După ce trăiești pe deplin, fie și un crâmpei din mărturisirile artistului Adrian Berinde sau din melodiile, poemele, îmbrățișările luminoase ale culorilor pe pânzele ce-i poartă numele (depinde de pe ce palier al chemărilor începi propriile-ți căutări), sub semnul identificării, regăsirii, rezonării intense, la nivelul conștiinței și conștientizării sinelui, matricei sufletului, ceva din configurația ta lăuntrică se modifică. Pentru totdeauna, cu aceeași precizie pe care o ai în clipa în care trasezi delimitările și distingi între o pagină albă de hârtie și o pagină locuită, trăită, simțită, pe teritoriul căreia ai exersat litere, cuvinte, înșiruirea unei povești, pulverizarea esențelor fructate, abundent-floral-lemnoase, cu accente albastre, ca după o înșiruire de ploi albastre, trecerea unei culori, păstrarea vie a unui sentiment, căruia doar așa i-ai găsit durata și sensul, în efemeritatea, fragilitatea existenței și a volumului de întrebări și răspunsuri, pe care le simți cum stau la coada vieții tale, nemaidându-ți pace. Transmițându-ți că ceva important pentru tine, pentru propria ta cunoaștere cu instrumentarul sufletului, are întâietate și că, undeva, în miezul acestui proces captivant, de (re)întâlnire și privire ochi în ochi cu celălalt din tine, se găsește rostul a ceea ce îndelung căutai.

„Experiența vieții îți ascute simțurile mai multe decât parcurgerea volumelor din zece biblioteci.”

Să vorbim despre a doua dvs. pasiune: muzica. Cum a început?

Într-un mod absolut întâmplător. Mă-ntorsesem odată acasă (acolo, la mine, în Elveția); era într-o duminică după-amiază și m-am dus în atelier să pictez. În atelierul meu de pictură – unde miroase tot timpul a uleiuri și a vopseluri, lucru care e foarte „excitant” pentru mine – am descoperit că toate pensulele mele erau uscate, pentru că, așa cum niciodată nu mi se întâmplase, uitasem să le spăl de vopsea înainte de a pleca. Și atunci, ca să fac ceva, am luat un creion și, în loc să desenez, am început să scriu. Toate piesele de pe primul meu album – „Absent” – s-au scris acolo, în duminica aceea, și chiar dacă nu știu muzică, am auzit în mintea mea cum sună fiecare piesă. Când scriu versurile, aud deja și muzica.”

Secvențe citate din interviul realizat de Corina Pavel, împreună cu Adrian Berinde, pentru Formula AS, anul 1999, numărul 351.

„Menirea mea este ceea ce urmează. Și tot ce fac de acum înainte vine de la sine. Nu fac niciun fel de efort. Pentru că dacă e efort, e bai. Efortul și concentrarea îți consumă energia. Te fură. De ce să faci greu când poți să faci simplu? Am învățat să stau la coadă, am învățat să nu mă mai bag cu mașina, am învățat să nu mai înjur, am învățat să iubesc, am învățat să mă deschid, am învățat să trăiesc, să simt oamenii (râde: aici sunt profesor), am învățat să iau de mână, am învățat să mă las luat de mână. Astea le-am învățat. Și atunci e simplu. Și mi-e mult mai bine”.

Mărturisire a cantautorului Adrian Berinde, din interviul acordat în 2011, cu ocazia lansării poveștii muzicale „Azil”, Magdei Brebenel, autor Certitudinea.

A fi prezent acum și a iubi deplin, cu generozitate și cu o dăruire profundă, rezolvarea ecuației numită experiență-pământ

Te afli, din nou, față în față cu desfășurătorul tău de zi cu zi, care alternează cu suportul plin de viață al paginilor aburind de atâta trăire, cunoaștere de sine și versuri care dispun de o libertate totală, oferă aripile, încurajările și încrederea de care sufletul tău are nevoie, sub forma unei îmbrățișări line, pentru a învăța cum să-ți decodifici propria lume interioară. Poate că de-aici răsare și sursa dilemei: nimeni nu ți-a mai scris, nu ți-a mai vorbit, nu ți-a mai cântat și nu ți-a mai pictat atât de clar, atingând, în dansul vorbelor sale culminante, apogeul „i”-ului, cu toate simțirile, cu toate stările, definirile, descrierile, creionările senzațiilor, certitudinilor, nesiguranțelor, fricilor, acceptărilor, chiar dacă cunoașterea acestora, în adevărul și profunzimea lor, doare, sfâșie, trântește, țâșnește, provoacă negații, schimbări bruște ale atitudinii interioare, tocmai acolo unde dăruirea, implicarea, iubirea sunt mai mari, mai infinite, casa sufletului și casa vieții tale. În fața unor asemenea tablouri, scoase la viață prin sinceritatea, claritatea și precizia cuvintelor folosite, ceea ce acordă densitate substanței cromatice care locuiește penița și direcția ei, în geografia tainică a paginii, a pânzei, se ivește prilejul ca tăcerile de altădată să ți se destăinuie, după ce ți-au dansat destul la tine în cap, declanșând cascade, avalanșe, ecouri. Cu o iubire imensă. Din inima unei iubiri imense.

Nu întotdeauna ne apropiem de ceea ce contează cu adevărat pentru noi atunci când ne aflăm sub semnul unor stări comode. Mai degrabă, iritațiile, nedumeririle sufletului, percutantele și recurentele stări de incomoditate ne oferă startul într-un asemenea demers. De cele mai multe ori, suntem atât de orbi și de surzi, încât ascundem esențialul, tot ce știm despre noi, preferând incertitudinea.

Te aflu, din nou, față în față cu miezul cărții de poeme preferate. Și nu știi cum să reacționezi. Cum să îmbraci, în sunete, scrisul a ceea ce simți și dorești să transmiți. Fiziologia timpilor de reacție, care ar trebui externalizați, acuză o somnolență, o latență, un blocaj (pr)intre etajele sinelui, în sensul de amuțire, care îți amintește de switch-urile închise din ADN-ul nostru, cu toate că, paradoxal, în microcosmosul ființei tale, ritmurile își accelerează intensitatea, vocea, timbrul de emisie. Și astfel te regăsești „adormit/ de atâta zburat,/ de atâta visat”, trecând printr-un ocean de emoții, reverii și contemplări.

Și dacă am inversa „vremea tăcerii din urmă”, chemările, uitările, moleșirile, în așa fel încât să predomine „timpul destul de iubit de oameni”, reactivând iubirea sănătoasă a cristalelor de soare, din adâncuri, la suprafața răsăritului vieții?

Se poate, cu siguranță, să împingem întunericul cu mii de vieți înapoi, accesând energia benefică a Pământului!… Iar pentru ca binele, bunătatea, bunăstarea spiritului să devină realitate, avem nevoie încontinuu de încă „o mie de flori”, de încă „o mie de ploi”, „o mie de nori”, de „apă și culoare” din… „umărul stâng”, de prietenia cerbilor, de gingășia, noblețea porumbeilor și de toate celelalte „animale desenate de foc”, revenite în văzduhul plăpând. Cheia salvării, ieșirii din Apocalipsă, este la îndemână, în vers, în verb, în realitatea acțiunii pornite cu sufletul, în a fi prezent acum și a iubi deplin, cu generozitate și cu o dăruire profundă. Este ceea ce îmi transmite universul liric, literar și sonor berindian, iar după o asemenea întâlnire nu ai cum să mai rămâi la fel. Continui existența: dar altfel, DOAR ALTFEL. Descoperind, în tonurile solare, picante, luminoase, proaspete, de frezie, agar, cafea, mosc alb, în notele-inimă ale florilor de portocal, însoțite de pigmenții cedrului, coacăzelor negre și iasomiei, și în notele de vârf ale extractului de absint și ale anasonului verde, când frumusețea devine un gest, când parfumul, culoarea, sunetul, cuvântul redevin o singură energie, se-ngână și-ți răspund.

La mulți ani, Adrian Berinde!

FIECARE CHIP ÎȘI VA GĂSI LOCUL

Frumusețea ne vindecă de dezastru. // Tămăduire mult prea îndepărtată… // Cuvânt privit, fără să fie auzit, // care acum capătă culoare… // Pustiului ne redau nenumite ruine, // ca și cum n-am fi părăsit niciodată această esență fără chip. // Instabilitate, dorință, apropiere… // O nouă naștere ne face să ne întoarcem // și ne amintește urletul tăcerilor noastre. // Nemurirea nu mai știe unde să se ascundă. // O privire de copil, care nu mai știe unde se găsește într-un pustiu // care își înțelege absența… // în abisul fără margini, // fiecare chip își va găsi locul. // O nouă naștere ne face să ne întoarcem // și ne amintește unde duc tăcerile noastre.

OMUL-ÎNGER

O rană în aripa stângă // Mă ține captiv pe Pământ. // În zbor, m-am lovit de o stâncă // Și-aștept dimineața, plângând. // Voisem a fi printre oameni, // Să-nvăț să iubesc și să râd, // Să adun din culorile lumii, // Ca apoi să le țes într-un gând, // Mă îmbăt din lumina Luminii, // Splendoare căzută din Soare, // Iar noaptea să prind cornul Lunii, // Lunecând, împreună, pe mare. // Nu e nimeni să-mi vindece rana, // Ca apoi toate astea să-ntâmple, // Desenate cu sânge pe pană // Ce-mi coboară alene pe tâmple. // Ochii mei au albit neputința // De zburare spre ceruri din nou, // Înspre somn mă-ngăduie ființa // Și mă strigă pe nume-n ecou. // Dimineața-i aici! și mirarea // M-a trezit, fără aripi, la viață. // Din oglindă-mi zâmbește cătarea // Unui înger, ce-n om se răsfață. // Suntem oameni și-n visele noastre // Vom fi îngerii nopții din noi, // Adormiți, vom zbura înspre astre, // Amintindu-ne drumu’-napoi.

ÎNTÂLNEȘTE-MĂ

Mă îmbrac într-o umbră nevăzută de soare, // Ca să prind vântu-n brațe, // Luna-n cap să-mi coboare, // Să mă vezi fără ochi, cum miroase a mare, // Cum miroase și vara, adunată-n căldare. // Ne vom scrie pe urmă amintiri ce-or să fie, // Iar pe cele trăite ți le las numai ție. // Corpul meu e-ntuneric, // Gândul meu e lumină. // Cad păsări albastre și se sting fără vină, // Cad și vorbe din nouri, care-s plânse pe față, // Se întorc înspre ceruri și apoi se răsfață. // Să mă tragi înspre marea // Cea din valuri dospită, // Că-i atât de frumoasă, că se cere vorbită. // Întâlnește-mă-n apă, întâlnește-mă-n rouă, // Întâlnește-mă-n iarbă care râde când plouă! // Ia-mă, Soare, de mână și tu, Lună, pe umăr! // Să dansăm printre stele, // Care ard fără număr. // Vom fi stele pe cer sau ploaia de vară, // Vom fi roșul din maci într-un lan de secară, // Vom fi zâmbet de prunc în pântec de mamă, // Ce se roagă de îngeri, să le ceară pomană. // Răscolind în adâncuri, mirosind a văpaie, // Vom fugi din orașul care-i cât o odaie.

UN SIMPLU NOD PE AȚĂ

Secretul dimineții m-aduce treaz la viață, // Șoptindu-mi la ureche: // „Nu te culca la loc! Rămâi în echilibru pe firul tău de ață! // A fi-ul tău de-acum nu-i parte dintr-un joc.” // Așa-mi șoptește gândul ce mintea-l găzduiește: // „Ai Soarele în tine. // De ce să-ți fie frică?” // Doar să închid un ochi și marea îmi vorbește // Și mă înalță-n mine, în lumea asta mică. // „Descalță-te de dogme și de-amintiri cărunte! // Sunt doar al umbrei scâncet, ’napoi să te întoarcă, // Să nu-ți vezi strălucirea ce-o porți la tine-n frunte // Și albul infinit din suflet să ți-l stoarcă. // Iubirea-ți fie casă și zâmbetul – lumină, // Pe-al existenței drum să nu te poticnești! // Sunt râuri, mări și munți ce-n fața ta se-nchină // Și lumii-ntregi, în brațe, să i te dăruiești. // Acum înseamnă // Tot… și toate-s pentru tine. // Trăiește-l și respiră-l cu tot ce va veni! // Ființa ta e locul unde-i // Atât de Bine // Și drept rămâi ca stânca, până se va sfârși. // Apoi vei fi din nou a Sursei bucurie. // Secretul dimineții te-aduce iar la viață // Și vei urla la inimi, ce inima ta știe, // Că moartea nu-i decât un simplu nod pe ață.”

MEMENTO

Coboară pe scara ce duce în tine // și caută locul din care-ai venit! // Nu-i doar un vis – e drumul spre Sine // Prin ghearele Umbrei ce te-a împietrit. // În tine sunt toate ce-au trecut și vor fi, // Picătura de rouă te-a iubit, ca să doară. // Coborând mai adânc, vei vedea și vei ști // Cum din Soare te-ai smuls și-ai fost // Tu, prima oară. // Și apoi, grațios, ai venit pe Pământ, // Să înveți să iubești drumul zilei spre seară, // Iar în noapte să arzi, prin al tău legământ, // Întunericul alb, ca din trup să-ți dispară. // Coboară pe scara ce duce-n Lumină! // Vei găsi inimi sparte de-ale vieților valuri. // Printre lacrimi vei ști că nu-i nimeni de vină // Și-ți vei smulge destinul, ce-i strivit între maluri. // Pune-ți săbii și scuturi în căruța de gheață // Și înalță-ți privirea înspre Cel-Care-Ești, // Ca în lupta cu Umbra-ți, să învingi dimineața // Și pe suflet să-ți scrii mii și mii de povești. // Să înveți că nu-i Soare mai puternic ca tine, // Tu ești Totul din toate care-au fost și-au să vie, // Că Iubirea ți-e mamă ce în brațe te ține // Și-un drum nou să-ți croiești, călărind pe vecie. // Ești Secundă și Spirit, care bat deopotrivă // Cu a ceasului cheie atârnată de gât. // Ora ta-i cât o viață, ce din viață te strigă, // Tu ești totul din toate care sunt pe Pământ. // Iar când crezi c-ai ajuns în a lumii căldare // Și vezi umbrele Umbrei care-ți mușcă din mațe, // Nu uita că ai fost și vei fi cel mai tare // Dintre cei care dorm cu Lumina în brațe.

Am selectat din frumoasa carte de poeme a cantautorului Adrian Berinde, „DUMNEZEU RÂDE SINGUR”, publicată în 2017, la Editura Media Image.

Textul „La mulți ani, Adrian Berinde!” este pregătit de Ștefania Argeanu.

Sursă text: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu

Sursă foto: din arhiva personală a artistului Adrian Berinde