Un text este ca un cântec, cu un ritm și o melodicitate interioară. Muzica este un fenomen puternic, adus la viață de necesitatea de a dărui, de a împărtăși, de a transmite, din prea-plinul unei viziuni, unei emoții, unui sentiment, unei culori, din fagurii unei dimineți ori din gesturile care se răsfață în purtările și unduirile creaturilor terestre. Un cântec îți poate schimba starea de spirit sau îți poate dărui o amintire, poate crea o memorie în miezul celei deja existente. Un cântec îți poate schimba întreaga viață.

Să ne orientăm, fie și pentru câteva clipe, cu răbdare, atenție, concentrare, la muzica pe care o fac valurile, rostogolindu-se pe plajă, la concertul matinal al alternărilor de lumină care anunță ivirea zorilor. Ceva se aude și se simte. Și cum „a simți” e un verb emotiv, care te unește cu cine te simte (conform accepției Aldei Merini), și scrierea înseamnă muzică, iar în egală măsură, scriitorul este un muzician, un artist, poate și pentru că texturile cuvintelor investigate, cercetate, cu migală, folosesc imprimeurile limbii, ceea ce declanșează vibrații intense, specifice, diverse.

În timpii lăuntrici ai scrisului, în laboratorul de fabricare, de făurire, a vorbelor, de ajungere la starea de tangibil, de trecere prin stadiile emoție-gând-idee-manifestare palpabilă, muzica este personajul principal. Se cere un anumit profil, un anumit format, o matrice ALTFEL, toate aceste configurații de a simți și, ulterior, de a traduce simțirea, fiind înzestrate cu abilitatea de a asculta vibrațiile primite și de a le reda, exact în forma în care se arată, intacte, firești, umane. Din astfel de gânduri am pornit la începutul dialogului cu artistul David Lapadat.

Pentru mine, fiecare poezie este muzică și, în orice tip de muzică profundă, stă ascunsă poezia, așteptând să fie descoperită.

DAVID LAPADAT, cantautor

Versurile poemelor sale, transpuse în muzică, redau dialogurile simetrice, armonioase, dintre vocea muzicală și vocea poetică, din a căror îmbrățișare se conturează liniile fine ale dorurilor, ale înțelesurilor, ale emoțiilor și ale călătoriilor cu destinații introspective, reflexive, creative, ce se întorc mereu în geografia miezului ființei. O invitație la visare, senin, bucuria receptării liniștii. Invitatul meu la o primă Ceașcă de Cultură, este cantautorul David Lapadat. Din biografia-i cu esențiale accente enciclopedice, merită a fi consemnate următoarele elemente:

  • A urcat, pentru prima oară, pe scenă, în 2010, în cadrul Festivalului de Muzică „Folk fără vârstă”, inspirat fiind de viața și muzica lui Johnny Cash, ecranizate în filmul „Walk the line”, film care va pune bazele deciziei sale definitive de a alege cariera în muzică.
  • Anul 2013 redă o bornă generoasă, ce stă sub semnul admiterii la Universitatea Națională de Muzică din București, secția Compoziție, și la Facultatea de Istorie, specializarea Relații Internaționale și Studii Europene. Sub bagheta benefică a aceluiași 2013, pasionat de artele spectacolului, David Lapadat înființează trupele de jazz-rock-pop, D-Essentials și David’s Pack.
  • În 2015, lansează albumul de debut, intitulat: „Goodbye till we meet again”, împreună cu casa de discuri A & A RECORDS.
  • În 2016, „Believe”, prima carte de poezii ce-i poartă semnătura, este publicată și aduce, cu sine, un concept novator de artă poetică, care invită la un itinerar pe tărâmul arhetipurilor sufletești. În același an, este admis în cadrul Universității bucureștene, la studiile masterale „Istoria și Practica Relațiilor Internaționale”, iar
  • în 2017, continuă studiile superioare în domeniul muzical, fiind admis la masterat, secția Jazz și culturi muzicale pop. Totodată, procesul de creație își urmează parcursul firesc, prelungindu-și devenirile, o dată cu lansarea, de către propria casă de producție, și a celui de-al doilea album, denumit „People need to cry”, ce constituie alter-ego-ul unui roman de dragoste, surprins în zece capitole cântabile: Away, As we break up, I could learn to love you, Just kiss me, People need to cry, Would you understand, Empty spaces, Love me just the way I am, Wintertime love și You are saying goodbye.

Recomand universul sonor făurit de David Lapadat: iridescent, autentic, tonic călător al stațiilor propriului sine, creativ, în armonie cu stările de spirit profund umane, pe care reușește să le transmită, cu har, la cote infinite, împlinind astfel destinația ideală: inima ascultătorului.

Și dacă ziua în care ni se transmite acel „I love you!”, cu toată inima, devine instant o zi generatoare de particule ale unei luminozități sonore aparte, primul meu dar muzical, pe care aleg să-l împărtășesc cu dvs., se numește exact așa. Vă invit să descoperiți muzica și versurile ce poartă semnătura artistului David Lapadat: veți fi plăcut surprinși, doar atât vă mai spun, din tărâmurile îngăduitoare ale unei introduceri care s-a cerut a fi densă!

„Chiar dacă, în momentul de față, cultura pop pare că este epuizată, că muzica se copiază pe ea însăși, fiind, pe alocuri, redundantă, pop-ul încă mai are multe de spus; mai sunt încă mulți muzicieni sau poeți care își vor face punctul de vedere auzit, contribuind la îmbogățirea acestei culturi.”

Ștefania Argeanu: Cine este muzica în existența ta? Dar scrisul?

David Lapadat: Imaginați-vă o monedă ce se învârte fără oprire; pe o parte stă scris „poet”, iar pe cealaltă, „muzician”. Eu sunt precum acea monedă, iar pentru mine, fiecare poezie este muzică și, în orice tip de muzică profundă, stă ascunsă poezia, așteptând să fie descoperită.

Cum ți se dezvăluie jazzul și culturile muzicale pop?

Cultura pop nu încetează niciodată să mă surprindă. Muzica pop, care a reușit să se strecoare în locul lăsat liber, la începutului secolului XX, de modernism și avangardă, care și-a continuat drumul printre războaiele, revoltele și suferințele secolului trecut, care are, așadar, o vârstă fragedă, în jur de 100 de ani, a concentrat, în jurul ei, o densitate de talente și personalități, nemaiîntâlnită în istoria muzicii și, continuă, și, astăzi, să uimească. Chiar dacă, în momentul de față, cultura pop pare că este epuizată, că muzica se copiază pe ea însăși, fiind, pe alocuri, redundantă, pop-ul încă mai are multe de spus; mai sunt, încă, mulți muzicieni sau poeți care își vor face punctul de vedere auzit, contribuind la îmbogățirea acestei culturi. Cred că, odată cu începutul celui de-al doilea deceniu al acestui secol, muzicienii, poeții și marii producători vor trebui să înceteze însă să se mai uite în trecut sau să meargă pe așa-zisele rețete de succes și să înlocuiască comercialul cu originalitatea/autenticitatea. Cu alte cuvinte, să privească spre viitor, un viitor în care să se demonstreze că nu degeaba pop-ul este însoțit de cuvântul „cultură”, în frumoasa sintagmă „cultură pop”.

Când rostești cuvântul „jazz”, când asculți acest gen muzical sau când îl interpretezi, ce mesaj simți că ajunge la tine?

Când spun jazz, nu pot să nu mă gândesc la blues. Și, ca orice gen muzical care s-a născut din frumusețea și suferința bluesului, jazzul nu poate fi decât încântător, mai ales atunci când ajunge în mâinile unor mari muzicieni. Nu pot să nu mă înclin în fața eleganței etalate de Frank Sinatra, Dean Martin sau Nat King Cole, în fața forței incredibile cu care își transmit bucuria sau suferința Ella Fitzgerald, Louis Armstrong sau Aretha Franklin, nu pot să nu admir ritmicitatea extraordinară a lui Gene Krupa, rafinamentul unor bandleaderi ca Duke Ellington, Count Basie, Tommy Dorsey sau Glenn Miller, virtuozitatea unor muzicieni ca Miles Davis, Charlie Parker, John Coltrane sau Art Tatum. În jazz, ca în orice artă înaltă, nu este de ajuns să fii înzestrat cu talent și cu o capacitate de muncă imensă, ci trebuie să ai un simț aparte al vieții și o știință a muzicii, să înțelegi muzica și misiunea ei pe pământ până în cele mai mici amănunte. Pentru mine, jazzul a fost o adevărată școală, iar încercarea mea și a trupei mele de a ne apropia de acești mari maeștri mi-a oferit o ocazie rară: să pătrund în profunzimile muzicii și ale interpretării scenice, deopotrivă.

„Perioada anilor 50–60 este un moment de cotitură în istoria muzicii pop; este un moment în care istoria politică și socială se întâlnește cu istoria muzicii, un moment în care muzica întâlnește poezia, prin Ginsberg, Dylan sau Jim Morrison, un moment în care muzica se identifică cu idealurile de pace și libertate, cu idealurile unei întregi generații de tineri.”

De ce „People need to cry”? – mă refer atât la semnificația titlului melodiei tale, a albumului în sine, lansat de curând (alături de volumul de poeme „To Love & To Last”), cât și la acest aspect: Este plânsul un resort… al eliberării și o cale de a dobândi zâmbetul deplin ce ne așteaptă? Cum privești acest demers lăuntric?

Albumul „People Need To Cry” este un „roman” de dragoste în 10 capitole-cântece. Meandrele iubirii se desfășoară între „Away”, primul capitol, în care speranța în recuperarea dragostei rămâne suspendată, și „You are saying goodbye”, ultimul capitol, în care teza devine antiteză, adevărul devine minciună, lumina zilei se transformă în întuneric, certitudinile se estompează, iar confuzia marchează precaritatea amăgitoare a sentimentelor. Traversarea „purgatoriului” dragostei neîmplinite reprezintă un traseu, o geografie a sufletului, un spațiu vidat („Empty spaces”) în care succesiunea anotimpurilor e o iluzie, iar brutalul refuz al primăverii face ca iarna să devină o certitudine, înghețul afectiv atingând apogeul în „Wintertime love”. Visurile frumoase se transformă într-un coșmar, introspecțiile devin strigăte fără ecou în „Would you understand”, în „Love me just the way I am”, iar absența dragostei, acest flagel al modernității și al postmodernității, mobilizează un cataclism al sentimentelor în „As we break up” și celebrează suferința, acest catalizator al purificării, în „People need to cry”.

Muzica este purtătoare a unui mesaj și a unei istorii. Și când spun că muzica este purtătoarea unei istorii, mă gândesc la o dublă ipostaziere: și anume, pe de o parte, la cea datată, cronologică, pe care o (re)găsim în cărțile de specialitate, iar pe de altă parte, la cea personală, la mecanismele personalizate ale fiecăruia dintre noi, de a traduce propriile istorii ființiale. În ce manieră ți se relevă, ție, tripla îmbrățișare: muzică – mesaj – istorie?

Mesajul va fi întotdeauna legat de istorie, de epoca în care muzicienii (și muzica) s-au născut. Marile capodopere, însă, transcend această barieră a timpului; valoarea lor intrinsecă oferă ascultătorului ocazia să atașeze muzicii propriile valori, trăiri, sentimente profunde sau, poate, marea artă cuprinde deja, înăuntrul său, aceste valori care sparg granițele istoriei, devenind universală, indiferent de contextul epocii sau de standardele estetice.

La ce elemente/simboluri, mituri și arhetipuri te trimite istoria muzicii, pe tine?

Chiar dacă muzica, de-a lungul istoriei, a avut mereu teme, genuri sau forme diferite, uneori chiar rolul muzicianului în societate fiind altul de la o epocă la alta, eu cred că simbolurile universale s-au păstrat, indiferent de momentul pe care l-am putea alege din istoria muzicii. Misterul morții, geneza, dragostea, suferința, perfecțiunea sau nemurirea sunt valori eterne, care pot fi cuantificate în simboluri cu o extraordinară putere de evocare, de tulburare a conștiinței și de salt calitativ, proiectându-ne într-un univers sonor complex, al artei sunetelor, al participării totale la actul artistic, ca în Requiemul lui Mozart sau în cântul Gregorian.

Dacă ar fi să extragi, din acest grafic al cronologiilor, o singură fâșie istorică, care a conținut și muzica, într-un fel și într-un sens aparte, de fuziune, de invitare la introspecție și, totodată, de evoluție, de conștientizare a propriului sine, a identității, de declanșare sporită a interesului pentru cultivarea spiritului, ce ai alege, ce poveste ai împărtăși de aici?

Sunt, fără îndoială, momente remarcabile în istoria muzicii și ar fi foarte greu să aleg doar o mică fâșie din acest trecut vast, așa că voi rămâne în sfera muzicii pop și voi alege perioada anilor ’50–’60’. Această perioadă coincide cu apariția rock’n’roll-ului și a rock-ului, cu apariția starului rock, odată cu Elvis Presley, cu Invazia trupelor britanice în America: The Beatles (Beatlemania), The Rolling Stones, The Animals, cu Generația Beat și Tinerii Furioși, cu mișcările sociale puternice din SUA. Toate acestea s-au întâmplat în decursul unei perioade foarte scurte (aproape două decenii), dar este un moment de cotitură în istoria muzicii pop, este un moment în care istoria politică și socială se întâlnește cu istoria muzicii, un moment în care muzica întâlnește poezia (prin Ginsberg, Dylan sau Jim Morrison), un moment în care muzica se identifică cu idealurile de pace și libertate, cu idealurile unei întregi generații de tineri, cu alte cuvinte, un moment unic. Perioada anilor 50–60 a fost importantă nu doar din punct de vedere al valorii muzicii și al muzicienilor din epocă, ci și datorită contribuției sale la evoluția muzicii pop și rock până în momentul de față.

Ce conotații (reflexii) dobândesc arta, creația, co-creația, pe măsură ce călătoresc prin filtrul tău de cogniții și afecte?

Pentru a răspunde la această întrebare, voi parafraza o replică celebră din filmul Dead Poets Society: noi nu ascultăm muzică sau nu citim poezii ca să treacă timpul; noi ascultăm muzică și citim poezii pentru că facem parte din rasa umană, iar umanitatea este însuflețită de frumusețe și pasiune. Muzica, poezia, arta și dragostea fac viața să merite trăită.

„M-am implicat (și mă implic în continuare) în tot ceea ce înseamnă realizarea unui cântec, album, volum de poezii sau spectacol. Procesul de înregistrare, orchestrația, grafica unui album sau coperta unei cărți, afișul unui concert, piesele dintr-un spectacol, ordinea cântecelor de pe un CD, modul în care se promovează un eveniment, nimic nu trebuie să fie lăsat la voia întâmplării, pentru că procesul de creație continuă și prin aceste aspecte, care, poate, par mai puțin importante pentru un artist.”

Când și cum ai descoperit că rezonezi întru totul cu palierul artelor spectacolului: și aici mă refer, îndeosebi, la muzică și la beletristică?

Încă de la debutul meu din 2010, am simțit legătura extraordinară pe care un artist o poate avea cu publicul său, dar adevăratul test a fost în 2013, atunci când împreună cu trupa mea, David’s Pack, am propus publicului din București un spectacol complet de Music, Poetry & Performance, cu melodii pop-rock, blues și folk, compuse de mine și cu interpretări ale poeziilor lui Jim Morrison și Charles Bukowski, pe muzică special creată de mine și colegii mei, pentru acel eveniment. Primul spectacol de acest gen s-a intitulat „Înainte ca muzica să moară” și, după succesul premierei din noiembrie 2013, am realizat că muzica, poezia și performance-ul trebuie să rămână nedespărțite și în spectacolele live.

Ce etape ale devenirii și ale cunoașterii simți că le-ai asimilat, că le-ai depășit?

Din acest punct de vedere, cred că un lucru important, poate cel mai important, a fost faptul că m-am implicat (și mă implic în continuare) în tot ceea ce înseamnă realizarea unui cântec, a unui album, a unui volum de poezii sau a unui spectacol. Procesul de înregistrare, orchestrația, grafica unui album sau coperta unei cărți, afișul unui concert, piesele dintr-un spectacol, ordinea cântecelor de pe un CD, modul în care se promovează un eveniment: nimic nu trebuie să fie lăsat la voia întâmplării, pentru că procesul de creație continuă și prin aceste aspecte, care, poate, par mai puțin importante pentru un artist. Așadar, am ales să mă implic în tot acest proces, având, desigur, în același timp, alături de mine oameni de mare valoare, cu care am mare plăcere să colaborez și cărora le mulțumesc.

Ești implicat în mod multiplu în ceea ce-mi place să numesc palierele cunoașterii și ale căutării sinelui prin artă, prin aducerea, în fața liniei de dialog, a unor domenii care se întrepătrund favorabil și se prelungesc benefic, sub semnul vocii și al scriiturii tale. Cum faci astfel încât să ai acces la acea stare de simțire profundă, superioară, care favorizează călătoria totală prin valențele cuvântului îmbrățișat între aripile poemelor și ale logosului melodios, sonor și armonios, încadrat în portativ?

Creația, pentru mine, este un proces complicat și inexplicabil de acumulări tectonice, de lavă sub presiune, care explodează, fără să fie, în prealabil, depistată de propriul meu seismograf sufletesc și… „dezastrul“care urmează se cuantifică în versuri, note muzicale, beat-uri și… evident, multă cenușă. Așa cum spunea Sfântul Augustin despre timp, la întrebarea ce este timpul: „Dacă nu mă întreabă nimeni, știu. Dacă mă întreabă, atunci nu știu.”

„Procesul de creație este precum un vis. Și, ca în orice vis, nu mai există timp; astfel, procesul prin care sunt create cântecele și poeziile este, de fapt, unul atemporal.”

Se spune că artistul are nevoie de timp pentru a se regăsi și, în acest sens, alege să se însingureze pentru a plăsmui, a scrie și a compune. Când spun „să se însingureze”, mă refer la tihnă, la acel timp de calitate, intact, petrecut doar cu sine, departe de vocile stridente și suprapuse ale Orașului și ale celorlalți. În ceea ce te privește, ce formulă are această ecuație? Conține și o serie de obiceiuri?

După cum am afirmat și mai sus, creația, pentru mine, este un proces complicat și inexplicabil; nu cred că se pune problema unor tabieturi. Am scris cântece și poezii în contexte și ipostaze foarte diferite, într-o pauză de țigară pe balcon, în trafic, în mașină sau chiar într-o dimineață, în timp ce mă grăbeam spre cursuri. Inspirația poate veni în cele mai inedite momente și, atunci, prefer să mă opresc din ceea ce fac și să o las să mă cuprindă, pentru că dacă o lași să plece, se poate să pierzi un cântec, o poezie și, de ce nu, uneori un volum întreg.

Timpul este vital în asimilarea unor conținuturi, momente, situații, dileme, soluții, secvențe și fracțiuni de secundă. Ce texturi au dialogurile care se țes între tine și timpii tăi muzicali, timpii tăi poetici?

Procesul de creație este ca un vis. Și ca în orice vis, nu mai există timp; astfel, procesul prin care sunt create cântecele și poeziile este, de fapt, unul atemporal. Așadar, în orice dialog între mine și timpii poetici sau muzicali, voi fi, la trezirea din vis, în rolul de cititor sau de ascultător.

Îți propun să te gândești la câte o recomandare de carte, de film și, bineînțeles, la una muzicală, pe care să le împărtășești cu cititorii Ceașca de cultură.

David Lapadat: Consider că The Tree of Life, în regia lui Terrence Malick, este un film care merită văzut. În ceea ce privește recomandarea de carte, nu mă voi putea limita doar la una, așa că voi propune 4 titluri care m-au impresionat profund: „Lumină în august” – William Faulkner, „Orb prin Gaza” – Aldous Huxley, „Demonii” – F.M. Dostoievski și „Pastorala americană” – Philip Roth. În ceea ce privește recomandarea muzicală, o să mă limitez doar la perioada mai recentă și o să propun două albume care merită ascultate integral: You Want It Darker – Leonard Cohen și Skeleton Tree – Nick Cave.

Un concert memorabil la care ai participat este:

Concertul lui Nick Cave and The Bad Seeds, din București, 19 iunie 2018.

„Domnul profesor Florin Irimia iubea muzica, iubea oamenii, dădea dovadă de o bunătate ieșită din comun și avea o capacitate extraordinară: aceea de a te face să ai încredere în tine.”

A existat o întâlnire cu un artist îndrăgit de tine care ți-a rămas aproape de suflet și de retina memoriei lăuntrice? Crezi în astfel de întâlniri, cu impact, care îți dau mâna și îți îndrumă energiile, exact atunci când ai nevoie?

Cu siguranță a existat. În primul an de facultate, l-am întâlnit și am avut bucuria să-mi fie și profesor Maestrul Valentin Gruescu, având onoarea să cânt sub bagheta sa în concertele pe care le-am susținut împreună cu colegii mei din corul Juventus Academica. Am învățat de la Maestrul Gruescu ce înseamnă dăruirea, dragostea față de muzică și menirea de a fi artist. Cred în întâlniri deosebite și cred că artiștii care au avut parte de astfel de întâlniri sunt, într-adevăr, cei mai norocoși.

Cine sunt artiștii tăi preferați, David Lapadat? Care sunt criteriile cu rol hotărâtor în aceste preferințe?

Artiștii mei preferați sunt Leonard Cohen, Elvis Presley, Johnny Cash, The Doors și Nick Cave. Am crescut ascultând Leonard Cohen și Elvis. Întâlnirea cu Johnny Cash m-a făcut să realizez că trebuie să urmez o carieră în muzică; The Doors și, mai ales, Jim Morrison mi-au dezvăluit misterul care învăluie muzica și poezia, iar Nick Cave este un poet-muzician aparte, unul dintre marii artiști contemporani.

Ce conexiuni, semne, însemne și semnificații se stabilesc, în viziunea ta, între muzică și istorie? Sau poate ar trebui să spun între istorie și muzică? Consideri că are vreo relevanță ordinea în care le situăm pe cele două? Altfel spus, a fost muzica înainte de a fi istoria sau a fost istoria înainte de a fi muzica?

Tind să cred că muzica a existat dintotdeauna și putem vorbi aici de muzica galaxiilor sau de muzica stelelor. Istoria și muzica s-au influențat reciproc de-a lungul mileniilor și, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, această influență a marilor muzicieni și a marilor opere muzicale asupra istoriei este din ce în ce mai pregnantă. Cred, de asemenea, că istoria și muzica sunt două domenii foarte interesante, două căi (care nu se exclud una pe cealaltă) prin care putem pătrunde în misterele lumii.

Un profesor (în sensul de mentor, de formator, de îndrumător de energii) cu un rol aparte în existența ta a fost:

Domnul profesor Florin Irimia, care, din păcate, nu mai este printre noi, dar care continuă să fie pentru mine un adevărat mentor. Domnul profesor Irimia iubea muzica, iubea oamenii, dădea dovadă de o bunătate ieșită din comun și avea o capacitate extraordinară de a te face să ai încredere în tine. Am avut parte de un noroc imens să-l întâlnesc pe domnul Irimia la începutul carierei mele, să asimilez și să duc mai departe tot ceea ce m-a învățat. Întâlnirea cu domnul profesor Florin Irimia, alături de întâlnirea cu Maestrul Valentin Gruescu, a însemnat enorm în devenirea mea ca artist.

Ce te inspiră și ce te motivează să continui drumeția pe acest palier artistic, oferindu-ți mostre veritabile de energie pe termen îndelungat?

Voi răspunde la această ultimă întrebare cu un fragment din poezia „Go all the way” de Charles Bukowski:

„if you’re going to try, go all the way. otherwise, don’t even start. if you’re going to try, go all the way. this could mean losing girlfriends, wives, relatives, jobs and maybe your mind. if you’re going to try, go all the way. there is no other feeling like that. you will be alone with the gods and the nights will flame with fire. do it, do it, do it. do it. all the way all the way. you will ride life straight to perfect laughter, it’s the only good fight there is.”

Interviul cu artistul David Lapadat este pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașca de Cultură.

Sursă text: Ștefania Argeanu Autor: Ștefania Argeanu

Sursă foto: din arhiva personală a lui David Lapadat