Trăim într-o carte în care, în acest moment, vedem doar o singură filă. Suntem observatorii sau exploratorii propriilor noastre existențe? Suntem dispuși să vedem și în alte direcții pentru o fărâmă sigură de adevăr. Testăm sau nu: invenții, ipoteze, povești? Cât de mult le confundăm pe acestea cu istoria însăși? Cum ajungem la adevăr? Ajungem, la adevăr, prin descifrarea energiilor istoriei și prin reaccesarea propriilor intuiții? Care sunt uneltele, din ce este format instrumentarul de care avem nevoie pentru a ne trezi memoria, conștiința, gândul limpede și privirea clară, pentru a ști, a cunoaște, a percepe, la adevărata valoare, semnificațiile evenimentelor din trecut? Aspectele vieții sociale și culturale prezente relevă o raportare, o necesitate vitală de traducere, făcând apel la codul, semnele și simbolurile din paginile istoriei. Cine sunt sursele de la care ne întoarcem cu informații precise, reale, necosmetizate?
Tăblițele de la Tărtăria dețin un record mondial, ele sunt primele dovezi de scriere din Istoria omenirii.
Cât de mult sau cât de puțin știm despre noi, despre cine suntem? Câtă substanță, câtă veridicitate și certitudine predomină din concentrația adevărului autentic, nemăsluit, în cadrul discursurilor, prelegerilor, orelor predate, evenimentelor organizate mai degrabă pompos, decât festiv, acțiunilor susținute, trâmbițate de cadre didactice și personalul auxiliar? Există sincope, există conștientizarea unor derapaje în ceea ce am învățat, în ceea ce ni s-a transmis robotic, sub forma dresajului impus în școală, despre români și despre România? Există o etică profundă în desfășurarea acestor fenomene, în orele de la clasă, care are un impact semnificativ asupra designului orarului individual, personal, care îl succede pe cel formal? De ce avem acces doar la picături istorice, picături cronologice, la secvențe discontinue în parcurgerea fenomenului istoric, care se hrănește din viață, din prezentarea faptelor reale?
Întrebări, a căror apariție este privilegiată de acel moment… CÂND PĂMÂNTUL (îți) VORBEȘTE.
Vă propun să primiți cu ochii inimii dialogul cu pianista Ioana Maria Lupașcu, care semnează coloana sonoră a filmului documentar CÂND PĂMÂNTUL VORBEȘTE, ceea ce a generat o mulțime de întrebări din partea mea, în momentul pregătirii interviului pentru Ceașca de Cultură.
Ștefania Argeanu: Este prima dată când semnezi coloana sonoră pentru un film documentar? Cum traduci această experiență? Ce reflecții și conotații are asupra forului tău interior?
Ioana Maria Lupașcu: Nu este prima oară, ci chiar a treia, dar este cea mai complexă. Pentru primul film, am trimis doar piesele deja înregistrate. Era un documentar despre Andrei Blaier. Al doilea a implicat mai mult din partea mea. „Povestea unui ciob de lut” s-a numit și a fost difuzată de multe ori de canalul Digi World. Este vorba despre marea cetate dacică de la Siret, despre care se știe mai nimic și care a fost un punct central în acea perioadă. Era un mare punct de întâlnire, un fel de bursă a mărfurilor care veneau din toate colțurile lumii. Cei care au trăit acolo erau civilizați, evident. Oamenii din zonă găsesc și acum vestigii dacice săpând în curțile lor. Revenind la subiectul documentarului, a venit un moment în care pământul s-a surpat și dacii de acolo s-au mutat câțiva zeci de kilometri mai departe, dar nu au plecat nicăieri; nu au părăsit cu adevărat zona. Cercetători și arheologi adevărați răspund la întrebarea dacă acolo a existat sau nu continuitate. Pentru acel documentar, am improvizat prima oară în viața mea și a fost tare frumos, pentru că trebuia să fac un pasaj muzical original, pornind de la Mocirița lui Ioan Dobrinescu, care să servească drept fond sonor pentru imaginile cu războaiele daco-romane, să păstreze frânturi și din Mocirița, apoi să se reîntoarcă la ea. Nu știam minutaje exacte; am închis ochii și am cântat, apoi, când m-am dus cu înregistrarea la editare, s-a potrivit perfect cu imaginile. Când este să fie… În 2017, a urmat „Când Pământul Vorbește”. Și să știi că vorbește. Mult, tare și răspicat. Și de data aceasta, implicarea mea a fost mult mai mare. Am lucrat secundă de secundă, am ascultat ce se vorbea, m-am uitat înainte – după, înainte – după și am folosit empatia cu care mă sintonizez atunci când am un partener pe scenă, pentru a găsi muzica potrivită pentru fiecare fragment din film. Am găsit, de fiecare dată, fragmentul potrivit și, de data aceasta, aria instrumentală folosită este mult mai largă, iar paleta sonoră este mult mai colorată.
Cum a început colaborarea ta cu o echipă de arheologi, istorici și cercetători, dispuși să prezinte istoria filmică și, totodată, altfel față de cum este predată în școli?
Colaborarea a început cu Viorel Costea, producătorul filmului, și cu echipa lui de tineri minunați, talentați și entuziaști. Îmi sunt tare dragi! Ei au fost cei care au „vânat” cei mai mari cercetători, istorici și arheologi din toată Europa. Lucrul lor la acest film a început cam acum doi ani, timp în care au filmat, au strâns material, au citit zeci de cărți și mii de pagini de istorie, au vorbit cu toți cei care contau și aveau ceva de spus. Eu sunt atât de mândră să fac parte din echipa lor, să fi semnat muzica!… Faptul că filmul călătorește deja la Festivalul Astra, va fi prezentat la 1 decembrie, la Alba Iulia, și va avea multe alte călătorii este o emoție extrem de mare pentru mine. Semnul este că ceea ce am făcut noi toți este bine și că ne aflăm pe drumul cel bun. Acea istorie adormită, care cere să iasă la suprafață, este ADN-ul nostru care ne cheamă.
S-a schimbat ceva în felul tău de a percepe istoria după această experiență? Lentilele tale pianistice ce-ți spun despre firul istoriei, cum îl simți, cum îl vizualizezi, în traseul lui sinuos, mereu pendulând între mit și realitate, între beznă și claritate, între necrutările inumane și sublimul uman?
Nu s-a schimbat, dar s-a consolidat. Istoria este crudă oricum, însă cea corectă nu se învață la școală. La școală învățăm lucruri cosmetizate, în cel mai bun caz. Eu am căutat mereu răspunsuri și am citit, așa că am găsit singură. Deja știam, iar ceea ce am aflat acum a confirmat, a intensificat și a adăugat informații pe baza celor deja aflate de mine. Să-ți dau un exemplu de istorie învățată la școală. Nu va fi un exemplu românesc, tocmai pentru a nu fi “acuzată” de subiectivism sau de patriotism, deși patriotismul este absolut firesc. Lipsa lui este gravă, nu și prezența. Toți învățăm la școală despre reforma religioasă din Anglia, făcută de Cromwell. Despre ce reformă religioasă vorbim? Justificarea sângeroasă, transformată în genocid în serie, pentru fiecare nevastă pe care Henry al VIII-lea voia să o omoare ca să se căsătorească cu următoarea. Asta este istoria. Dacă vrei să știi, caută singur și citește. Așa și despre istoria României, mai ales perioada dinaintea Daciei și cea de după Dacia. Și, desigur, perioada interbelică, o altă perioadă la fel de atinsă de invenții.
În ce constă să acorzi sonoritate, glas și identitate unui film documentar?
Muzica trebuie să fie butonul on/off al imaginilor. Trebuie să le completeze, să spună ce sugerează uneori. Muzica ajută imaginile, trimite mesajul direct către spectator, dar spectatorul nu trebuie să simtă că este acolo. Vorba producătorului, Viorel Costea: să nu simți muzica, dar să o fredonezi când ieși din sală.
„Știi cum e?… Dumnezeu dă cuiva inspirația de a face ceva, pentru că a venit momentul. Persoana respectivă simte cum este măcinată de acea idee, cum înflorește și, dacă o fructifică, toate auspiciile îi sunt favorabile și totul înflorește ca într-o grădină mirifică, pentru că este voia divină; este momentul care se cerea să fie scos la suprafață.”
Coloana sonoră constituie identitatea muzicală a unui moment, a unei biografii, a unei amintiri care, doar astfel, poate fi readusă în memoria prezentului personal, în memoria prezentului universal?
Uneori, când este suficient de mult plastic găsit, se poate lipi pur și simplu. Muzica este mesajul care ajunge direct în inima noastră. Dacă ai trăit ceva puternic la o melodie, de câte ori o vei auzi, îți vei aminti ce ți s-a întâmplat. De multe ori, nu ne mai aducem aminte de persoane, dialoguri, locuri, însă ne amintim cum ne-am simțit; sentimentul nu se uită, iar sentimentele sunt legate de muzică. Emoția este ceea ce se transmite și se trăiește prin muzică.
Ce istorie/istoric are povestea coloanei sonore?
Fiecare coloană sonoră are în ea bucuria mea și entuziasmul de a face parte din acest proiect. S-a întâmplat la fel ca anul trecut, când am cântat anumite piese, am colaborat cu muzicieni de excepție și mici fragmente s-au potrivit ca o mănușă. Nu o să spun acum ingredientele secrete, dar, de exemplu, în iulie am făcut premiera unei piese, „Ave Maria” de Ioan Dobrinescu, împreună cu soprana Raluca Oprea, și este un moment în documentar în care se vede o biserică, apoi sunt filmate de aproape vitraliile și, exact atunci, cântă Raluca „Ave Maria”. A fost potrivire? S-a nimerit? Nu cred că s-a nimerit; nu s-a întâmplat. A fost să fie, trebuia să fie!
Ce sonorități dau formă și conținut întâlnirii dintre muzică și istorie?
Multe: Porumbescu, Caccini, Dobrinescu, Ave Maria, Ciocârlia, diferite improvizații, Schumann, pentru că și istoria din film se întinde pe o perioadă vastă. Sunt niște momente superbe care succed informațiilor puternice și, pentru câteva secunde, nu se mai vorbește. Sunt doar imagini și muzică, secunde în care spectatorul să poată, cumva, metaboliza ceea ce tocmai a aflat, iar cum sunt convinsă că impactul va fi imens, se simte nevoia acelor clipe de pauză în care informația să se așeze și să se pregătească spectatorul pentru ceea ce va afla, iar și iar. Țin să menționez că Viorel Costea are un simț extraordinar, pentru că au fost momente când mi-a cerut ceva anume și acel ceva a schimbat totul.
Prin ce tonuri, nuanțe și fuziuni se remarcă acest ADN identitar, țesut din stări, emoții, senzații și recuperări (cronologice)?
Am fost și suntem un popor puternic și n-avem cum să nu ne mândrim cu cine am fost și cu cine suntem încă. Sunt date care nu se schimbă. Suntem un popor mistic; avem asta în fire și nu este o întâmplare că din acel limbaj s-a păstrat tocmai mesajul unei preotese. Acestea nu sunt întâmplări, nu sunt coincidențe.
De unde provine această tendință de a ascunde realitățile istoriei? Este o intenție voită, în acest demers de umbrire a circuitului real, de blocare a unui flux de energii benefice, doar în momentul descifrării?
Este, cu siguranță, o intenție voită, dar adevărul trebuia să iasă de mult la iveală. Urlă, pur și simplu urlă. De mult. Știi cum e?… Dumnezeu dă cuiva inspirația de a face ceva, pentru că a venit momentul. Persoana respectivă simte cum este măcinată de acea idee, cum înflorește și, dacă o fructifică, toate auspiciile îi sunt favorabile și totul înflorește ca într-o grădină mirifică, pentru că este voia divină; este momentul care se cerea să fie scos la iveală. Dacă însă nu face nimic, ideea moare, inspirația îl părăsește și omul acela rămâne, brusc, sterp, dar, în același timp, acel suflu divin de inspirație se mută la altcineva. Și tot mutându-se așa, ajunge la cine trebuie și atunci toate își dau mâna în ajutorul ideii. Cam așa și cu blocarea și deblocarea energiilor. Venise momentul cu mult timp înainte; acum, în sfârșit, s-a înfăptuit! Sabin Luca, directorul Muzeului Brukenthal, a spus despre acest documentar că ar trebui să se învețe la istorie și să știi că ar trebui. Am afla cu toții cine suntem, de unde venim, ne-am respecta și ne-am stima mai mult ca nație; multe s-ar transforma, pentru că totul pornește din interior. Te jignește cineva pentru că îi permiți. Multe noi n-am mai permite, am avea demnitatea de nație, demnitatea aceea pe care o avea țăranul român odinioară: era demn în fața lumii și smerit doar în fața lui Dumnezeu. Stătea drept în fața oricui, în genunchi doar în fața Domnului. Și iar revenim la misticismul poporului român, care face parte din ADN-ul său. Ăsta e românul adevărat. Asta este nația noastră: să știm să stăm drepți în fața lumii. Ori, într-o perioadă în care convenim să ne închinăm, cum să stăm drepți? Deci, intenția a fost voită.
Pe cine, de cine să ascultăm? Din ce cărți să citim? De unde știm, cu certitudine, care dintre sursele pe care le accesăm în cadrul documentării sunt, într-adevăr, veridice?
În ziua de azi, informațiile sunt extrem de răspândite și multe se bat cap în cap sau prezintă jumătăți de adevăr și restul de minciuni. Dar verificarea sursei, verificarea posibilului interes al sursei, este calea bună, cred eu. Cine este cel care spune asta? De ce o face? Ce interes posibil ar putea avea? Cui îi folosește? Pentru cine lucrează? Ar putea fi real? Cum se potrivește asta cu ce mai știu eu despre x și y? Pe mine una m-a interesat foarte mult să aflu cum a ajuns România în punctul în care este azi, cum au reușit comuniștii să ajungă la putere, cum s-au răsturnat valorile, cum de mentalitatea care se află azi la bază este atât de eronată. Și m-am întors un pic în trecut, înainte de instaurarea comunismului, la cea mai măsluită perioadă din istorie. Ei bine, nu cea mai, căci poate la fel de măsluită sau apropiată de măsluită este și perioada dacilor. Am citit la început orice, am citit minciuni, am citit frânturi de adevăr, până am găsit adevărul. Informația corectă se găsește mereu dacă o cauți. Nu știi de unde să o cauți prima dată, dar… bate și ți se va deschide; cere și ți se va da. Căutând, o carte îți poate da un răspuns și îți poate ridica alte cinci întrebări. Încercând să-ți răspunzi la ele și tot așa, ajungi și unde trebuie. Dacă ar mai fi trăit tata, l-aș fi întrebat pe el, dar cum atunci când interesul meu era axat pe acest subiect n-am mai avut pe cine să întreb… Mie îmi place să judec cu capul meu, să am părerea mea, a mea, și nu bucățele de gândire date de alții, pentru că eu am încredere în extrem de puțini. Toți avem discernământ; eu am pornit la drum cu el. Se întâmplă uneori, sau poate mai des, ca discernământul să ne fie acoperit de praf din cauza nefolosirii, însă, dacă îl lucrăm zi după zi, el se reîntrezește și este o cârmă cu adevărat iluminatoare. Discernământul are și forma sa înaltă, numită trezvie, dar aceasta este altă discuție. Pentru că trezvia, fără înduhovnicire, nu poate exista. Ei, și, de fapt, nici discernământul. Ca să știi să desparți binele de rău, trebuie ca Sfântul Duh să fie prezent, să te lumineze.
Cum dobândim abilitatea de a citi în semnele invizibilului, în aparențele esenței și în esențele aparenței, dincolo de tipare, ierarhii și încadrări rigide?
Aici mai intervine și intuiția. Și pe asta cred că o avem toți, dar și ea este acoperită de praful nefolosirii. Aici nu știu ce să spun, pentru că eu, fiind artist, lucrez cu emoția zi de zi și intuiția mea este foarte dezvoltată. De câte ori am neglijat semnalele ei, am greșit, iar de câte ori am ascultat, chiar și în situații în care analiza și rațiunea îmi spuneau contrariul, am făcut bine. Dar eu lucrez cu emoția, o las să crească, am nevoie de ea, nu o încătușez, nu mă feresc de ea. Asta este și o vulnerabilitate, desigur, în realitatea noastră de azi. Este greu să fii închis în tine în viața de zi cu zi și, în schimb, deschis doar în fața pianului. Emoția nu este un buton pe care să apeși. Așa că asta aduce cu sine o mare sensibilitate; este mult mai ușor să fii rănit, întrucât nu poți să spui că nu îți pasă. Îți pasă că te hrănești cu emoții, dar înveți să te descurci cu treaba asta.
Când punem totul sub semnul întrebării, ce sens capătă existența? Care sunt avantajele acestei viziuni?
Tot discernământul vorbește aici. Multe sunt de pus sub semnul întrebării, altele… Este acea întrebare: ai nevoie să vezi ca să crezi? Unii vor spune da, alții vor spune nu, iar alții vor spune: depinde. Eu spun că depinde. Și discernământul îmi spune care este cazul de fiecare dată. Dar mai sunt și momente în viață când lași totul deoparte: și întrebările, și semnele de întrebare, și pur și simplu trăiești. Te arunci cu capul înainte și apoi mai vezi tu dacă te ține frânghia. În viață mai și trăiești!
Unde suntem noi atunci CÂND PĂMÂNTUL VORBEȘTE?
Noi suntem fiecare cu treaba lui. Unul vizualizează cum face miliarde, altul face proiecte, fata de la multinațională își petrece nopțile la birou, crezând că asta este cheia care deschide ușa progresului în carieră, pe cel de la etajul patru l-a părăsit iubita, vecinul lui se joacă la calculator, altul aleargă, altul se plimbă, unul plânge, altul râde… Soarele răsare oricum, iar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă oricum. Cu cât ții mai mult blocat ceea ce trebuie să iasă afară, cu atât acel lucru va ieși la suprafață mai abitir. Ca un elastic. Îl întinzi; el vine înapoi și te lovește când exagerezi. Când Pământul Vorbește, energiile ținute pe loc se deblochează. Și ceva ce noi nu luăm în seamă se reinstalează în sufletele noastre. Faptul că lipsea de acolo ne dădea nouă o stare în care nu ne simțeam bine, deși nu ne dădeam seama că de acolo ni se trăgea. Orice piesă de puzzle, pusă la locul ei, aduce ușurare.
CÂND PĂMÂNTUL VORBEȘTE, PIANUL…
Aș spune: tace, pentru frumusețea frazei, însă, în realitate, nu tace; amplifică ceea ce spune pământul. Face ca mesajul pământului să ajungă emoțional în inimile spectatorilor. Și sunt momente cu multă emoție în film. La avanpremieră, o sală plină de cineasti s-a ridicat în picioare și a aplaudat, mulți având lacrimi în ochi.
ISTORIA…, CÂND PĂMÂNTUL VORBEȘTE.
Ha, să vedem! Sunt de netăgăduit datele, dar să vedem ce fac oamenii. Oamenii au capacitatea incredibilă de a vedea ce le convine. Fiecare măsoară ceea ce vede după interiorul său. Filmul răspunde la întrebarea cine suntem. Știm că am fost daci. Dar cine au fost cei de dinainte de daci, cu mult înainte de daci, și ce erau ei? Era o civilizație? Nu o să spun eu acum răspunsul; el se află în film, se află în pământ, a fost scos la suprafață și acum a venit momentul să fie adus în fața lumii întregi, fapt cunoscut de marii istorici europeni. Este același limbaj ca pe Tăblițele de la Tărtăria? Este o scriere? Ei, iată niște mici divulgări despre ce veți afla. Răspunsul nu îl dau câțiva exaltați și isterici sau semidocți, ci: Marco Merlini, Harald Haarmann, Sabin Luca, Adrian Cioroianu, Joan Marler, academicianul Ioan Aurel Pop, Gheorghe Lazarovici, Prof. Ursu…
Sursa text: Ștefania Argeanu
Autor: Ștefania Argeanu
Sursa foto: Ioana Maria Lupașcu & Dragoș Cristescu
