În limba română, romanul „Mâța Vinerii” are o savoare aparte, conferită de muzicalitatea vocabularului rustian, dacă îmi este permis să-l denumesc astfel, o încântare ludică, kinestezică, care se reactivează cu fiecare nouă metaforă întâlnită, cu fiecare trimitere la instrumentarul magic al personajelor, atât de veridic redate și aduse în prim-planul scenei cărții. La întrebarea „Ce cheie sonoră (și nu numai) dobândește Freitagkatze, odată cu traducerea în limba germană?”, Doina Ruști mi-a oferit șansa prelungirii interviului de față într-altul (cu traducătorul și scriitorul Roland Erb) și, totodată, a dublării substanței inițiale. Îi mulțumesc, cu toată inima, pentru acest dar și pentru generozitatea-i definitorie!

Pe măsură ce înaintezi cu lectura prin geografia paginilor Doinei Ruști („Logodnica”, „Zogru”, „Manuscrisul fanariot”, „Fantoma din moară”, „Mămica la două albăstrele”, „Lizoanca”, „Mâța Vinerii”, „Patru bărbați plus Aurelius”) constați că te reîndrăgostești de scris, de literatură și de universul acesta unic, autentic, vrăjit, al cuvintelor care se înșiră în povestea cărții, tot așa cum ia viață un colier, din mâinile, creierul și inima bijutierului.

De această dată, Ceașca de Cultură și Mâța Vinerii și-au dat întâlnire la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig. Ce a ieșit miraculos din această îmbrățișare a fibrelor dialogului, din ceea ce ne-am propus să toarcem, sub semnul energiei de primăvară și a unei porniri lăuntrice către acțiunea continuă, perpetuă, care te determină să conștientizezi cât de important este să te lupți pentru scrisul tău, atunci când ceilalți și-au pierdut simțul măsurii, vă invit să aflați din acest paletar de întrebări și răspunsuri, din parfumurile amintirilor îndrăgitei scriitoare Doina Ruști.

„În primul rând, pentru mine, Leipzigul înseamnă Roland Erb, prietenul și traducătorul Mâței Vinerii. (n.r. Freitagkatze)”

„Literatura este ca un teritoriu locuit din timpuri străvechi. Dacă îl scotocești, găsești o istorie secretă, păstrată în artefacte, care se leagă între ele, trasând drumul dorințelor omenești.”

„Literatura pornește din fapte și exprimă fapte. Într-o poveste încap, de regulă, atât evenimentele trăite, cât și cele visate. Dar și ea, la rându-i declanșează fapte. Însăși acțiunea de a scrie face parte din patrimoniul faptelor esențiale.”

Doina Ruști

Ștefania Argeanu: Cât curaj, câtă acțiune și câtă energie implică sondarea universului literaturii?

Doina Ruști: Pentru perioada debutului, e nevoie de curaj. După aceea, îți pierzi inocența, devii puțin arogant și uiți tremurul care chema în ajutor pe toți sfinții. Dar scrisul cere energie și acțiune continuă. Dacă te oprești în mijlocul unui roman, pierzi tensiunea inițială și, oricât ai vrea să mai reiei de la același punct, nu mai poți continua. Și se vede ruptura.

În ce constă implicarea dvs. în viața zumzăitoare a cetății?

Am încercat să mă țin departe de ea, nu din prudență, ci din respect față de timpul vieții mele. Totuși, au fost momente în care m-a luat valul. Acum, de pildă, m-am implicat în schimbările pe care viața de scriitor le cere. Mi-ar plăcea ca, în comunitatea noastră de literați, să existe armonie, iar conflictele să rămână în zona aurită a esteticii, a filologiei și a ideilor. Și cred sincer că Dan Lungu are capacitatea de a face asta. De aceea m-am hotărât să-l susțin.

În Ungaria, Uniunea Scriitorilor este condusă de oameni foarte energici și dedicați breslei. În 2015 am fost invitată la Budapesta, în comunitatea scriitoricească, și am fost foarte impresionată: aveau parteneriate cu presa, editură proprie, acces egal la reviste și la promovare. Cartea mea, Lizoanca, a ajuns într-un top internațional prestigios. Întâlnirea aceasta m-a făcut să visez la acea clipă în care un editor străin ar vrea să se intereseze de mine și m-ar găsi cu ușurință pe site-urile ori în cataloagele comunității din care fac parte. În momentul de față, dacă vrei să găsești un scriitor român din, să zicem, Craiova, nu ai nicio soluție oficială. Când o ambasadă a vrut să facă un site de prezentare a literaturii române, m-a sunat pe mine, rugându-mă să fac rost de contactele scriitorilor. Acestea sunt anomalii care te scot din casă și te amestecă în lumea zumzăitoare, cum zici tu.

Există un segment de indivizi care contestă cuvintele, literatura, vocabularul, cartea și timpul oferit îngrijirii literaturii din propria ființă și care aduc drept argument-armă valoarea singulară a faptelor, a acțiunii, a stricteții care urmărește doar un acum financiar, pragmatic, rațional(izat), creator al imaginii omului independent, nevulnerabil, locuitor al unei alte planete în care, paradoxal, explorând vulnerabilitățile socio-umane, astfel de oameni ajung, prin mecanisme vulpiste și neortodoxe, la foloase necuvenite, pozând în salvatorii sistemului. Ce ar fi literatura fără acțiune?

Fără acțiunea care s-o propulseze în topuri, vrei să zici? Ei bine, ar fi doar o zână adormită care își așteaptă salvatorul. Lumea în care trăim a pierdut, de multă vreme, simțul măsurii. Prin urmare, dacă te-ai hotărât să scrii, trebuie să te lupți apoi pentru scrisul tău. Cei mai mulți, în special cei care manevrează bani publici, au ales metoda trocului: cineva, de pildă un funcționar de stat, invită un scriitor obscur la un eveniment internațional, iar scriitorul obscur, la rândul lui, „se simte” și-i dă un premiu funcționarului care l-a invitat, premiu plătit, desigur, din banii unei instituții publice. Firele, de genul ăsta, se rup la un moment dat (vezi cazul Cho Yoon-Sun).

În ceea ce mă privește, singurii mei aliați sunt cititorii. Când ai cititori reali, nu mai contează nimic. Ei îți duc mai departe romanele.

De fapt, s-ar mai scrie, s-ar mai edita, s-ar mai tipări și publica dacă acolo, undeva într-un lăcaș aparte, n-ar fi fost, anterior, un gând pus în practică, adus din neant, din imaterial (în sensul de intangibil), din dorință, proiecție, aspirație și devenit realitate?

Literatura este ca un teritoriu locuit din timpuri străvechi. Dacă îl scotocești, găsești o istorie secretă, păstrată în artefacte, care se leagă între ele, trasând drumul dorințelor omenești. În Mâța Vinerii se află zone care duc la adolescența mea și la preocupările mele de latinistă, dar și mai departe, la viața din casa bunicilor mei, învăluită în parfumurile unei bucătării cu origini străvechi. După cum, într-un personaj așa cum este Max din Fantoma din moară, sunt topite toate figurile de activiști ai lumii comuniste, păstrați în memoria mea ca o singură figură, multiplicată la un xerox de neoprit – din care curg pagini după pagini, acoperind podeaua, ocupând încăperea, ieșind furtunos pe ușile deschise intempestiv, încât, întocmai ca în romanul meu, toată lumea se umple de o singură figură, cea care de fapt mi-a populat anii adolescenței, într-un mod coșmăresc, aflată pe toți pereții, în toate manualele de școală, intrată chiar și sub pielea de personaj și de autor al Fantomei din moară.

Care este rostul literei, al vocabulei (în)scrise și rostogolite meșteșugit în povestea cărții, printre particulele de acțiune? Cum se îmbină fapta cu logosul? Cum traduceți dimensiunea faptică a literaturii?

Literatura pornește din fapte și exprimă fapte. Într-o poveste încap, de regulă, atât evenimentele trăite, cât și cele visate. Dar și ea, la rându-i, declanșează fapte. Însăși acțiunea de a scrie face parte din patrimoniul faptelor esențiale.

Mâța Vinerii a ajuns de curând la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig. Cu ce atmosferă lăuntrică v-ați întors?

Cea mai mare bucurie a mea a fost să-i dau un autograf lui Markus Bauer, pe un exemplar din Freitagskatze, și cum a scris recent o cronică la alt roman al meu (Fantoma din moară), deja am emoții. Târgurile de carte sunt, în general, aglomerate, iar evenimentele se pierd topite, unul într-altul. Am avut mai multe astfel de evenimente, deja duse, uitate, întâlniri, interviuri. Dar, în primul rând, pentru mine, Leipzigul înseamnă Roland Erb, prieten și traducătorul Mâței. Mi-a părut rău că n-am petrecut mai mult timp cu studenții de la secția de romanistică.

Există diferențe sau zone de contrast între Mâța Vinerii și Freitagkatze? Dar asemănări?

Nu am de unde să știu, căci nu cunosc germana, dar am încredere în arta lui Roland Erb, un filolog de primă mărime, scriitor german important, ceea ce mă face să cred că a imprimat romanului meu ceva din talentul său de scriitor.

Rețetarul iscusitului bucătar Silica a îmbrăcat noi stări, noi culori și arome, odată impregnată cartea de suflul nemțesc?

Probabil că da. Ai putea să-l întrebi direct pe Roland Erb, care vorbește impecabil românește.

Cum sună, cum se aude, în general, limba germană, prin filtrul cognitiv și emoțional al Doinei Ruști?

Pentru mine, germana sună exact ca apa de la Nonnenmühle – Moara călugărițelor, acel cartier în care Mâța Vinerii găsește casa și secretele satorinilor. Când am început să scriu, am văzut un tablou care ilustra acel loc și mi s-a părut tihnit, copleșit de dor. De altfel, este chiar cartierul în care a locuit Roland Erb.

Încotro se îndreaptă gusturile dvs. în privința literaturii germane?

Dacă voi spune Goethe, va suna cam grandilocvent, dar adevărul este că Faust a constituit unul dintre nodurile importante din labirintul lecturilor mele. Aici se află cam toate temele care au tentat vreodată un scriitor și cea mai elaborată viziune asupra lăfăielilor materiei, care se înmulțesc. Dar sunt mulți alți scriitori care m-au impresionat. La Alfred Döblin, îmi place modul în care te atrage în miezul poveștii; la Heinrich Böll, apreciez construcția și logica povestirii, iar la Thomas Mann, care, în multe privințe, mi se pare artificios, îmi place arta rătăcirilor epice, căci este unul dintre puținii scriitori care-ți povestește ceva, cu mintea dusă într-o mulțime de altelocuri, fără să-ți dai seama de asta.

Dialogul cu scriitoarea Doina Ruști a fost pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașca de Cultură.

Sursă text: Ștefania Argeanu Autor: Ștefania Argeanu Sursă foto: din arhiva personală a Doinei Ruști