cu ce scop se practică joaca? (…) Răspunsurile date la această întrebare nu se exclud, câtuși de puțin, unul pe altul. Cele mai multe dintre aceste strădanii de a da o explicație nu se preocupă decât, în a doua instanță, de întrebarea: Ce și cum este jocul, în sine? Ce înseamnă el pentru jucătorii înșiși? Ele abordează nemijlocit jocul cu unitățile de măsură ale științei experimentale, fără să acorde, în primul rând, atenția necesară calității estetice profunde.”

„Bine, dar ce este, de fapt, jocul? “ “Acest din urmă element, „hazul” jocului, se împotrivește oricărei analize, oricărei interpretări logice. Termenul olandez „aardigheid” („haz”) ni se pare foarte semnificativ în această privință: este derivat din cuvântul aard (care înseamnă „fel”, „gen”, dar și „natură”, „esență”); apoi, procesul etimologic nu mai poate fi continuat. Pentru simțul nostru lingvistic modern, acest caracter de radical nu apare nicăieri în mod atât de izbitor ca în cuvântul englez „fun”. Cuvintelor olandeze <aardigheid> și <aard>, care înseamnă ambele, „haz”, le corespund aproximativ, dar pe linii diferite, cuvintele germane Spass și Witz. Lucru serios: limba franceză nu are niciun echivalent pentru această noțiune. Și tocmai acest element este cel care determină esența jocului.”

„Orice ființă care gândește își poate aduce imediat în fața ochilor această realitate: joacă, joc, ca pe ceva independent, distinct, chiar dacă limba lui nu posedă nicio entitate lexicală generală corespunzătoare. Jocul nu poate fi contestat. Aproape tot ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumusețea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu. Seriozitatea poate fi contestată. Jocul nu.“

„Odată cu jocul recunoaștem, cu sau fără voie, spiritul. Pentru că jocul, oricare ar fi esența lui, nu este materie. El sparge limitele existenței fizice. În raport cu o lume de idei determinată, care are efecte pur mecanice, jocul este, în cel mai deplin sens al cuvântului, o superabundență. Abia prin afluxul spiritului, care suspendă determinativitatea absolută, devine posibilă, imaginabilă, inteligibilă prezența jocului. Existența jocului confirmă fără încetare și în sensul cel mai înalt, caracterul supralogic al situației noastre în cosmos.”

„Cel care își îndreaptă privirea asupra funcției jocului în cultură este îndreptățit să preia noțiunea de <>, de acolo de unde biologia și psihologia au părăsit-o. Acela găsește jocul în cultură ca pe o mărime dată, existentă înaintea culturii înseși, însoțind-o și străbătând-o, de la începutul începutului și până în faza de cultură pe care o trăiește el însuși. Acela găsește jocul prezent pretutindeni, ca pe o calitate determinată a acțiunii, care se deosebește de viața “obișnuită”. Jocul, ca formă de activitate, ca formă cu tâlc și ca funcție socială – acestea sunt obiectul lui.”

„Mie, cel puțin, terminologia îndeobște uzuală referitoare la joc nu mi s-a părut suficientă. Am simțit tot timpul nevoia să dispun de un adjectiv corespunzător substantivului „joc”, care să însemne pur și simplu “ceea ce ține de joc și de joacă”. Jucăuș nu poate servi în acest scop, deoarece are o valoare semantică prea specifică. De aceea, fie-mi îngăduit să introduc cuvântul „ludic”. Cu toate că, în latină, presupusa formă primitivă este necunoscută, în franceză cuvântul ludique se întâlnește în scrierile de psihologie. “

„Jocul este mai vechi decât cultura…” “Jocul este mai mult decât un fenomen pur fiziologic sau decât o reacție psihică determinată pur fiziologic. El depășește, ca atare, limitele unei activități pur biologice sau, cel puțin, pur fizice. Jocul este o funcție plină de tâlc.”

Huizinga, Johan Homo ludens: încercare de determinare a elementului ludic al culturii; traducere: H.R. Radian; prefață și notă biobibliografică: Gabriel Liiceanu. – Ediția a 5-a – București: Humanitas, 2012. Număr pagină: 348

Infobiografic Daniela Yanay

Născută în 1965, a absolvit cursurile Universității București, Facultatea de Drept, în anul 1988 și a profesat în domeniul juridic până în anul 2013. Din anul 2013, a hotărât să transforme pasiunea pentru bijuteria handmade într-o “mică afacere”. Așa a început povestea Abysor. În septembrie 2015, a participat la o expoziție de grup, împreună cu alți trei artiști români, în Franța, la Saint-Genis-Pouilly, la Centrul Cultural Jean Monnet. Planuri de viitor: să urmeze cursurile unei școli de bijuterie contemporană. https://www.breslo.ro/abysor

„ …Locul acesta are culoarea dudelor coapte, semeția daliilor și aroma dulceții de gutui. Și e plin de povești rostite cu glas molcom…”

Când lucrurile au prins contur în mintea ei, așază florile pe planșetă și dă startul jocului. Povestea pe care o scrie(m) astăzi cu cerneala emoțiilor sale, la o veritabilă Ceașcă de Cultură, conține jocuri de culori și de atmosfere, perpetue și durabile. Așadar, vă aduc în lumina reflectoarelor acestui soare tomnatic, care abia așteaptă să deschidă sezonul recoltelor, „un alchimist ascuns în turnul unui castel medieval”, așa cum se descrie chiar invitata mea la dialog, Daniela Yanay. Despre un București pe care, inițial, îl respinge, dar care o tentează treptat și pe care învață, treptat, să-l iubească, prin descoperirea cromaticii florilor de cais, aromei teilor înfloriți și a freamătului neîntrerupt al frunzelor de plop. Cum se traduce căutarea și, totodată, întâlnirea continuă dintre autorul de emoții, stări, sentimente și flori, buchete de flori puse la uscat, (alte) flori puse la presat, frunze, semințe, scoarță de copac, mușchi, licheni, săruri colorate, scoici? Coup de foudre, bineînțeles! Povestea se transformă într-o bijuterie, cu ajutorul unui mulaj și al câtorva picături de rășină, chiar acum. Urmăriți-ne: începe jocul energiilor creative!

Ștefania Argeanu: Care sunt sensurile următoarelor definiții pentru dvs.? Mă refer la: „Bijuteriile sunt ceva care au de-a face cu emoțiile. Acel aspect al bijuteriilor mă interesează, de fapt.” – Ann Demeulemeester și „Cea mai scumpă bijuterie a omului e mâna lui de aur.“ – Tudor Mușatescu

Daniela Yanay: Bijuteriile se nasc din emoțiile creatorului. Căutarea elementelor materiale și îmbinarea acestora într-un obiect ornamental care să adauge un plus de frumusețe făpturii care îl va purta este un proces bazat, în cea mai mare parte, pe aptitudinea creatorului de a-și da expresie emoțiilor sale. Dacă fără emoție nu se naște o bijuterie, fără puterea de a crea emoții, aceasta nu va fi nici admirată, nici purtată. Un alt element important care intervine în procesul de creație: poți avea o idee, dar dacă nu știi cum să o pui în practică, n-ai făcut nimic. Punerea în practică nu e ușoară: trebuie să acumulezi cunoștințele necesare, să fii atent la detalii și să nu pierzi niciodată din vedere scopul practic al creației tale. Dobândești experiență prin exercițiu repetat și, la un moment dat, ajungi să poți parcurge unele faze ale procesului de creație cu ochii închiși…

Vă propun să inițiem dialogul nostru de la premisa că orașul are o consistență vizuală pregnantă și se citește, se traduce ca un colier. În acest context, ce coordonate are imaginea orașului dvs. de suflet? (puteți face trimitere și la numele unor străzi sau la culori, arome, senzații auditive, olfactive, etc)

N-aș putea spune că sufletul meu aparține unui singur loc. Iar primul dintre aceste locuri nu este un oraș, ci un sat de câmpie cu ulițe prăfuite, cu case aliniate de o parte și de alta a străzii principale, cu băncuțe pentru povești în fața fiecărei case. Locul acesta are culoarea dudelor coapte, semeția daliilor și aroma dulceții de gutui. Și e plin de povești rostite cu glas molcom. Acolo eram cea mai frumoasă dalie din grădină. Al doilea este un orașel de munte. Aceeași stradă principală, denumită pompos «Republicii», de-a lungul căreia făceau de strajă case semețe. Locul acesta are culoarea trandafirilor boltiți pe zidul casei și aroma merelor coapte și a boabelor de cafea abia prăjite. Nici aici nu lipsesc poveștile, citite pe îndelete, din cărți fără coperți, într-un balconaș suspendat deasupra grădinii. Al treilea este Bucureștiul. Acela delimitat de străzi cu nume de plante și anotimpuri, cu case care ar avea, fiecare, o poveste de spus, dacă ar avea cine să le asculte. Multă vreme l-am hulit; mi-aș fi dorit să trăiesc oriunde altundeva decât aici. Am învățat, treptat, să-l iubesc. Are culoarea florilor de cais, aroma teilor înfloriți și freamătul neîntrerupt al frunzelor de plop.

În ce măsură orașul adevărat nu e cel geografic, obiectiv, identificabil pe hartă, ci acela transfigurat prin filtrul rememorării, al reaccesării atmosferei unui spațiu, unui teritoriu?

În sufletul meu se amestecă toate aceste emoții, iar în locul în care trăiesc azi se regăsește câte puțin din spiritul locurilor care mi-au marcat existența – grădina cu dalii și trandafiri, nelipsitele povești (doar că, de data aceasta, eu sunt cea care povestește), aroma dulceții de gutui și a merelor coapte…

Cine scrie, de fapt, adevărata geografie? Care sunt coordonatele sale?

Eu, cu cerneala emoțiilor mele.

Și dacă imaginile olfactive sunt povești, ce sunt poveștile pentru dvs.?

E un punct sensibil. Poveștile sunt sursa mea de energie creatoare.

Ce ați aflat, ce ați învățat despre propria persoană, grație bijuteriilor pe care le înfăptuiți, le îmblânziți și le purtați?

M-am regăsit pe mine însămi.

Cum ajunge să fie redată, în conținuturi reale, o pereche de cercei, o brățară sau un colier care ia naștere, inițial, în laboratorul minții și al sufletului?

Totul se naște în jurul unei flori sau al unei pietre. Un parfum, o textură, o combinație cromatică. Oricare dintre aceste elemente poate da naștere unei povești. Povestea se transformă într-o bijuterie cu ajutorul unui mulaj și a câtorva picături de rășină. Sau cu o bucățică de sârmă și un clește. Uneori, simt nevoia să-mi compun o schiță. De multe ori însă lucrez sub impulsul momentului.

De la ce a pornit povestea Abysor? Ce semnificații are «Abysor» pentru dvs.?

Mi-am redescoperit latura creativă odată cu maternitatea. Încercările mele de a ocupa timpul copiilor într-un mod plăcut mi-au redeschis dorința de a crea. Oare ce pot face eu? Așa a început jocul cu mărgelele de piatră. Întâi, am creat pentru noi, apoi pentru prieteni. La un moment dat, am realizat că nu mă pot opri și am deschis magazinul. După un an, am descoperit rășina. A fost un adevărat coup de foudre. De atunci sunt într-o căutare continuă: flori, frunze, semințe, scoarță de copac, mușchi, licheni, săruri colorate, scoici, schlagmetal; nimic din ceea ce ar putea da farmec unei bijuterii nu scapă ochiului meu vigilent. Balconul e plin de buchete de flori puse la uscat; pe masă sunt alte flori puse la presat; curtea e plină de ghivece cu flori colorate, care își așteaptă cuminți dreptul la nemurire.

Se spune că, pentru partea nevăzută, ascunsă a lumii, avem la dispoziție fantasticul, magicul, fantezia… Care este codul dvs. personal de interpretare a fantasticului în procesul de zămislire a creațiilor Abysor?

Câteodată mă simt ca un alchimist ascuns în turnul unui castel medieval. Pot oferi oricui o plimbare la braț, în anotimpul preferat.

Vă mai amintiți care a fost acea comandă sau acel proiect artistic, apărut din proprie inițiativă, care v-a solicitat cel mai mult de când a luat ființă Abysor?

Fiecare proiect este solicitant. La început, îmi era teamă de comenzile personalizate. Și astăzi am rețineri în a le accepta, dar am înțeles că omul care lansează o astfel de comandă își dorește foarte mult o anumită bijuterie. Va fi o bijuterie iubită și purtată. Dacă stă în puterea mea, o fac. În general, oamenii doresc un anumit tip de inserții, cu o încărcătură emoțională puternică – fire de păr din coama cailor, flori din buchetul de mireasă, fire de mușchi din pădurea proprie, flori din grădina bunicii… Acum am terminat niște brățări în care am inserat o bucată dintr-un metru de croitorie. Am o clientă foarte mulțumită, iar asta îmi umple sufletul de bucurie!

Dincolo de dozele substanțiale de exuberanță, frenezie, atemporalitate, opulență și mister, încapsulate în matricea lor ființială, ce mesaje transmit bijuteriile ființelor umane?

Fiecare bijuterie transmite purtătorului o frântură din emoția creatorului ei. Bijuteriile au puterea de a ne schimba starea de spirit. Cât despre bijuteriile din pietre prețioase sau semiprețioase, există credința că acestea pot îmbunătăți starea de sănătate a omului. Dorința inexplicabilă de a purta o anumită piatră poate semnifica nevoia de echilibru, resimțită de un anumit organ intern cu care acea piatră rezonează.

Ce elemente definesc atmosfera graniței dintre accesoriu și bijuterie?

Bijuteria poate fi elementul definitoriu al unei ținute, elementul care reflectă cel mai bine caracterul purtătorului și îl scoate din anonimat.

Ce află Daniela Yanay despre bijuteriile olfactive/senzoriale, înrășinate, pe care le oferă clienților?

Nu poți reuși să transmiți emoție dacă nu iubești ceea ce faci.

În ce constă procedeul de transpunere a florilor în rășină, pentru a deveni bijuterii?

Florile trebuie uscate complet pentru a putea fi inserate în rășină. De obicei, lucrez cu flori uscate prin presare. Cea mai simplă metodă – presarea între filele unei cărți vechi. Sigur, nu vreau să distrug cartea, așa că între floare și fila cărții va exista întotdeauna o altă hârtie absorbantă, de genul filtrelor de cafea, care să preia umiditatea în exces. Procesul poate dura până la trei săptămâni, timp în care verific în permanență starea florilor. Câteodată, poate fi util să am la îndemână niște flori uscate, în forma lor naturală, de pildă, boboci de trandafir, flori de tei, capsule cu semințe de mac… Pe acestea le usuc în cutii de carton, așezate într-un loc uscat și bine aerisit. Uneori, în zilele toride de vară, usuc rapid buchete întregi de flori, legate pe o scară de lemn de pe balcon. Tot timpul sunt în căutare de flori. Nu e zi în care să nu vin acasă măcar cu un fir de iarbă. Nici în vacanțe nu plec fără instrumentarul necesar pentru recoltarea și uscarea florilor, căci mă găsesc de multe ori în zone cu flori sălbatice de o frumusețe aparte, pe care nu le-aș putea găsi în vreo grădină sau florărie din oraș. Odată încheiat procesul de uscare, pot trece la pasul următor: aleg o temă pentru bijuteria viitoare. Inspirația vine din ceea ce mă înconjoară, din tot ce îmi poate crea o emoție de moment: o zi ploioasă de toamnă, o frunză îngălbenită de arșița soarelui, albul delicat al primilor ghiocei, amintirea sunetului mării. Când lucrurile au prins contur în mintea mea, așez florile pe planșetă și dau startul jocului.

Care sunt florile compatibile cu „modul de existență„ al rășinii? Pietrele prețioase sau cele semiprețioase pot fi, și ele, încapsulate în matricea rășinii?

Nu toate florile își păstrează frumusețea în procesul de uscare. Unele oxidează și își schimbă culoarea, altele își pierd forma și se zbârcesc ca o mână îmbătrânită. Altele ar putea fi inserate, cu condiția să intervii asupra culorii. Sunt flori care își pierd culoarea în contact cu rășina. La unele, efectul este imediat; la altele, schimbarea este vizibilă în timp. De pildă, trifoiul – deși nu e o problemă să-i păstrez culoarea prin uscare, odată inserat în rășină, începe să se îngălbenească. Nu e numai constatarea mea, ci și a altor creatori cu care am corespondat. În general, toți creatorii lucrează cu flori a căror rezistență au testat-o de-a lungul timpului. Sau cu flori asupra cărora intervin, fie printr-un adaos de culoare, fie printr-un proces de izolare. Și pietrele semiprețioase pot fi inserate în rășină. Așa sunt realizați orgonii, dar nu există niciun impediment ca să fie folosiți ca inserții în bijuterii din rășină. Cunosc o creatoare care obișnuiește să insereze în bijuteriile ei din rășină chipsuri de chihlimbar. Și eu am experimentat, iar rezultatul m-a încântat.

În ce context ați descoperit rășina, ca adjuvant al jocurilor de culori și al emoțiilor perpetue, durabile?

Din întâmplare. Așa cum v-am spus deja, căutam ceva cu care să mă joc cu copiii. Mi-am amintit de mărțișoarele copilăriei mele, așa că am decis să facem împreună câteva, pentru a le oferi colegilor de clasă – într-o casă cu trei școlari «se consumă» anual o mare cantitate de mărțișoare. Acesta a fost începutul. Foarte repede am descoperit că pot face și altceva din rășină și flori. Mi-am cumpărat primul mulaj pentru brățară și am început să experimentez. Am parcurs un drum lung de la prima brățară până azi. Nu știam nimic despre rășină, în afara indicațiilor producătorului înscrise pe ambalaj. Nu știam aproape nimic despre uscare. Am testat, am consumat multă rășină, am stricat mult, dar toate acestea m-au ajutat să evoluez. Încă mai învăț. Am încercat toate tipurile de rășină pe care le-am găsit pe piață. Deși sunt scumpe și recomandate cu căldură de distribuitori ca fiind potrivite pentru realizarea de bijuterii, multe dintre ele sunt de proastă calitate. În ultimii doi ani, am lucrat cu rășini cu timp de polimerizare lung (72 de ore). A fost un salt calitativ. Dezavantajul este că mulajele se distrug mai repede, iar timpul de execuție al unei bijuterii este mult mai lung. De ceva mai bine de un an, am descoperit rășina ecologică. A fost o adevărată aventură să descopăr un distribuitor european pentru acest tip de rășină, care să livreze și în România, iar la început am fost nevoită să apelez la toți prietenii care tranzitau Europa cu mașina, ca să intru în posesia poțiunii magice…

Cum a început acest demers creativ? Ce ați simțit atunci când ați făcut trecerea de la cariera juridică la cea artistică, de la autor de emoții, stări și amintiri?

A început sub forma unui joc și a fost ca o eliberare. Limbajul juridic este rigid și împiedică orice manifestare creativă.

Care este, de fapt, menirea și rostul bijutierului?

Acela de a crea emoție.

Ce prețuiți și ce contează cel mai mult pentru dvs. în prezentul continuu/pe perioadă nedeterminată?

Familia, relația cu copiii mei. Apoi, bucuria creației și interacțiunea cu alți colegi de breaslă. E plăcut când reușești să schimbi impresii cu alți bijutieri. Majoritatea sunt dornici să-și împărtășească experiențele și am învățat multe în acest fel. Nu am simțit niciodată o atitudine de genul «ești un novice, nu am de ce să stau de vorbă cu tine». De la un novice entuziasmat, chiar și un creator consacrat poate învăța ceva. Obișnuiesc să cumpăr și să port bijuterii create de alții. Dar nu cumpăr decât acele bijuterii în care se simte emoția ființei care le-a zămislit…

Care sunt activitățile care vă inspiră și reușesc să vă bucure ochii, inima și mintea?

Plimbările în aer liber, vânătoarea de flori, fotografia și poveștile.

Interviul este realizat de Ștefania Argeanu.

Autor: Ștefania Argeanu

Sursa text: Ștefania Argeanu

Sursa foto: din arhiva personală a Danielei Yanay