Ștefania Argeanu în dialog cu Ioana Maria Lupașcu, la o Ceașcă de Cultură.
Întâlnirea cu pianista Ioana Maria Lupașcu păstrează ceva aparte, inedit, miraculos, înălțător, în sensul parcurgerii saltului propriei autocunoașteri. Ceva din savoarea esențelor fructate, abundent – florale, catifelate, cu accente exotice dorite. Ți se dezvăluie încrezătoare, profundă, misterioasă, cu o abilitate colosală de a imprima forță clapelor pianului și de a o transmite înspre public, conform ritualului simetriei compoziționale, cu o gingășie impregnată de o vioiciune atipică, în care se îmbină zăpada timidă cu un imens, solar, călduros curcubeu de vară, dansul picăturilor de ploaie cu frenezia boabelor de cafea care se preschimbă, pe parcursul întâlnirii cu duritatea râșniței, devenind, din prezențe gălăgioase, o pudră fină, abundent aromată. La fel cum, în urma buchetului de sevă al boabelor de cafea proaspăt râșnite, rămâne dâra de note olfactive, urma care anunță o delicioasă, caramelizată, caldă licoare la orizontul mic – dejunului răsfățat, tot așa, în urma audiției unui concert susținut de talentata Ioana Lupașcu, memoria lăuntrică se îmbogățește, de fiecare dată, altfel, pe un palier distinct și atât de ofertant, de generos pentru evantaiul de emoții sonore, definit de bucurie, liniște, acuratețe purificatoare, de care inima, spiritul au atâta nevoie! Ceea ce s-a și simțit în spectacolele recente, susținute de îndrăgita pianistă – „Greatest Love Songs” (14 februarie), Recitalurile extraordinare „Mozart” și „Mozartissimo” (din 30 ianuarie și 3 februarie), „Pianul cu poeme” (3 februarie), care s-au desfășurat la Filarmonica Paul Constantinescu – Ploiești, la Opera Brașov și la Centrul Cultural Reduta.
„Îmi doresc mereu ca atunci când cânt, mama și tata să fie mândri de mine și să le placă. Este, deci, vorba de un spațiu ceresc, pentru că ei, amândoi, nu mai sunt pe pământ. Și îmi mai doresc ca și îngerașului meu să îi placă ce fac. De fiecare dată.”
Ioana Maria Lupașcu
Partea I a interviului
Ștefania Argeanu: Îți propun să dăm startul acestui dialog cu denumirea titlului unui spectacol de teatru radiofonic, pe care l-am ascultat recent, în premieră, care mi-a sustras atenția și care deschide multe uși, multe chei de intrare în oceanul descoperirii sinelui: „Diamantele sunt cărbuni care s-au pus pe treabă”, de Pawel Demirski. Ție ce îți transmite această înșiruire de logosuri: „Diamantele sunt cărbuni care s-au pus pe treabă”?
Ioana Maria Lupașcu: Îți răspund cu un alt citat… Aurul în foc se călește. Și apoi, prin altul, care este finalul poeziei „Ștergarul”, pe care o recită mereu Daniela Nane în spectacolele noastre: „pe cale orice lucrare este bună, dar cine ia ștergarul, acela… ia cununa.“
Există vreo diferență de percepție, de atmosferă și de comunicare atunci când susții un concert cu pianul în aer liber, în comparație cu același program artistic susținut într-un cadru închis (de ex. spațiul de desfășurare al unui teatru, al unui muzeu sau al unui palat)?
În aer liber, percepția publicului este mai redusă; contează foarte mult sonorizarea, aspecte care nu se întâmplă într-o sală închisă. Dar asta nu înseamnă că nu îmi place să cânt în aer liber, ba chiar foarte mult. Simt un anumit sens al libertății, care mă încântă enorm în concertele care nu sunt limitate de pereți. Pe de altă parte, eu sunt obișnuită să controlez totul din vârful degetului și din clapă, iar în aer libercontrolul îl împart cu cel de la butoane și depind de nivelul lui de experiență și de cunoaștere, care rar este pe măsura experienței mele.
Copacii, aerul, soarele, trilurile păsărilor cântătoare sunt adjuvanții unui spectacol cultural atunci când acesta are ca spațiu de întindere decorul natural al unui parc, al unei grădini impregnate de buchete de iarbă proaspătă și de felurite flori?
Sunt întotdeauna. Țin minte: acum doi ani am inaugurat, împreună cu Daniela Nane, amfiteatrul Casei Artelor București. Era sfârșitul lunii august; eram pe înserat, în aer liber, și ea recita Balada Mărgăritarului, de Victor Eftimiu. Când a spus “Și păsările-i cântă durerea mea de veci”, s-au auzit păsări țipând. Uneori, soarele nu e neapărat un adjuvant și nu atât din punct de vedere al căldurii, cât din cel al ochilor. Am cântat cu ochelari de soare. Vântul, alte dăți, dărâma partiturile… Iarba și florile bucură ochii și inima. Adierea vântului în copaci mângâie.
Dacă ar fi să te gândești la următorul tău proiect muzical, ce loc ai alege ca să rezoneze cu mesajul pe care dorești să-l transmiți?
O sală mare, cu siguranță!
Există vreun loc, vreo arhitectură mai mult sau mai puțin urbană, pe teritoriul căreia ți-ai dori, cu predilecție, să înscrii unul dintre momentele tale artistice?
Să știi că eu sunt deschisă oricărei provocări, însă îmi place să cânt pe piane adevărate și, mai ales, pe piane bune. Și nu toate spațiile permit asta. Eu însămi am povestit deseori ceea ce spunea maestrul meu, Lazăr Berman, și anume că nu există piane proaste, ci doar pianiști proști. Însă, evident, aceasta era o replică dură și reală, adresată veșnicilor nemulțumiți, celor care își găsesc scuze pentru incompetența lor, atribuind vina la piane. Știi, cei care se scuză: n-am făcut cutare sau cutare lucru, că nu poate pianul. Nu este adevărat: dacă ai școală, ai control și știi să faci ce trebuie din orice pian. Școala rusă, cea învățată de mine în cei cinci ani de studiu cu Lazăr Berman, te învață asta și, crede-mă, am cântat pe tot soiul de… căzături, să le spun așa, și am reușit să fac mult peste ceea ce părea că poate face pianul. Este școala touché-ului. Dar, în realitate, un pian bun te inspiră, face orice îți dorești și, dacă nu faci, nu faci doar că nu poți tu sau nu ți-ai imaginat, căci pianul este capabil de orice. Totuși, să răspund și mai exact… Mi-aș dori și îmi doresc mereu ca atunci când cânt, mama și tatăl meu să fie mândri de mine și să le placă. Este, deci, vorba de un spațiu ceresc, pentru că ei amândoi nu mai sunt pe pământ. Și îmi mai doresc ca și îngerașului meu să îi placă ce fac. De fiecare dată.
Ce corelație există între starea de spirit a artistului-concertist în timpul dăruirii unui concert publicului și „starea de spirit” a (profilului) locului în care va performa?
Ca oamenii, locurile sunt impregnate cu o anumită energie, energia celor care le frecventează, energia întâmplărilor, sentimentele lăsate de cei ce au trecut pe acolo. Cel mai adesea, în timpul concertului, se face destul de ușor și repede conectarea cu divinul, dar sunt și săli încărcate de umbre, unde nu este atât de ușor și trebuie învins acest întuneric nevăzut, dar, clar, prezent. Există, uneori, și oameni extrem de negativi cu care trebuie să cânți; nu mă refer la cei pe care îi aleg, ci la cei care vin la pachet cu locul sau cu concertul respectiv și nici asta nu este ușor. Până acum, mulțumesc ajutorului lui Dumnezeu, am reușit de fiecare dată, chiar și în condiții de lucru extrem de vitrege. Dar cel mai des mă împrietenesc cu sala, cu publicul și cu pianul, iar totul se simte ca o oprire a timpului. Pare că timpul stă pe loc și o vibrație înaltă îi ia locul. Acea vibrație este cea care îi face pe cei din sală să plece mult mai fericiți acasă, descătușați, emoționați, cu o altă stare. Mulți avem sufletul acoperit de tracasările zilnice, ca să nu mai simțim neplăcerile, ne-am închis și în fața bucuriilor, dar asta înseamnă că trăim anesteziați și avem nevoie atât de bucurii, cât și de descătușarea emoțiilor, de plâns, de o lacrimă. O lacrimă face atât de mult; îl înmoaie și pe Domnul. Iar în timpul concertelor, eu caut să trezesc emoția în sufletul ascultătorilor. Este o terapie.
Care sunt spațiile geografice în care preferi să concertezi?
Iubesc fiecare loc pentru amintiri, pentru emoțiile pe care mi le oferă și pentru frumusețea lui. Fiecare loc are frumusețea și unicitatea sa, așa că mi-ar fi greu să aleg.
Ce dialog, ce conexiune se înfiripă între universul tău interior și natură?
Eu iubesc natura, dar i-am văzut și puterea. Noi avem impresia că suntem puternici și stăpâni ai pământului, că putem controla natura. Când natura se dezlănțuie, suntem mai neajutorați decât niște furnici, dar orgoliul ne împiedică să ne dăm seama de asta. Orgoliu care, pentru artiști, creează un zid între public și scenă; orgoliu care creează un zid între orice doi oameni, în orice relație; orgoliu care l-a coborât și pe diavol din Rai. Echilibrul naturii este absolut sublim; frumusețea naturii este o slavă continuă adusă Creatorului a tot și a toate. Este o creație, așa cum suntem și noi, dar niciunul dintre noi nu este creator; doar Dumnezeu este creator.
Ai susținut, împreună cu contratenorul Cezar Ouatu, un recital extraordinar, pigmentat de prea-plinul receptării lui Mozart, marți, 30 ianuarie 2018, la Filarmonica Paul Constantinescu din Ploiești.
O da, minunat recital! Tot ce am făcut de-a lungul timpului cu Cezar a fost minunat, el fiind un artist atât de talentat! Proiectul din acest an a fost mai greu, pentru că Mozart, deși spumos și mai lesne de înțeles pentru orice tip de public, nu este ușor nici pentru interpret. Ne-am bucurat tare mult că am prezentat acest proiect, care a avut un impact foarte mare, poate și pentru că am cântat arii care nu cred că s-au mai interpretat în România în varianta originală, și anume de către un contratenor. De obicei, ele sunt cântate de către soprane sau mezzosoprane în travesti, dar Cezar, datorită vocii sale excepționale, le-a cântat în felul în care au fost compuse de către Mozart. Plus că vocea lui, timbrul său, este atât de plăcută; tehnica vocală este excepțională și să-ți mai spun ceva, el fiind la bază bariton… de fapt, cântă în toate registrele, ceea ce nu știu dacă mai face cineva. Nu în acele arii de care vorbeam, ci în restul repertoriului său, el trece prin toate registrele: bariton, tenor, contratenor, cu o ușurință incredibilă.
În ce a constat, pentru tine, Ioana, pregătirea acestui recital mozartian?
Multă grijă și lucru în detaliu, dar și bucuria muzicii pure. În timp ce ariile alese de Cezar făceau parte din creația lui Mozart tânăr, piesele mele de pian solo intrau în zona matură sau chiar de final de viață a lui Mozart și, astfel, eu, cântând mereu, am făcut un fel de trecere muzicală prin toată viața lui Mozart. Mie îmi plac mult lucrările sale din ultimii ani de viață, dramatismul din ele, acceptarea și căutarea lui Dumnezeu.
Dar pe cel din „Mozartissimo” din 3 februarie, ora 18:30, la Opera din Brașov?
Ambele au fost spectacole Sold Out, ceea ce ne-a bucurat pe amândoi foarte tare, aprecierea și interesul publicului fiind pentru noi un feedback important, un marcaj că facem bine ce facem. A fost frumos să aducem aceste arii și lieduri de Mozart și în sala unei opere! Aplauzele, care nu mai conteneau, au venit în întâmpinarea entuziasmului nostru. La Opera Brașov am fost invitați, cu spectacolul nostru, în cadrul Festivalului Mozart, o manifestare de mare importanță, care durează o lună, unind concerte importante și de tot felul.
Cum a fost atmosfera la repetiții?
Așa cum e mereu cu Cezar. Lucru în detaliu, cu rafinamente muzicale, dar degajat, cu glume și idei frumoase.
Ce descoperi, parcurgându-l sonor pe Mozart? Și în duet cu un contratenor deosebit de talentat, cum este Cezar Ouatu?
Pe Dumnezeu. Așa cum descoperi la cei mai mulți dintre compozitori, dar în mod diferit. În Beethoven, îl găsești pe Dumnezeu care dă rost destinelor grele pentru o menire mai înaltă. Cu Bach, îl găsești pe Dumnezeu al armoniei și al echilibrului. În Liszt, Dumnezeu este mai presus de toate, învingător suprem al teribilei lupte dintre Bine și Rău, care se dă în și asupra sufletului omului, dar este întotdeauna ajutorul acestuia. Cezar este mereu altfel, extrem de inspirat datorită talentului său efervescent, iar atunci lucrurile nu sunt niciodată statice.
Ce-mi poți împărtăși despre povestea colaborării tale cu Cezar Ouatu?
A început în urmă cu câțiva ani, la Ploiești, deoarece suntem amândoi soliști ai Filarmonicii „Paul Constantinescu”. Am susținut mai multe recitaluri, fiecare cu o tematică diferită. Primul, în urmă cu patru sau cinci ani, a fost o trecere din baroc până la muzica de film; apoi am avut un proiect jazz, a urmat un recital dedicat muzicii baroce și, apoi, alte recitaluri îmbinând mai multe perioade și, iată, în acest an, un recital integral Mozart.
Dacă ar fi să nominalizezi un aspect care echivalează cu spiritul mozartian asupra căruia te-ai opri, întrucât este definitoriu pentru ceea ce este esențial să cunoaștem și să reținem din viața marelui artist?
Dorința de a nu se lăsa încadra în tipare și permanenta fluiditate a discursului muzical. Mozart este mereu în schimbare, nu stă pe loc, precum un pește care înoată într-o apă rapidă de munte. Dar, pe de altă parte, Mozart este și cel din Requiem…
De la Mozart și Mozartissimo, să migrăm spre celebrarea iubirii, în pașii pianului și în ai vocii umane. GREATEST LOVE SONGS este proiectul muzical pe care îl (re)inițiezi alături de Violeta Barac – Visarion, în anotimpul iubirii, anticipând, totodată, instalarea primăverii, miercuri, 14 februarie 2018, la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești…
Este al treilea recital de dragoste alături de Violeta; în fiecare an ne întâlnim cu un nou proiect, însă mereu cântăm despre dragoste. Mie îmi place să trec prin proiecte total diferite într-un timp scurt. Practic, m-am obișnuit în ultimii ani cu această versatilitate care a devenit și un fel de marcă a mea. Gândește-te că în noiembrie am luat parte la proiectul lui Ștefan Ignat cu Enescu, în care cânt Oedip și Sonata a treia de pian și vioară, în caracter popular românesc. A fost un proiect cu care mi-am învins niște limite personale și am mai crescut o treaptă, și de aceea a însemnat și înseamnă enorm pentru mine, atât profesional, cât și personal. După o lună întreagă de Oedip și Enescu, am sărit în două zile la solistică, la Momentul muzical de Kirculescu, Warsaw Concerto, Lie Ciocârlie și alte lucrări, alături de câteva orchestre din țară, apoi am plecat imediat spre „Pianul cu Poeme”, cu Daniela Nane. Stagiunea trecută a fost chiar și mai diversificată.
Ce conține recitalul de pian – voce GREATEST LOVE SONGS?
Muzică pentru publicul larg: Charlie Chaplin, Norah Jones, Elvis Presley, Judy Garland, Lara Fabian, însă toate cântate de mine într-o manieră care să justifice prezența mea la pian. Nu pot cânta aceste partituri așa cum le-ai auzit în orice cafenea. Eu trebuie să le cânt ca un concertist și, atunci, le-am reinterpretat, le-am adăugat solo-uri de virtuozitate, am amplificat acompaniamentul și l-am diversificat, l-am adus la nivelul meu muzical și pianistic. Și să știi că a fost un spectacol extrem de apreciat, iar publicul a plecat efectiv fericit și entuziasmat acasă. Au uitat de toate grijile și supărările.
Știi, ador o vorbă privitoare la fenomenul iubirii, care spune că: A iubi cu adevărat presupune, în esență, să continui să iubești persoana dragă sufletului, chiar și după ce ai cunoscut-o în profunzimile ei, cu aspecte cenușii și elemente colorate, și chiar mai mult, mai intens, mai matur, decât înaintea fenomenului acesta de cunoaștere aproape în totalitate, însă cu ambele fațete asupra-i: și cu cele pe care le etichetăm ca fiind bune și cu cele pe care le considerăm, subiectiv și conform experienței de viață, automatismelor și așteptărilor, mai puțin bune, și cu ceea ce ne încântă și cu ceea ce ne displace din punctul nostru de vedere. În ce măsură rezonezi (și) cu această paradigmă?
Nimeni nu este perfect; toți avem calități și defecte, iar să iubești pe cineva înseamnă să-l iubești așa cum este, cu bune și cu rele; aceasta este iubirea reală. Asta stă la baza unei relații de durată: calitățile celuilalt să conteze pentru tine mai mult decât defectele și să poți conviețui cu ele, poate chiar să te și amuze. Dar iubirea înseamnă acceptare; este o pornire greșită și nesănătoasă să-l schimbi pe cel de lângă tine. Probabil că este vorba de o iubire imatură. Dacă nu îți place, nu rămâne, întrucât nu are sens să fie schimbat. Dacă sunt defecte cu care nu te împarți, nu sta. Iubindu-ne, ne luăm unii pe alții ca atare, așa cum suntem. Dar acum, să știi că nu m-am referit la acele defecte care ne fac rău și ne rănesc; acelea nu se acceptă. În fața oricărei toxicități există doar renunțarea și închiderea acelei uși.
La ce te gândești, de ce anume îți amintești atunci când citești următoarele cuvinte imprimate pe o coală de hârtie: „Follow your heart, but take your brain with you”?
Îmi vine să zâmbesc, gândindu-mă la anumite momente în care nu mi-am luat creierul cu mine. Revenirea creierului vine odată cu trezirea la realitate. Însă eu cred puternic în intuiție. Chiar și când analiza rațiunii îmi spune ceva, eu merg pe glasul intuiției și, în momentele de răscruce, am ales întotdeauna bine atunci când am ales intuiția. Chiar și când a ieșit rău, de fapt, era o treaptă de cunoaștere prin care trebuia să trec și care m-a adus la un nou nivel de conștientizare.
Există „o înțelepciune a creierului și o înțelepciune a inimii” (așa cum aprecia scriitorul Charles Dickens)?
Da, dar ele se unesc. Cu fiecare experiență de viață se naște și se crește înțelepciunea.
Cum se manifestă fiecare dintre ele?
Eu cred că înțelepciunea creierului este analitică și logică, o capacitate de a face conexiuni, iar a inimii este intuitivă și emoțională.
Cum dobândim uneltele necesare pentru sondarea propriei existențe, fie conform creierului, fie conform inimii?
Fiecare dintre noi înclină balanța spre una sau alta. Eu cred în combinația dintre cele două. Dacă prin inimă înțelegi sufletul, atunci este bunul nostru cel mai de preț; este locul în care deschidem ușa Sfântului Duh să intre, spre a ne lumina și mintea, apoi este lăcașul unde Îl primim pe Iisus Hristos. Sau nu. Însă în ADN-ul nostru, încă din vechime, sunt înscrise credința și dragostea de Dumnezeu, deci, nedeschizând ușa, ne sărăcim existența și ne chinuim, ajungem a fi mereu în căutarea a ceva fără să ne dăm seamace, căci nimic nu pare să ne satisfacă. Și este firesc să fie așa. Nici nu ne poate satisface decât pe termen scurt, căci orice înlocuitor am fi găsit, este un surogat și… ce anume Îl poate înlocui pe Dumnezeu? Nimic. Așa că aș răspunde că, de fapt, dobândim acestea prin credință, ascultare și iubire de Dumnezeu.
De unde știm când este indicat să alternăm viziunea cognitiv-rațională cu cea afectivă, orientată spre emoții și sentimente?
Nu știi. Simți. Uneori simțirea e alterată, dar aici intervin rugăciunea și credința. Când eu nu știu, știe Dumnezeu; totul e să Îi fac loc, să Îi acord credit și să Îl rog să vină să mă ajute.
Cum ți se dezvăluie iubirea, Ioana?
Așa cum ni se dezvăluie tuturor, în toate felurile. Știi, în spectacolul nostru principal, „Pianul cu poeme”, care este unul dedicat dragostei, Daniela Nane și cu mine trecem prin mai multe feluri de dragoste: cea adolescentină, cea imposibilă, cea împărtășită, cea frivolă, cea care trădează, pentru a ajunge, la final, la dragostea de Dumnezeu. Cam așa ni se dezvăluie tuturor: este povestea fiecăruia dintre noi; nu degeaba publicul plânge la acest spectacol. Trăim iubirea ca femei, ca mame, ca fiice, ca artiști dedicați artei și publicului, ca prieteni, ca făpturi create de Dumnezeu. Cum spunea și Sfântul Ioan Gură de Aur, „Iubirea este singura care poate schimba însăși natura lucrurilor. În mâna dragostei, toate devin bune.“
Partea a II-a a interviului, provocare ludică și creativă, pretext dialogal
Pornind de la un citat, navigăm spre exemple concrete, călăuzitoare. Ioana Maria Lupașcu acceptă demersul propus și răspunde în armonie, pe măsura extraselor din opera scriitorului Charles Dickens. Îi mulțumesc cu toată inima pentru că a acceptat invitația la prima Ceașcă de Cultură, pe care o servim împreună în 2018! Cu prețuire, Ștefania Argeanu.
„Iată un lucru minunat la care să ne gândim: că fiecare ființă umană e construită în așa fel încât să reprezinte acel secret și mister profund pentru oricare alta. Iată un gând solemn, când intru noaptea într-un oraș mare, că fiecare dintre casele strânse laolaltă în întuneric are în ea propriul secret; că fiecare cameră din ele are în ea propriul secret; că fiecare inimă care bate în sutele de miile de piepturi de acolo este, în câteva din închipuirile sale, un secret pentru inima cea mai apropiată de ea!”
Ioana Maria Lupașcu: Este neașteptată imaginea care mi-a venit în cap, însă este vorba de Elveția, unde am locuit începând cu anul 2000. Eu veneam de la un stil de viață destul de petrecăreț la acea vârstă și m-am trezit în Elveția, unde oamenii se închid în case seara destul de devreme. Locuiam într-o zonă mai depărtată de centru a orașului Lausanne și treceam pe lângă o pădurice, iar seara mi se părea drumul meu un pic neplăcut, mai ales că locul era cumva mereu acoperit de ceață. Însă priveam ferestrele luminate ale caselor pe lângă care treceam și mă întrebam de ce toți sunt închiși înăuntru și nu ies să se bucure de viață, așa cum fac mediteraneenii sau latinii.
„O inimă iubitoare este cea mai adevărată înțelepciune.”
Pentru că inima care iubește nu judecă, iar cea mai mare înțelepciune este toleranța și lipsa judecății. Cu judecata, îți iei locul lui Dumnezeu. Este așa ceva de făcut, ceva înțelept?
„Uită-te în jur, cuprinde cu privirea toată această stearpă câmpie și observă că, chiar și acum, într-o zi de iarnă, umbrele se întind pe pământ cu o frumusețe magică. Iată, acesta este felul în care natura ni se arată! Cele mai frumoase lucruri din viață sunt simple umbre; ele își fac apariția și dispar la fel de repede ca cele lăsate de o zi de iarnă.”
Poate că cele mai frumoase lucruri sunt, cu adevărat, cele simple și cred cu tărie asta, însă prefer lucrurile simple și luminoase. Au și umbrele rostul lor, să ne apropie, prin contrast, mai mult de lumină, dar tot lumina este cea mai frumoasă.
„Tu ești parte din existența mea, o parte din mine. Ai fost în fiecare replică pe care am citit-o. Ai fost în fiecare perspectivă pe care am văzut-o vreodată, pe râu, pe velele navelor, în mlaștini, în nori, în lumină, în întuneric, în vânt, în pădure, pe mare, pe străzi. Ai fost întruparea fiecărei fantezii grațioase cu care mintea mea s-a familiarizat vreodată.”
Cred că sunt relații și întâlniri predestinate. Probabil sunt legături karmice. Mi s-a întâmplat în viața mea să fiu iubita unui bărbat pe care sufletul meu l-a recunoscut. Nu pot să îți explic asta, însă, când l-am văzut prima oară, l-am recunoscut pur și simplu. Și, de altfel, a fost o relație care m-a schimbat foarte mult în bine, deși a fost cumva frământată; eu am evoluat foarte mult și mi-am atins niște laturi ale potențialului meu care încă dormeau, laturi pe care, poate, altfel nu le-aș fi atins. S-a terminat relația atunci când s-a împlinit tot ce trebuia să împlinim împreună.
„Ziua aceea a fost una de neuitat pentru mine, căci a adus mari schimbări în sufletul meu. Dar așa se întâmplă în viața oricărui om. Închipuiți-vă că o anumită zi n-ar fi existat și gândiți-vă ce deosebit ar fi fost drumul vieții voastre. Voi, care citiți rândurile acestea, opriți-vă o clipă și gândiți-vă la lanțul lung de fier sau de aur, de spini sau de flori, care nu v-ar fi legat niciodată dacă prima verigă nu ar fi fost făurită în ziua aceea neuitată…”
Și în viața mea și în viața oricui există mai multe astfel de zile. Oh, nici n-aș ști cu ce să încep. Schimbările, însă, se produc după aceea. Sunt zile despre care știi cât de importante sunt, dar zile peste care treci și, după un timp, îți dai seama, privind în urmă, cât de importante au fost, ce au produs și ce au schimbat în noi. Există multe momente de importanță capitală, dar unul din copilărie îmi stăruie acum în minte. Eu făceam înot de performanță și, pe timpul unui campionat, îmi aduc aminte că, după cursa unei zile, pregătindu-mă pentru următoarea de a doua zi, stăteam întinsă în dormitor să mă odihnesc. Îi spuneam tatălui meu că și locul doi pe care îl obținusem în acea zi este în regulă. Iar tata, făcând o pauză mare, mi-a spus foarte serios că locul doi nu este niciodată în regulă. În regulă, este doar locul întâi. Dacă ar fi să privesc viața mea, cred că m-am impregnat de această replică, care atunci m-a șocat foarte tare și m-a lovit cumva, însă mi-a devenit proprie.
„N-ar trebui să ne fie niciodată rușine de lacrimile noastre, căci ele sunt o ploaie binefăcătoare pe praful pământului, care ne împăienjenește privirea și ne împovărăște inimile înăsprite.”
Lacrimile spală, spală sufletul, spală greșelile, spală încremenirea, spală închistarea… Eram în curtea unei mănăstiri, în urmă cu ceva vreme, și era un călugăr (apoi am aflat că era ieroschimonah) care vorbea cu credincioșii. M-am apropiat să ascult. Discuția m-a acaparat, iar părintele îi răspundea unei femei la întrebarea ei. Eu m-am gândit, fără să spun nimic, dacă și pe mine Dumnezeu mă iartă de un păcat anume. În secunda următoare, părintele și-a oprit discursul, deși eu nu pronunțasem niciun cuvânt, s-a uitat la mine și a spus: “Dacă te-ai spovedit, te iartă, dar trebuie să-ți curgă și o lacrimă. Ție ți-a curs vreo lacrimă?” Nu îmi cursese, e adevărat, iar părintele a auzit gândul meu. Aceasta este puterea unei lacrime. Dacă îți este rușine să plângi în fața cuiva, schimbă prietenii și alege-i pe cei alături de care poți face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.
„Arată-i unui smochin cum trebuie să crească și, când vei fi bătrân, stai la umbra lui.”
Cumva este similar cu „nu îi dă cuiva pește, ci învață-l să pescuiască”.
„Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”
Întotdeauna. Este chiar o practică, seara la culcare, să mulțumești pentru tot ce ți-a adus acea zi. Atragem ceea ce gândim; o știm toți: atragem ce ne ocupă mintea. Când suntem îndreptați spre mulțumire, vom atrage lucruri pentru care să mulțumim; când apreciem, vin și mai multe momente pe care să le apreciem și tot așa…
„Iubește-o, iubește-o, iubește-o! Dacă te încurajează – iubește-o! Dacă te rănește – iubește-o! Dacă-ți sfâșie inima în bucăți – și, cu timpul, inima o să-ți îmbătrânească și o să se întărească, și de-aia o să te doară din ce în ce mai rău – iubește-o, iubește-o, iubește-o!”
Eu cred că avem o viață și că partenerul de viață este extrem de important. Dacă ne mănâncă zilele… Italienii zic: mai bine singuri decât prost însoțiți. „Meglio soli che male accompagnati”. Nu cred în a rezista în orice condiții. Poate că după colț mă așteaptă fericirea și eu nu ajung la ea, pentru că mă încăpățânez să stau unde sunt nefericită. Sau poate nu neapărat fericirea, ci măcar liniștea, și asta e deja imens! Peste ea se poate așterne și fericirea, apoi.
„Voioșia și mulțumirea sufletească sunt tratamente de înfrumusețare foarte bune și responsabile faimoase pentru păstrarea aspectului tineresc.”
Cu siguranță. Mama mea, medic psihiatru, mereu sfătuia pe toată lumea să râdă, pentru că era cel mai bun tratament. Credea mai mult în râs, în a-ți lua timp și în îngăduință de a te gratifica cu mici plăceri și bucurii, decât în orice medicament. Pe toate femeile le sfătuia să aibă grijă de ele, să se plimbe, să fie fericite și să zâmbească. Au și medicamentele rostul lor, dar până la ele, de multe ori, evităm bolile prin felul în care ne tratăm pe noi înșine.
„Noi singuri forjăm lanțurile pe care le purtăm în viață.”
Da. Nu degeaba se spune că suntem designerii propriei noastre vieți. Ne sunt date și bunăstarea, și fericirea, și toate, dar depinde de noi dacă le atingem sau nu. Lanțurile, de multe ori, ni le punem singuri. Dar așa cum ni le punem, ni le putem și scoate. De câte ori cânt cu cineva, firesc, mă sintonizez cu el și îi simt, la nivelul sufletului meu, universul și sufletul lui. Acum vreo cinci ani, m-a șocat ceea ce am simțit față de un partener de scenă cu care, de altfel, relația profesională a fost un dezastru. Intrând pe aceeași vibrație emoțională cu el, ca să putem cânta împreună, am simțit un întuneric și un pustiu de speriat; am simțit o închisoare rece în care singur acest băiat se băgase în el însuși. Un sentiment atât de rece și de groaznic, încât și azi îmi dă fiori pe șira spinării. Universul lui era atât de urât, încât m-a oripilat. Mi s-a făcut o milă atât de mare de el, dar mila asta… Ce greșeală! Ce am pățit atunci și încă plătesc dobândă: o lecție extrem de scumpă care încă continuă, deși au trecut atâția ani de atunci. Dacă mi-aș fi ascultat primul instinct și aș fi renunțat la acel recital, dacă nu mi-ar fi fost milă de un suflet atât de rău, contorsionat și pustiu, câtă liniște aș fi avut acum… De aceea cred că intuiția trebuie urmată. Iată când nu am urmat-o….
„Ce dar mai mare poate fi decât dragostea unei pisici?”
Ha-HA! Vrei să terminăm interviul într-o notă amuzantă. De acord, lucrurile nu trebuie luate prea mult în serios și noi nu trebuie să ne luăm prea mult în serios.
––––––––––––––––––––––––––––––
Citatele de mai sus constituie extrase din opera scriitorului Charles Dickens (nr. Romancier englez, 7 februarie 1812 – 9 iunie 1870, născut în Landport, Portsmouth, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, reprezentant al realismului secolului al XIX-lea și, implicit, al literaturii victoriene; dintre cărțile publicate se remarcă îndeosebi următoarele: Marile speranțe, Povestea celor două orașe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield.
Dialogul cu pianista Ioana Maria Lupașcu a fost pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașca de Cultură.
Sursa text: Ștefania Argeanu
Autor: Ștefania Argeanu
Sursa foto: din arhiva personală a pianistei Ioana Maria Lupașcu
