Terapeutul regăsirilor: Adrian Berinde

Poetica vorbelor găsește un blând corespondent în poetica muzicii din inima lui, acolo unde întâlnești: literatură, dans, filozofie, pictură, teologie, armonii sonore, creație și compoziție artistică, formule de matematică superioară, interogări divine, linii fine, discrete de dialog, amplificate de viața autentică a cuvintelor, care declanșează, pornind din timpane și ajungând până la arterele sufletului, capacitatea de a asculta povestea cărții, dublată de capacitatea, răbdarea, disponibilitatea de a-i simți starea. Între cele două coperți azurii ale spațiului de desfășurare, texturat de corpul parfumat al paginilor, care poartă și acum semnul olfactiv al întâlnirii proaspete cu tiparul, între cele două aripi-rotocoale de fum interstelar ale cărții DUMNEZEU RÂDE SINGUR. Aici regăsești nu doar 24 de ani muzicali, 24 de ani literari, 24 de ani din existența luminoasă a omului și artistului Adrian Berinde, ci și însăși viața sa lăuntrică, viața cuvintelor berindiene, exteriorizată cu generozitatea și iubirea-i definitorii, până la vederea maximă a esențialului și dincolo de văzutul nevăzutului, ajungând la destinația verbului substantivizat al propriei deveniri: a vedea cu inima – vederea inimii. Stările sufletești ale universului liric berindian, profund sonorizant(e), sunt surprinse gradat, în etape, ca-ntr-o devenire, trecând, viețuind, călătorind treptat, prin stațiile: Absent, Negru de fum, Vertical, Captiv în inutil, Albaștri după ploi, Azil, Atât de bine, Arcan, Dansul din oglindă, Cuvinte cioplite în fum, pentru a se reîntoarce în POEME, aspect susținut și de numele dat capitolelor cuprinsului și ordinea în care acestea intră în scena cărții.

Opera, creația artistică a lui Adrian Berinde, depășește infinitul interpretărilor literare, muzicale, antropologice, fiind cea mai suavă, cea mai plină de viață, de soare și culoare, dar și cea mai veridică, rezonantă, autentică și durabilă declarație de dragoste a ființei către ființa însăși, a artistului către artist, a omului către Dumnezeu. Ascultându-l, întâlnești cosmosul, cu cele mai râvnite galaxii, cu un alfabet irepetabil al exprimării sentimentelor, trăirilor și emoțiilor universale, în care se vor regăsi succesorii aștri milenari. Este un artist-scriitor, un terapeut al regăsirilor (de sine și nu numai), un pianist al cuvintelor desăvârșite, pline de duh, pe care doar el are abilitatea de a le dărui, de a le picta sonor sub semnul cheii sol, de a le rosti, de a le numi și denumi, de a le da o identitate și de a le reda, prin recuperare și conștientizarea propriilor sensibilități cromatice înălțătoare, o altă identitate, în același timp, de a le face recognoscibile printre destinele infinitului. Ritmul cu care înțelesurile unei singure melodii se dezvoltă pe traseul geografic al neuronilor și al afectelor echivalează cu registrul parcurgerii unei cărți bune, cu substanță. Cu fiecare nouă și distinctă audiție, mai adaugi o nouă carte umană la rădăcinile devenirii, o carte ale cărei pagini le-ai parcurs cu voluptate, în manieră sinestezică — vizual, olfactiv, gustativ, kinestezic, rațional, emoțional —, de ale cărei personaje te-ai simțit (inter)conectat, vrăjit, atras, sedus, îndrăgostit, regăsindu-te. Îmbrățișat cu muzica. Mulțumită lui Adrian Berinde.

Adrian Berinde este cea mai recentă întâlnire a mea — hotărâtoare, esențială, muzicală, literară, psihologică, din primii mei 25 de ani culturali de viață, de existență, de trăire și adulmecare a văzduhurilor anotimpurilor. Marea mea descoperire. Marea mea întâlnire. Marea mea regăsire. Da, declar: nu mă mai satur ascultându-l, ascultându-i muzica, versurile, sutele de pagini de poeme, parfumul glasului inconfundabil: profund, persistent, picant, seducător, în care se resimte intens, sub semnul luminozității dulce-amărui, extractul de absint, îmbrățișarea caldă a freziei și a anasonului verde. De aceea vi-l recomand și dvs. la Ceașca de Cultură de astăzi. Cu reverențe și aprecieri înmiite, cu toată inima, pentru Adrian Berinde, de la Ștefania Argeanu.

Ființa ta din mine

Doar umbra ta pe pernă și pașii tăi prin casă // Îmbracă o secundă din ce putea să fie. // Ca zgomotul Luminii ce-și face loc pe masă, // Ne-mprăștiem prin lume, ca nimeni să nu știe. // Dansăm același vals pe Cartea Vieții Noastre – // O rescriam cu-o mână și cu-alta ne iubeam. // Și dăltuiam în mintea cioplită-n alabastre // Atâtea lumi ascunse, ce numai noi știam. // Prin corpurile noastre destăinuiam secrete, // Cu-a inimilor cântec ne zbenguiam pe Soare – // Și nu ne era somn, și nu ne era sete, // Doar așteptam Lumina pe noi să se pogoare. // Și am zburat de mână spre-a cerului menire, // Ne-am transformat în vulturi și-n munți de diamante. // Cu fiecare clipă am stins o nemurire // Ce și-a plouat balsamul pe serile galante. // Când inima-ți bătea, a mea stătea deoparte, // Prin ochii tăi trăiam tot ce putea să fie, // Două perechi de aripi, captive într-o Carte, // Așteaptă începutul, când toate-or să învie. // Nu știu pe unde ești, nu te-am văzut de-o viață, // Doar sufletul ți-l port lipit de mâna stângă. // Și-așa vom hoinări până spre dimineață, // Când ființa ta din mine în brațe-o să mă strângă.

Pe drumul meu

O mie de îngeri îmi arată cărarea // Ce-am deschis-o în suflet, ca un drum spre apus. // Din senin, un fior îmi surprinde uitarea, // Cum că toate sunt spuse, când nimic nu s-a spus. // Cu umbre de îngeri desenate pe față, // Deapăn ghemul de viață început de demult, // Diamante-n culori atârnate pe ață // Îmi vorbesc de iubire, iar eu tac și le-ascult. // Mii de îngeri văzut-am, șușotind între ei, // Cu urechea țintită înspre cântecul meu. // E un cânt despre toate, despre noi, dacă vrei, // Despre cât suntem // Oameni și cât Dumnezei, // Despre soare și viață, ca un dans într-o roată, // Despre zâmbetul meu, presărat cu mistere, Infinitul din suflet mai încearcă sa poată // Să adune acum toate viețile mele. // Și-am plecat spre apus cu desaga în spate, // Călărind cai albaștri, ce scuipau foc și pară. // Infinitul sunt Eu și gonesc spre Departe, // Mii de umbre m-așteaptă să le fac să dispară. // Vor mai trece și veacuri, vor mai trece milenii, // Pân’ trezi-ne-om cu toții într-un Sine sublim, // Doar atunci vom călca pe-ale morții vedenii, // Ca în vis s-o uităm și în foc s-o topim.

Sărută-ma

Sărută-mă, acum cât mai e vreme! // Pământul se cutremură sub noi, // Un pumn de explozibil // Se-mprăștie prin vene, // A-ntepenit și timpul… și s-a oprit la doi.

Celălalt

Cine ești tu, care-mi spui cum să merg, // Cum să umblu prin viață și cum să petrec, // Cum să ard, cum să cânt pe silabe de gând, // Cum să fluier la stele făr’ să scot un cuvânt? // Cine ești tu? Unde erai? // Acum am învățat să zbor // Și să visez că-s rupt din Soare, // Nimic din ce-a fost nu mai doare, // Suntem doar stele călătoare.

În capul meu e-o lume ce-i mută fără tine, // În strai de sărbătoare se-adună când vorbești. // Din corpul strâmt mai plec spre mâna ce mă ține, // Să-mi deseneze chipul, atunci când mă iubești. // Nu mai e niciun zgomot, doar timpul stă pe loc, // Încremenit e cerul, prin pleoape te respir, // Te-aș vinde mie toată, de-am fi la iarmaroc // Și m-aș trăi în tine, și m-aș trezi-n delir.

Cartea lumii

Cu picioarele-n mare și cu capul în nori, // Las nisipuri celeste să mă spele pe față, // Luna-mi stinge în păr un sărut înspre zori // Și cu Soarele-n mâini, răsărim dimineața. // Câmpu-i verde pe Lună, ceru-i galben pe Marte, // Niciun zgomot nu cade din astralul abis, // Două pietre-planete pe ascuns scriu o Carte, // Șușotind între ele despre… care ce-a scris. // Și mă lasă să văd Cartea Lumii deschisă, // Începuturi ce-au fost, începuturi ce-or fi. // Le citesc de o viață – cea din viață desprinsă // Și-o respir în ființa-mi, câtă vreme-oi mai ști. // Dăruitu-mi-au mie Cartea Inimii-Soare, // Ca s-o scriu mai departe, făr’ să sar un cuvânt. // „Amintește-ți de ziua când erai doar o floare // Și cu-a stelelor lacrimi te stropeam pe Pământ!” // Și-o voi scrie în foc, și-o voi scrie în apă, // O voi spune pe gură, chiar și mut am s-o cânt, // S-o audă o lume ce din tremur se adapă, // Că din toți câți Am Fost, tu ești ceea ce Sunt. // Viața ta mi-o trăiești și pe-a mea ți-o respir, // Împreună vom scrie Cartea fără-nceput. // Strânși în brațe-om trăi viața asta-n delir // Și pleca-vom spre Casă, // fiindcă-Aici n-am mai vrut.

SIMPLU, DOI

Prin vene îmi curge din sângele tău, // Privirea mi-e stinsă de ceea ce vezi, // O inimă albă se-aruncă în hău, // Nimic din ce simt nu e ceea ce crezi. // Dinainte să fim, te trăiesc, respirând // Parfumul de stele ce miroase a tine. // De-o mie de ori ne-am născut, încercând, // Rătăcindu-ne goi prin a lumii destine. // M-am ascuns printre stropi, ca să-ți văd întruparea, // Eram ploaia de vară dinainte să fii. // Și vâsleam printre nori, să-ți respir răsuflarea, // Primul gând pe Pământ, eu ți-am fost – ca să știi! // Ard cercuri de foc, strânse-n ochi, între pleoape, // Ne găsim pe pământuri înnoptate de val, // Pieptul tău strânge-n el pulsul meu care bate // Și din toți, numai noi numărăm abisal. // Scrie-ți pașii pe suflet și-ntre aripi mă strânge, // În a pietrei vorbire vom fi Unul din nou! // Începutul nu doare, începutul nu plânge, // E mai simplu în doi prin a vieții ecou.

Atât de bine

Am ochii închiși de-atâta lumină // Și-n capul meu doarme un fluture alb. // Mi-e somnul prin preajmă // Și-așteaptă să vină. // Mi-e inima soare și-n stropi de cristal // Se prelinge o clipă ce n-o mai vedem // Și se-mprăștie-n valuri, // Ca lovită de val. // Am ochii închiși de-atât de aproape, // În capul meu zboară un fluture alb. // Sunt eu, Mă grăbesc să-mi adorm pe pleoape. // Atât mi-e de dor de secunda ce vine, // O clipă ce trece și-o așteaptă pe alta. // Mi-e atâta de dor de un bine de bine, // Mă împinge din spate și spre soare mă saltă. // Și departe în zare se mai vede colina // De pe care zburam, când eram doar un fulg. // Mă trezeam în lumină // Ce vorbea s-o ascult. // Sunt o parte din nemărginirea albastră, // Sunt o față de Om din o mie de stele // Și de mult mă-mpletesc // Printre florile mele.

Acel călător

M-a trezit întâmplarea într-un tren părăsit, // Era trenul cu ani, // Anii care-au apus și cei care-au venit, // Călător fără bani, // Călător fără ani. // Prin fereastra murdară și mânjită de mâini, // M-am văzut alergând. // Fugăream cerbii mei și cădeau printre nori // Porumbeii arzând. // Eram încă plăpând. // Soarele mă ținea cu o mână de cap, // Mai crescusem o zi, // Eram pruncul-minune și le veneam de hac // Celor care tăceau orice-ar fi, // Orice-ar fi. // Călăream animale desenate de foc – // Erau prietenii mei. // Fiindcă-n barca lui Noe nu mai aveam loc // M-am ascuns printre Ei, // În căruța cu Zei. // M-au tras la sorți, ca-ntr-un joc de noroc // Și-am căzut pe Pământ, // Ochii mei s-au aprins din văzutul în foc // Și cititul în gând. // Eram încă plăpând. // Trenul se năpustea prin pădurea de ierni, // Obosit și mirat, // Că mai crește în el cineva adormit // De atâta zburat, // De atâta visat. // Dar de fiecare dată, mai cresc o mie de flori, // Mai trec o mie de nori, // Mai număr o mie de ploi. // Sufletul îmi este apă, // Culoare din umărul stâng, // Pe o mie din noi încercând, // De o mie de ani alergând.

Adrian Berinde, cânt-autor