Bine v-am găsit în 2018, fericiților, care îndrăgiți să vă savurați zilnica ceașcă de inspirație, citindu-ne și, astfel, întâlnindu-ne visurile, dorințele și emoțiile bogate în bunăstare la Ceașca de Cultură. Am un mesaj foarte important pe care doresc să vi-l împărtășesc la început de an, cu energie și recunoștință.

Găsește ceva care te face să te simți bine și care rezonează cu inima ta. Urmează-ți fericirea și universul îți va deschide uși acolo unde erau doar ziduri. Înaintează! Gândește-te doar la ce îți dorești! Atrage experiențe de viață care să te ajute să decizi ce îți dorești. Adevărata ta muncă este să decizi ce îți dorești și apoi să te concentrezi să faci tot ce este posibil pentru a-l îndeplini. Să inserăm doze echilibrate de timp, înțelepciune și blândețe în evoluția, așezarea și manifestarea următoarelor interogații, care, pentru fiecare dintre dvs., vor dobândi semnificațiile, culorile, reflexele și sunetele proprii.

Ce îți dorești cu adevărat? În ce constă fericirea ta?

Suntem ființe creative, creatoare, bogate, nelimitate, strălucitoare, abundente, talentate, înzestrate, puternice, cu surse imense de voință, bucurie, dragoste, libertate, bunăstare, înțelepciune, fericire, zâmbete, prietenie, blândețe, dăruire, generozitate, noblețe, frumusețe, măiestrie, gingășie, iubire, mister. De fiecare dată când pornesc într-o nouă călătorie umană, pe aripile dezvoltării profesionale și personale, îndrăgesc să fiu însoțită și călăuzită de prezența și de bucuria acestor stări de spirit. De curând, am resimțit văpaia entuziasmului tonic, generator de porții sănătoase de motivație, ludicul implicării, acutul simț de seriozitate și responsabilitate, în egală măsură, pentru mesajul de întâmpinare a publicului. Și asta, mulțumită unui dialog deplin cu Alin Potop, pe care, inițial, l-am descoperit în spectacolul de teatru radiofonic „Pisica verde”, producție care poartă semnătura Radio România Cultural. Atunci, la primul interviu, atenția și memoria inimii erau concentrate, cu predilecție, asupra analizei microscopice a ființei umane. Transmite(em) acum, din universul hamletian, din laboratorul rolurilor pe care Alin Potop le îmbracă sub semnul dăruirii lăuntrice, al sentimentelor statornice, de durată, care protejează glasul blând, creativ, intuitiv și curajos al profesiei nobile de actor. Și pentru că, așa cum chiar el se confesa data trecută, spunându-mi că: „lucrul asupra unui rol nu se oprește niciodată, pentru că tu ești altul, în fiecare seară, și această variabilă nu face decât să te ajute să descoperi noi profunzimi”, am reinițiat rolurile, de intervievat și intervievator, din dorința de a genera sensuri noi, pornind de la geografia aceleiași bucurii: cea de a transmite din materia sufletească a binelui, a frumuseții, a sensibilității artistice care, odată descoperită, devine cea mai puternică resursă de care dispunem. Și, da, Alin, continui să citez din tine și afirm ceea ce deja mi-ai mărturisit și care, pentru mine, constituie cheia dialogului nostru:

„E foarte frumos când poți să trăiești asemenea experiențe! E foarte frumos când descoperi un actor nou sau când redescoperi un actor, un regizor sau un text!”

Popas prin texturile sufletului uman, în viziunea shakespeariană…

  • „De câte ori simți nevoia, aprinde un vis și lasă-l să ardă în tine.”
  • „Orsino: Dacă muzica e hrana iubirii, continuă să cânți.” (replică din piesa de teatru A douăsprezece noapte, Actul I, Scena 1, scenariu de William Shakespeare, 1601)
  • „Pe pământ e mult mai fericit un trandafir ce-și dăruie mireasma decât cel ce-n sihastră bucurie trăiește, crește, și-apoi se usucă vegheat de feciorelnicii săi spini.” (William Shakespeare în piesa de teatru Visul unei nopți de vară, 1596)
  • „Destinul nostru nu este scris în stele, ci în noi înșine.” (William Shakespeare)
  • „Prospero: Partea cea mai nobilă a rațiunii mele este împotriva furiei pe care o simt uneori. Căci partea aceea nobilă îmi spune că este lucru mai prețios să ierți decât să te răzbuni.” (replică din piesa de teatru Furtuna, Actul V, Scena 1, scenariu de William Shakespeare, 1611)
  • „Nu există lucruri rele sau bune; gândurile oamenilor sunt cele care le fac să pară astfel.”
  • „Hamlet: Ce capodoperă e omul! Câtă noblețe în rațiune! Ce infinit în facultăți! Cât de expresiv și de admirabil în formă și mișcare! Cât de asemănător cu un înger în acțiune! Cât de asemenea unui zeu în concepție! Frumusețea lumii! Modelul desăvârșit al ființelor!” (replică din piesa de teatru Hamlet, Actul II, Scena 2, scenariu de William Shakespeare, 1599)
  • „Coriolan: Pe mare lină toate vasele pot naviga cu multă măiestrie.” (replică din piesa de teatru Coriolan, Act IV, Scena 1, scenariu de William Shakespeare, 1607)
  • „Claudio: Tăcerea e cel mai desăvârșit sol al bucuriei; n-aș fi îndeajuns de fericit dacă aș putea să spun cât de fericit sunt.” (replică din piesa de teatru Mult zgomot pentru nimic, Actul II, Scena 1, scenariu de William Shakespeare, 1599, traducere de Leon Levițchi)
  • „Hamlet: Exagerările nu au ce căuta pe scenă; scopul teatrului, la început, dar și acum, a fost și este cel de a oglindi natura, de a arăta virtuții adevărata ei valoare, viciului propria ipostază, iar vârstelor și vremilor, o imagine cât mai exactă.” (replică din piesa de teatru Hamlet, Actul III, Scena 2, scenariu de William Shakespeare, 1599, traducere de Dan Costinaș)

„Suntem un grup de oameni care și-au sacrificat joburi, contracte, alte roluri, spectacole, prietenii, vacanțe și timp liber, în numele unei credințe și al unui drum, în care noi avem foarte mare încredere.“

„Să reușești să refaci un spectacol, construit în acest mod, este un tur de forță și e destul de solicitant, pentru că în mâinile tale stă, de fapt, toată construcția; nu ai niciun fel de sprijin exterior. Înainte de fiecare reprezentație se repetă atât pentru a recapitula, în primul rând, partea de mișcare foarte prezentă în această montare, dar și pentru a descoperi sensuri și nuanțe noi.”

„Eu am nevoie să mă detașez, pentru că altfel nu pot trece la următorul personaj. Și nu numai pentru asta, ci și pentru a mă regăsi într-un fel. Cu toate astea, de multe ori te bântuie întrebări, scenecare pot fi făcute altfel sau replici cărora nu le-ai găsit încă sensul.”

Alin Potop, actor

Ștefania Argeanu: „Hamlet și noi“, după W. Shakespeare, este un spectacol-laborator de Antoaneta Cojocaru, în care joci, în prezent, asimilând și trăind fibrele personajului pe care îl întruchipezi. Despre ce personaj este vorba? Care este povestea sa de viață, care este contextul în care el viețuiește și care îi oferă contur, profil și luminozitate spațiului (receptat ca teritoriu geografic, istoric și, mai ales, ca spațiu artistic, cultural, în care sensibilitatea are propriile ei căi de manifestare, de exteriorizare, de căutare, de regăsire și de împărtășire) căruia îi aparține?

Alin Potop: Este vorba despre două personaje: Hamlet și Fortinbras (pe dublu cu Vlad Brumaru; atunci când joacă el Hamlet, eu fac Fortinbras, și invers). Să le luăm pe rând. Hamlet este un tânăr cărui tată a murit; mama se mărită cu unchiul lui și, în urma unei întâlniri cu duhul tatălui său, destinul lui se schimbă, deoarece acest spirit îi cere să răzbune crima înfăptuită de actualul rege, unchiul, împotriva fostului rege, tatăl. De aici încolo, el este trădat; oamenii de la curte încep să urzească planuri pentru a-l dezarma, pentru că ei, începând cu Claudius, simt un fel de pericol din partea acestui tânăr. Presiunea pusă pe umerii lui Hamlet este uriașă. Să schimbi un sistem, un curs al lucrurilor, nu e tocmai ușor, iar acest tumult se sparge într-un mod sângeros, făcându-se astfel dreptate în această mlaștină a viciilor, desfrâurilor și păcatelor. Hamlet nu este un personaj luminos, pentru că e greu să ieși nepătat dintr-o astfel de luptă. Vorbim, astfel, despre un context de care, cu tot regretul spun, nu suntem străini. Fortinbras este cel care a fost învins în luptă de bătrânul Hamlet și care, acum, vine să își recupereze teritoriile pierdute. Un personaj martor al acestei schimbări, care profită de finalul tragic pentru a impune o nouă ordine.

Echipa „Hamlet și noi“ înseamnă, în esență: Horia Fedorca, Alin Potop, Adrian Ciobanu, Vlad Brumaru, Marina Fluerașu, Alexandru Moldovan, Ciprian Chiricheș, Alexandru Ionescu, Teodora Antal – studenți UNATC. Ioana Lupu, Maria Bucur, Tatiana Gîngărașu, Laura Teodor, Cosmin Rudeanu, Ovidiu Condurache. Sarah West și Antoaneta Cojocaru. Ce înseamnă pentru tine să faci parte din această distribuție?

A fost o experiență foarte specială, cu care te întâlnești de puține ori în viață. Am petrecut foarte mult timp împreună și legătura ce s-a creat între noi este, într-adevăr, ceva foarte rar întâlnit în zilele noastre! Suntem un grup de oameni care și-au sacrificat joburi, contracte, alte roluri, spectacole, prietenii, vacanțe și timp liber, în numele unei credințe și al unui drum în care avem o încredere foarte mare.

Care sunt particularitățile, culorile, reflexiile, oglindirile și realitățile sintagmei „spectacol – laborator”?

Din punctul de vedere al construcției unui spectacol, cred că acest mod de lucru mută atenția de pe artificiile regizorale sau scenografice, strict pe actor și pe potențialul acestuia. Pe de altă parte, să reușești să refaci un spectacol construit în acest mod este un tur de forță și e destul de solicitant, pentru că în mâinile tale stă, de fapt, toată construcția; nu ai niciun fel de sprijin din exterior. Înainte de fiecare reprezentație se repetă atât pentru a recapitula, în primul rând, partea de mișcare foarte prezentă în această montare, cât și pentru a descoperi sensuri și nuanțe noi. Acest tip de spectacol cred că îți cere să te pui într-o condiție de căutare permanentă, condiție care, de fapt, îți hrănește și cultivă ființa creatoare.

Prin ce anume diferă un spectacol-laborator de un spectacol – non-laborator?

Într-un spectacol „non-laborator”, lipsurile actoricești pot fi mascate de o indicație regizorală inteligentă sau de o scenografie specială. Pe când într-un spectacol-laborator actorul este sub lupă, performanța acestuia este obligatorie.

La ce să se aștepte publicul, cei care văd afișul, prin oraș, cu „Hamlet și noi” și au intenția, dorința de a ocupa un loc în Sala Palatului Șuțu din București, din ipostaza de spectator?

Să vadă niște tineri curajoși, care au puterea și credința necesară de a spune o poveste puternică despre România.

În general, cum este mai benefic, ca publicul să vină în sala de spectacol cu o serie de proiecții personale, în sensul de așteptări, expectanțe, aspirații, sau doar să aștepte, cu sufletul la gură, ziua evenimentului, iar introspecțiile ulterioare să se contureze în sinea lui după momentul vizionării, după ce s-a conectat la energiile primite de la actori, abia atunci când intensitățile s-au mai domolit, semnificațiile s-au așezat pe un drum mai mult sau mai puțin lin, însă cu substanță?

Eu cred că este foarte greu să nu ai așteptări, dar e sănătos să ai propriul sistem. Evident că ideal este să mergi fără nicio părere sau preconcepție, ci doar să primești și să te bucuri de lumea pe care o descoperi. Asta e oarecum imposibil. Cu toate astea, îmi povestea un regizor că a montat “Livada de vișini” într-un oraș din Canada și oamenii aceia nu auziseră niciodată de Cehov și au fost absolut uluiți. E foarte frumos când poți trăi astfel de experiențe! E foarte frumos când descoperi un actor nou sau când redescoperi un actor, un regizor sau un text! Pe de altă parte, există artiști care și-au creat un stil, o estetică specială; o anumită calitate a creației lor te atinge și mergi la spectacolele lor pentru această particularitate. Bob Wilson face spectacole în care folosește lumina într-un mod foarte special, iar mergi la montările lui tocmai pentru această unicitate.

Îți propun un joc de rol. Să presupunem că acum, în momentul de față, când purtăm acest dialog, te detașezi de Alin Potop – actorul – și ești Alin Potop – spectatorul. Cum ți se dezvăluie rolurile din „Hamlet și noi”?

Hamlet este un tânăr care încearcă, prin toate mijloacele, să amâne sau să schimbe un final tragic pe care îl presimte, iar Fortinbras este un om cu putere, fără scrupule, care, având norocul să întâlnească o situație favorabilă, profită de ea pentru a stabili o nouă ordine.

Dar celelalte roluri în care ești implicat?

Billy (spectacolul “Pe lacul auriu”, regia Dinu Cernescu, Teatrul Bulandra) este un băiețel obraznic, cu părinții divorțați, care se schimbă total odată ce trăiește o vară alături de Tom și Kate. Lucas (spectacolul “Ospățul de piatră”, regia Ana Ioana Macaria, Teatrul Bulandra) este dansator în cabaret și, împreună cu Tomasa, formează cuplul de îndrăgostiți din această lume burlească.

Cât de benefic este un astfel de exercițiu, fie el și ipotetic, la nivelul imaginației creatoare?

Îmi este benefic la început, la lecturi, când îmi fac o imagine a întregului traseu al personajului, în care trasez traiectoriile, să spunem.

Ce își spun, ce își transmit actorul și spectatorul, atunci când se privesc în oglindă? Care sunt subiectele, experiențele și momentele despre care nu-și povestesc unul altuia? În accepția ta, când nu își mai vorbesc/când nu și-ar mai vorbi unul cu celălalt? În ce context?

E un semn bun când publicul vede scena ca pe o oglindă; înseamnă că e un spectacol reușit. E clar că își spun mai multe decât și-ar spune în viața reală. Asta e sigură. E o comunicare care implică foarte multe; de asta e și așa miraculoasă. Uneori, și oamenii ies din sală schimbați. E o comunicare bazată absolut pe sinceritate și adevăr și, odată ce încetează să mai fie așa, ceva se rupe.

Artistul se poate detașa complet de starea pe care i-o conferă atmosfera personajului, în termeni generali, fiind doar un spectator?

Eu am nevoie să mă detașez, pentru că altfel nu pot trece la următorul personaj. Și nu numai pentru asta, ci și pentru a mă regăsi într-un fel. Cu toate astea, de multe ori te bântuie întrebări, scene care pot fi făcute altfel sau replici cărora nu le-ai găsit încă sensul. E ciudată trecerea asta, pentru că, doar aparent, te detașezi, dar, practic, sunt multe care îți vin în cap, chiar și după mult timp de la premieră. Și dacă mi se întâmplă să fiu pe dublu cu un coleg și într-o seară joacă el, nu mă pot detașa complet, pentru că, fără să vreau, fac drumul împreună cu el și urmăresc spectacolul, fiind atent mai mult la procesul actoricesc decât la poveste.

Dacă privim această ipoteză invers, spectatorul se poate detașa de „rolul” său, fiind doar un actor?

Dacă vorbim de actori profesioniști, acest pas este obligatoriu. Din momentul în care te urci pe scenă, funcționezi după alte reguli; este obligatoriu să faci pasul de la civil la actor.

Cât de mult contează faptul că spectacolul – laborator „Hamlet și noi”, după W. Shakespeare, se va juca în mai multe muzee și case de patrimoniu din București și din țară? Locația desfășurării spectacolului influențează modul de receptare a poveștii, a mesajului artistic, este un vehicul înzestrat cu strania, uluitoarea capacitate de a țese un traseu unic de gânduri, emoții, amintiri, recunoașteri, identificări, situații și sentimente, prin mintea și inima celor prezenți?

Noi vrem să atragem atenția asupra bogăției arhitecturale pe care o avem în București și în țară și asupra faptului că lucrurile bune pe care le faci se întorc întotdeauna. Am avut norocul să jucăm în anumite clădiri și contexte care au îmbogățit enorm mesajul spectacolului. Spre exemplu, când am jucat în Casa Oromolu din Piața Victoriei, afară erau proteste și, în spectacol, sunt câteva scene în care poporul se revoltă împotriva puterii. Am jucat la Palatul Regal, cu o zi înainte ca Regele Mihai să fie depus în Sala Tronului, iar în “Hamlet” motorul poveștii este moartea regelui. Încă de la început, Antoaneta a spus că acest text este extrem de social și că vorbește, în mare parte, despre pierderea valorilor. În București sunt zeci de clădiri, bijuterii arhitecturale, care stau să se dărâme.

Ce îți transmite Palatul Șuțu? Cum i-ai descrie această veche reședință aristocratică din București unei persoane care, doar astfel, ar avea acces la ea, apelând la vizualizarea cu ochii minții și ai sufletului?

Noi, în spectacol, nu avem foarte mult decor, pentru că am pornit de la premisa că locațiile vor fi atât de spectaculoase, încât trebuie puse în valoare. Ei bine, când am ajuns la Palatul Șuțu, nu numai că am fost uimit de ce se putea construi în 1835, ci mi se părea că a fost construit pentru spectacolul nostru. În spațiul de joc, adică în fața spectatorilor, era o oglindă uriașă, iar Hamlet spune că „scopul teatrului a fost și este să țină lumii oglinda în față”.

Știu că Laboratorul de Artă este un mod de viață pentru tine din momentul în care l-ai descoperit. Cum a luat naștere această colaborare?

Antoaneta căuta studenți pentru un workshop. Am fost chemat de cineva de la laborator să particip; am acceptat și, de atunci, lucrurile au început să se întâmple într-un mod foarte special. Cei de la laborator lucrau deja de trei ani la un curs de teatru cu Antoaneta și, împreună cu ei, am început să lucrăm scene din Hamlet, care apoi s-au transformat în acest spectacol. Această colaborare a fost ca o maturizare profesională, în care am înțeles ce fel de implicare necesită această meserie.

Ce ai învățat și ce ai aflat nou despre tine de când te-ai alăturat echipei Laboratorului de Artă?

A fost foarte frumos pentru că cei de la laborator, care nu fac actoria ca meserie, nu sunt interesați de afirmare, ci doar de a face procesul actoricesc cu cinste și implicare totală, fără orgoliu. A fost o lecție importantă pentru mine. Acești oameni au făcut parteneriate, contracte, evenimente de strângere de fonduri și au construit un spectacol, plecând de la nimic, și mi-au dovedit astfel, prin puterea exemplului, că totul se poate, indiferent de bariere și opreliști.

Interviul este realizat de Ștefania Argeanu pentru Ceașca de Cultură.

Sursă: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu