Teodora Calagiu: Preocuparea actorului este continuă, nu se încheie în seara premierei. Trebuie să treacă timp, pentru a te împrieteni cu personajul, a rezona, a simți că e al tău și că face parte din tine. E ca într-o relație de iubire!

A te întâlni cu artista Teodora Calagiu, sub semnul liniei de dialog, este o experiență inedită, tonică, autentică, binevenită, care poartă amprenta unui excelent mix de fructe tropicale, în care ți se dezvăluie, treptat, o notă proaspătă, exotică, solară, cu pregnante efluvii de hibiscus, măr și măceșe. Mi-a mărturisit că-i place să descopere culturi diferite, că preferă culorile vii, cărțile scrise de ruși și de englezi, filmele non-americane (argentiniene, nordice, italienești), sunetul ploii și al vântului. Și mi-a împărtășit câte o recomandare de carte, de film și, evident, una muzicală: Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov; El secreto de sus ojos (The Secret in Their Eyes), în regia lui Juan José Campanella; și X Ambassadors, cu melodia „Unsteady”.

A transfera, în concret, ecuația făuririi viselor este sinonimă, în viziunea ei, cu parcurgerea hărții datoriilor esențiale ale artistului, acordând mereu prioritate muncii, ambiției și răbdării. Definiția personală a mecanismelor actorului încorporează subtil esențe matematice, întrucât, pentru Teodora Calagiu: „Actorul este suma sentimentelor sale, înmulțită cu suma energiei publicului.”

În ceașca de întrebări și răspunsuri de astăzi, eu am venit cu întrebările, pregătite după o survolare – documentare a universului ei definitoriu, iar intervievata mea a preparat răspunsurile și temperatura compatibilă fiecărei măsuri de ingrediente, adoptând un dozaj echilibrat. A ieșit de-un ceai și de-o cafea licoroasă, cu tonuri de vanilie, migdale, zahăr brun, pe care alegem să le servim împreună cu dvs., care ne citiți, păstrând mereu câte ceva în memoria lentilei fidele, și cu cei care de-abia acum ne descoperiți; atât vă mai spun: cu toții sunteți bineveniți!

Îmi plac personajele care nu-mi ies din prima și pentru care trebuie să parcurg un drum al descoperirii.

Ștefania Argeanu: Cine este actorul? Ce viziuni, ce mecanisme, dorințe, imagini, sunete și povești îl definesc? Care este rostul existenței sale?

Teodora Calagiu: E o întrebare grea, poate chiar una dintre cele mai grele… iar răspunsul este pe măsură. Dacă aș lua definiția din DEX, ar rezulta că actorul este persoana care interpretează diferite roluri în piese de teatru sau în filme. Dar eu aș spune că actorul este suma sentimentelor sale, înmulțită cu energia publicului. Actorul reprezintă emoția pură. Rostul existenței lui este acela de a pătrunde în mintea și sufletul spectatorului, în așa fel încât acesta, pe drumul lui spre casă, să simtă transformarea.

Care sunt abilitățile, atributele și calitățile de care trebuie să dispună sau pe care trebuie să le cultive o persoană pentru a fi artist, în viziunea ta?

O observație favorabilă artistului este aceea că este „cu capul în nori”, adică un visător. Nerenunțarea la vise este una dintre calitățile importante pe care ar trebui să le urmărești toată viața. După care, principala abilitate, în opinia mea, este puterea de muncă. Datoria este esențială a artistului față de meseria sa. Acesta este începutul oricărui act artistic. Nu cred în rezultate extraordinare fără muncă, ambiție și răbdare. Doar astfel se pot făuri visele. Nu pomenesc de talent, pentru că este de la sine înțeles că trebuie să existe. Talentul îl poți cultiva doar dacă îl ai!

Proiectele care au dat tonul primăverii tale, din acest an, poartă (și) numele celor 3 spectacole în care ai dăruit emoții frumoase și o stare de spirit aparte spectatorilor care au venit în sala de teatru, și anume:

în 26 martie, „Maitreyi” la Teatrul de Vară Radu Beligan, din Bacău
în 31 martie, „Soțul Soției Mele”, la Teatrul Roșu și The Hub, din București
în 1 aprilie, „Dumnezeu Iubește”, la Teatrul Tony Bulandra, din Târgoviște

Care este povestea distribuției tale în cele trei spectacole?

Toate cele 3 spectacole se joacă de câțiva ani buni, pot spune, aproape cu aceeași regularitate ca la început, ceea ce e minunat și bucurător. Sunt spectacole cu viață lungă, cu o poveste în spatele poveștii relatate pe scenă.

La „Dumnezeu Iubește” și la „Soțul Soției Mele”, fiind producții mai mici, cu 6, respectiv 3, personaje, treaba a fost mai simplă din acest punct de vedere. Fiind de mulți ani în teatrul independent, înveți să te descurci, să ai alături de tine o gașcă de oameni talentați, care, de preferat, să-ți fie și prieteni și să-ți pună osul la treabă, și să cauți texte bune. Greul începe în timpul repetițiilor, când te zbați să găsești un loc unde să joci. Ideal ar fi să ai tot planul de dinainte făcut, dar cum entuziasmul e mare și „statul pe loc” nu ți-l poți permite, te arunci cu capul înainte :). Așa s-au născut cele două spectacole. În cele din urmă, „Dumnezeu Iubește” a fost și este în continuare găzduit de Teatrul de Artă din București, în regia lui Tomi Cristin, care mi-a fost profesor la clasă în timpul facultății, iar „Soțul Soției Mele” se plimbă prin țară. În București, se joacă la Teatrul Roșu!

Cu „Maitreyi”, lucrurile au stat puțin diferit, pentru că implică o distribuție mare și cu renume, un decor somptuos și multe deplasări. Întâlnirea mea cu Chris Simion a fost întâmplătoare și de bun augur!

Primăvara aceasta a culminat, pentru mine, și cu 2 producții noi: „Hoțul de Mărgăritare”, de Valeriu Anania, în regia Amaliei Ciolan, la Teatrul Stela Popescu și „În Cădere Liberă”, de Oleg Bogaev, în regia lui Alexandru Maftei, la Teatrul Nottara. Am avut câteva reprezentații cu public, urmând ca în toamnă să aibă loc premierele oficiale.

Se spune că actorului îi este necesară o unitate de timp în care să parcurgă drumul de la persoană la personaj. Care au fost timpii de care ai avut nevoie pentru a-ți forma și a-ți modela rolul tău din „Maitreyi”? Cum a fost întâlnirea ta cu textul, pe de o parte, și cu scenariul, pe de altă parte?

Întâlnirea mea cu textul a avut loc cu mult timp înainte, în liceu. A fost romanul de care nu mă mai săturam. Îl reciteam de nenumărate ori și, de fiecare dată, cu alți ochi. Practic, fără să-mi dau seama, cred că făceam deja o analiză a textului, care ulterior m-a ajutat. Nu-mi imaginam vreodată că voi ajunge să fac parte din acel univers care m-a fascinat de la primele rânduri. Scenariul este o îmbinare dintre „Maitreyi” și „Dragostea nu moare”, romanul scris de Maitreyi ca răspuns la Eliade. Deci, spectatorului i se prezintă ambele puncte de vedere, pentru că așa este corect, nu?

Ce amintiri alese păstrezi cu privire la fiecare producție?

Sunt atât de multe amintiri, încât mi-ar lua o veșnicie să le înșir aici. Dar cele mai de preț sunt acelea din timpul repetițiilor și din turnee, „de pe drum”. Am avut șansa ca, în anul III de facultate, regizorul Toma Enache să mă distribuie în spectacolul „Mincinosul”. Eram mezina trupei și, implicit, timorată că jucam alături de Sebastian Papaiani, Valentin Uritescu și Claudiu Bleonț. Au fost câțiva ani de turnee, iar spectacolul a durat 8 ani. Am o tolbă cu povești. Pentru mine, a fost ca o a doua școală.

În fibra căror tipologii umane a trebuit să te camuflezi pentru a le da viață și voce personajelor tale?

Am trecut de la copilă la mamă, de la o femeie simplă de la țară la una sexy și puternică. Și ar mai fi atâtea și atâtea pe care sper să am ocazia să le descopăr în viața asta. Vă spun: e un univers fascinant, în care, odată intrat, nu mai vreți să ieșiți. E hrană pentru inimă și creier!

În ce a constat asimilarea personajelor pe care le-ai întruchipat?

Îmi plac personajele care nu-mi ies din prima și pentru care trebuie să parcurg un drum al descoperirii. Îmi place să muncesc și să simt că e greu, pentru că știu că și satisfacția va fi la un nivel înalt. Dar, cum nu putem juca doar roluri de compoziție, câteodată e bine să parcurgi și tipologii de personaje care îți par la îndemână.

„Hoțul de mărgăritare” este un spectacol la care s-a lucrat intens, timp de două luni, sub bagheta Amaliei Ciolan, ea fiind aur pentru noi, actorii tineri, în aceste vremuri tulburi.

Cu ce scenariu/poveste, dintre cele 3 sau dintre cele interpretate de tine până în prezent, rezonezi cel mai intens? Există un mesaj, o situație sau o experiență a vreunui personaj de care te simți atașată, care locuiește mai aproape de sufletul tău?

Sunt lumi și situații diferite. Eu simt că în toate spectacolele cu care am ieșit pe rampă (chiar și în proiectele începute și nefinalizate), am investit timpul și efortul necesare pentru ca rezultatul să fie cel dorit sau măcar aproape de ceea ce ar trebui să fie. Și spun asta pentru că preocuparea actorului este constantă. Ea nu se încheie în seara premierei. Trebuie să treacă timp ca să te împrieteni cu personajul, să rezoneze, să simți că e al tău și că face parte din tine. E ca într-o relație de iubire!

Dar, ca să răspund punctual, aproape de sufletul meu este Lena din „Dumnezeu Iubește”. O femeie simplă, de la țară, cu 4 copii, care urmează să nască și pe al 5-lea, se supune orânduirii vieții, fără să considere că face un compromis. Mă simt atașată de ea pentru că suntem într-o antiteză perfectă și pentru că, după 4 ani, încă o descopăr.

Cine ai fost în „Hoțul de mărgăritare”? De cât timp joci în acest spectacol?

În „Hoțul de mărgăritare” o interpretez pe Ariadna. O femeie forțată de împrejurări să ducă o viață pe care nu și-o dorește, devenind astfel puternică, iar atunci când întâlnește pentru prima dată dragostea, lumea ei se metamorfozează. E un spectacol la care s-a lucrat intens, două luni de zile, sub bagheta Amaliei Ciolan, ea fiind aur pentru noi, actorii tineri, în aceste vremuri tulburi.

Pe 6 și pe 8 iunie au avut loc două reprezentații cu public, urmând ca, în toamnă, să aibă loc premiera oficială la Teatrul Stela Popescu (Palatul Național al Copiilor). Textul piesei, plin de metafore și de valoare stilistică, a fost scris în anii ’50 de Valeriu Anania și relatează pilda fiului risipitor, o poveste care se potrivește perfect cu zilele noastre. E un spectacol pe care îl recomand fără să fiu subiectivă.

Când spun Teodora Calagiu, spun: „Simplu, doi”, „Puțin din fiecare”, spun despre o colaborare de bun augur (care a început în 2016), sub semnul poveștii muzicale ARCAN, și mai spun și numele cantautorului ADRIAN BERINDE. Din culisele acestei colaborări, ce dorești să împărtășești?

Colaborarea mea cu Adrian Berinde a început într-un mod surprinzător și neașteptat. L-am descoperit acum 4 ani și, în acea noapte, am ascultat la nesfârșit toată discografia disponibilă pe internet. A fost o noapte albă, în care și-au făcut loc în mine toate sentimentele posibile. De dimineață i-am scris pe Facebook și i-am mulțumit. Nu așteptam un răspuns; nu știam dacă pagina este reală sau dacă este administrată de altcineva. Eu am vrut să-i spun ce simt. Răspunsul a venit după fix un an de zile, când, culmea, și domnul Berinde tocmai ce ascultase o melodie a mea și a ținut să mă felicite… și de aici a început totul, o prietenie frumoasă care, sunt sigură, va dăinui. El a fost și este un om-cheie în viața mea. Oamenii care îți ies în cale într-un anumit punct al existenței tale lasă o amprentă grea asupra evoluției tale ca individ. Cam așa s-ar traduce și „Puțin din fiecare”. Piesa este, de fapt, o colaborare în trei: Adrian Berinde, Mircea Baniciu și eu. Onorată că i-am avut pe acești doi domni veritabili alături de mine, așa cum sunt onorată că partea mea muzicală este cântată în aromână, eu fiind o aromâncă mândră de originea ei.

Cum a fost să te implici în armoniile sonore ale ARCANULUI?

„Arcan” este un album aparte, deosebit, de la primul vers până la ultima notă muzicală. Înregistrările au avut loc în Târgu Mureș și au fost realizate de profesioniști desăvârșiți. Cu asemenea „ingrediente”, este ușor să-ți pui sufletul pe tavă.

În ce constă fericirea artistului? Cum face el față încercărilor și obstacolelor?

Cred că artistul, prin definiție, este competitiv. Ideal ar fi să fie într-o competiție continuă cu el însuși, nu cu ceilalți. Însă ambele forme ale competiției îi sunt benefice pentru a progresa și pentru a depăși barierele. El creează pentru sufletul lui, dar mai ales pentru sufletul oamenilor. Atunci când mesajul ajunge la ei, el și-a atins scopul; astfel, poate fi fericit, un pic. Nu știu dacă există o fericire a artistului ca stare de spirit conținută. Multe capodopere, opere de artă, s-au născut din suferință și durere. „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi” – T. Arghezi.

Când te-ai întâlnit pentru prima dată cu muzica? Dar cu teritoriul teatrului?

Ordinea chiar asta e. Întâi a fost muzica, apoi lumea teatrului, iar acum sunt prietene; se întrepatrund! La 12 ani am început cursurile de muzică la Palatul Copiilor, după care au urmat 2 ani la Școala Populară de Arte. La 16 ani am intrat într-o trupă alcătuită din 3 soliste. Aveam compozitor, producător, casă de discuri, videoclipuri, concerte prin țară, la TV, tot tacâmul. A fost o perioadă frumoasă și agitată, care a luat sfârșit când am intrat la facultate, la teatru. În prezent, am o trupă de coveruri, Trupa JumiJuma. Suntem drăguți, plini de energie și încercăm să bucurăm oamenii la cele mai importante evenimente din viața lor. În particular, fac canto săptămânal. E un antrenament absolut necesar, mai ales atunci când vocea este instrumentul principal cu care lucrezi.

Am hotărât că vreau să dau la teatru mai târziu, pe la 16 ani. Nu mi-am dorit de mic copil și nici n-am avut vreun gând până atunci. Mergeam, în schimb, săptămânal la spectacole și eram la curent cu tot ce apărea. Eram avidă de teatru, dar nu îndrăzneam să mă gândesc atât de departe. Cel care m-a ambiționat și a avut mai multă încredere în mine decât puteam eu să am la vârsta aceea, care mi-a deschis apetitul și mi-a extins orizontul, a fost Adrian Pintea. După prima întâlnire cu el, am știut ce drum vreau să parcurg. El a pus piatra de temelie într-o decizie importantă din viață și nu cred să fi știut vreodată cât de multe îi datorez. Îl port cu mine în gând!

„Acasă” mă simt în brațele copilului meu.

Ce semnificații are muzica pentru tine? Ce reflexii poartă dialogul ce se înfiripă între tine și ceea ce cânți?

Când am dat la facultate, am stat bine să mă gândesc dacă vreau să continui și muzica în paralel. Am ales să nu o fac. La 18 ani, fiind practic copil, n-aș fi știut să gestionez situația astfel încât studiile să nu-mi fie afectate. Mi-am dorit să fiu o studentă serioasă și dedicată, prezentă la cursuri, nu doar în treacăt. Așa a și fost. Dar, după o perioadă destul de lungă, mi-am dat seama ce dor îmi era, de fapt, să cânt. Am făcut rapid o revizuire și am realizat că nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează. Așa am început să cânt în limba pe care o vorbesc în casă, în aromână. Cel mai sincer dialog muzical.

În momentul de față lucrez la două albume muzicale armânești. Unul cu trupa Zurlesque, trupă care s-a născut dintr-o joacă, dar care a evoluat într-un mod neașteptat, spre colaborări cu muzicieni de marcă, și celălalt, la inițiativa lui Robert Anghelescu, clăpar și membru fondator al trupei Bere Gratis, care compune și orchestrează melodiile. Am scris versurile pentru o parte dintre piese, încercând să las prin ele o bucățică din mine. Sunt convinsă că, într-un viitor apropiat, proiectele se vor uni, pentru că scopul lor este același. Cred că orice proiect în aromână este extrem de important pentru patrimoniul cultural al comunității noastre, ceea ce ajută și la păstrarea limbii. Muzica ușoară este prea puțin reprezentată, așa că simt că aduc ceva nou în zona asta, ceva palpabil, care o să rămână peste timp.

Dacă ar fi să decodifici fluxul de energii care traversează ființa ta, asupra cărui mesaj te-ai opri în special?

„Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine și împarte-le oamenilor.” E mesajul Mariei Tănase către soțul ei, când aceasta se afla pe patul de moarte. E un gând cu care mă identific și care reprezintă un cumul de stări. Ca artist, sunt greu de mulțumit. Întotdeauna e loc de mai mult și de mai bine. Sunt într-un zbucium permanent. În viața personală e mai simplu, e mai liniște acolo și, atunci, conțin două extreme care se întâlnesc la mijloc și îmi oferă echilibrul de care am nevoie.

Un profesor (în sensul de mentor, de formator, de îndrumător de energii) cu un rol aparte în existența ta este/ a fost/ continuă să fie: …

Sunt 3 oameni care au avut un rol important în viața mea:

Adrian Pintea: datorită lui am dat la Teatru.
Tomi Cristin: mi-a fost mentor în timpul facultății și, cumva, prin colaborările pe care le avem, continuă să fie.
Toma Enache: pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, distribuindu-mă în spectacole și în primul lui film artistic de lungmetraj „Nu sunt Faimos, dar sunt Aromân”. De altfel, a fost primul film și pentru mine.

Ce (culori, pasiuni, sunete, cărți, autori, sentimente) îți definesc personalitatea?

Îmi place să descopăr culturi diferite, îmi plac culorile vii, cărțile scrise de ruși și de englezi, filmele non-americane (argentiniene, nordice, italienești), sunetul ploii și al vântului.

Unde este „acasă” pentru tine, Teodora?

Oricât de clișeic ar suna, „acasă” mă simt în brațele copilului meu. Pentru că oriunde va fi el, voi fi și eu!

Ce te inspiră și ce te motivează să continui drumeția pe acest palier artistic, oferindu-ți mostre veritabile de energie pe termen îndelungat?

Confirmarea faptului că sunt pe drumul cel bun. Și această confirmare vine de la oamenii cu care ajung să interacționez. Și nici prietenii apropiați, nici mama, nici tata, nici soțul. Sunt încă la începutul acestui drum sau, cel puțin, eu așa consider.

Mulțumesc pentru timpul acordat, pentru că ai acceptat invitația mea la o Ceașcă de Cultură în acest format, pentru că ai fost dispusă să dialogăm și să-mi împărtășești viziunile, percepțiile, emoțiile și gândurile tale!

Eu vă mulțumesc pentru acest itinerariu. Cu ocazia aceasta am retrăit momente atât de dragi mie!