Mihail Șișkin, considerat cel mai mare autor rus al momentului și cel mai important candidat rus la Premiul Nobel pentru Literatură, este prezent în România, pentru două evenimente literare ce au loc la Iași și la București. Scriitorul Mihail Șișkin (58 de ani), considerat cel mai important autor rus contemporan, este prezent sâmbătă, 5 octombrie, la un eveniment în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT. Șișkin le va vorbi cititorilor despre ce știe cel mai bine să facă: „învierea cuvintelor moarte“ în cărțile sale de o frumusețe și o profunzime copleșitoare.

Marți, 8 octombrie, de la ora 18.00, scriitorul care a mai fost în România în 2013 va reveni la București, pentru o conferință ce va avea loc în Sala Mare a Ateneului, la invitația Curtea Veche Publishing, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“, în cadrul Conferințelor de la Ateneul Român. Comparat cu Tolstoi sau cu Cehov, datorită lirismului cărților sale, toate apărute la Curtea Veche Publishing în traducerea Antoanetei Olteanu, Mihail Șișkin privește scrisul „ca pe un mod de a-ți salva viața“ . Autorul locuiește în prezent în Elveția. Este singurul scriitor care a câștigat toate cele trei mari premii literare rusești: Premiul „Booker Rusesc“ („Russkii Buker“, 2000), „Marea carte“ („Bolshaja Kniga“, 2006, 2011) și „Premiul Național pentru Bestseller“ („Nacionalnyi Bestseller“, 2005). În România, Mihail Șișkin este foarte cunoscut și îndrăgit pentru volumul „Scrisorar“, apărut la Curtea Veche Publishing în 2012, în traducerea Antoanetei Olteanu, o poveste de dragoste „de o frumusețe ce îți taie răsuflarea“, după cum scrie ziarul francez „Le Figaro“. Însă fanii săi îi pot citi în traducere și alte trei titluri apărute la aceeași editură: „Părul Venerei“, „Luarea Ismailului“ și „Paltonul cu gaică“. Pe lângă rusă, Șișkin mai scrie și în germană. Un înverșunat critic al regimului politic din țara natală, Șișkin este un om al prezentului, conectat la realitățile social-politice, dar și un scriitor care caută frumusețea din ce în ce mai ascunsă a lumii.

Ramona Iacobuțe: Domnule Șișkin, ce sentimente aveți în legătură cu revenirea în România și întâlnirea cu fanii dumneavoastră, întâi la Iași, apoi la București?

Mihail Șișkin: Eu întotdeauna am scris pentru cititorul ideal. Fără ajutorul lui nu aș fi reușit să scriu nici măcar o singură pagină. Iar o dată venit în România, am avut o surpriză plăcută văzând cât de mulți cititori am. De fiecare dată, când îi dau cuiva un autograf pe o carte, îi spun: „Se pare că am scris-o pentru tine“.

Când v-ați dat seama pentru prima dată că „scrisul vă poate salva viața“?

Am scris mereu, de când mă știu, și pe vremea când eram elev, dar și în studenție. Și am știut că am două vieți: una exterioară, falsă, în care joc rolul unui fel de „constructor al unei societăți comuniste“, și una ascunsă, adevărată, în care sunt scriitor. N-au decât să nu mă publice niciodată în viața falsă și să nu-mi citească nimeni romanele, dar în viața reală mi-am dat seama de ce am venit pe acest pământ. Și faptul că totul s-a schimbat în viața falsă, toată lumea a uitat de mult de comunism, și cărțile mele sunt traduse în 30 de limbi – acesta este doar un miracol. Nu am niciun merit pentru acest lucru.

„O lovitură care îți taie respirația“

Dacă într-o zi nu ați mai putea scrie, ce altceva v-ar putea salva, de dumneavoastră înșivă, de restul lumii?

Oh, sentimentul ăsta îmi este foarte cunoscut! „Nu voi mai putea scrie nimic niciodată“ – această frică m-a bântuit toată viața, încă de la primul roman. Și apoi, dintr-o dată, îmi vine o idee nouă și încep să scriu din nou, și, de fapt, nu scriu un roman, ci un fel de non-ficțiune. De curând, fugind de acest „niciodată nimic“, m-am apucat de scris piese de teatru. Nu am scris niciodată special pentru teatru, deși multe dintre textele mele au fost puse în scenă. Și acum, pentru regizorul berlinez Eberhard Köhler, am făcut un remake al „M“ – celebrul film al lui Fritz Lang, din 1931. Filmele se demodează foarte repede, iar acele efecte care cândva îi îngrozeau pe spectatori astăzi nu-i fac decât să zâmbească. Dar filmul lui Lang nu este doar „un film de groază“, ci este o încercare profundă de a pătrunde în cele mai importante taine ale ordinii mondiale. Este vorba despre relația dintre societate și stat, despre principiile statului de drept. Acest film vizează fragilitatea structurii democratice a societății. Toate întrebările ridicate de Lang sunt foarte actuale în Europa astăzi, mai mult ca niciodată. El a simțit în ce direcție se îndreaptă democrația – spre fascism. Și statul în sine va deveni un criminal în masă. Câți copii a ucis eroul filmului „Beckert“? Și câți copii au fost printre cei șase milioane de evrei uciși? Premiera filmului a avut loc la Berna, pe 12 septembrie. În film joacă actori ruși și elvețieni. Filmul meu a rulat atât în Rusia, cât și în Elveția. Acum, în Rusia, statul este ucigaș în masă. În film, arătăm copiii uciși în Cecenia și cum, la aniversarea tragediei de la Beslan, mamele copiilor uciși au venit îmbrăcate cu tricouri albe cu inscripția „Putin este călăul din Beslan“, și au fost arestate.

Un articol publicat în „NZZ“, principalul ziar elvețian, începe cu fraza: „Der Abend ist ein Schlag in die Magengrube“. „Acest spectacol este ca o lovitură care îți taie respirația.“ Este exact ceea ce mi-am dorit! Acum simt din nou că „nu voi mai scrie nimic niciodată“.

Cât de important este pentru dumneavoastră să interacționați cu publicul? La Ateneu, care vor fi temele pe care le veți aborda în conferința de pe 8 octombrie?

Întotdeauna, mi-e un pic teamă să mă întâlnesc pe viu cu cititorii, cu așteptările lor. Până la urmă, autorul unei cărți nu se identifică niciodată în totalitate cu acea persoană care a scris și a publicat acea carte sub propriul său nume. De pildă, autorul romanelor „Război și pace“ și „Hagi Murad“ pentru mine este foarte important, dar, dacă ar trebui să-l întâlnesc în realitate pe acel bătrân la masă, nu aș putea să-l suport nici zece minute. „Nu mâncați carne!“ „Nu beți vin!“ „De ce aveți nevoie de artă?“ Prin urmare, îmi este întotdeauna frică să nu cumva să dezamăgesc publicul. Dar astfel de întâlniri sunt un mod de a-mi exprima recunoștința față de Editura Curtea Veche, pentru că au riscat să publice cărțile Șișkin.

„Nu voi face niciodată compromisuri“

Cum arată scriitorul contemporan în viziunea dumneavoastră, ce arme ar trebui să aibă pentru a reuși?

Sunt un sfătuitor rău în această privință. Când scriu, știu că nu voi face niciodată compromisuri. Probabil am fost doar norocos. Uite câți alți scriitori nu fac compromisuri și manuscrisele lor rătăcesc de la un editor la altul! Poate, până la urmă, „arma“ pentru a avea succes o fi compromisul? Pentru asta trebuie să știi să fii pe placul editorului, să știi să fii pe placul cititorului, să poți anticipa clar publicul-țintă, vârsta, sexul potențialilor cumpărători. Nu mă pricep la nimic din toate acestea.

Aveți un scriitor preferat dintre contemporani?

Da. E vorba de un minunat scriitor rus, Vladimir Șarov. Acum mi-a apărut o nouă carte, „Litera în zăpadă. Trei eseuri. Robert Walser, James Joyce, Vladimir Șarov“. Ce pot avea în comun acești autori atât de diferiți precum Walser, Joyce și Șarov? Îi unește faptul că doar câțiva cunoscători de literatură adevărată i-au înțeles și i-au iubit în timpul vieții lor. Adevăratul destin al cărților scrise de ei a început, din păcate, după moartea lor. Așa a fost și cu Walser, și cu Joyce. Nu am nicio îndoială că la fel se va întâmpla cu Volodia Șarov. A murit de cancer în august anul trecut. Titlul „Litera în zăpadă“ este preluat de la sfârșitul eseului „Walser și Tomzak“. Scriitorul a fost găsit mort de niște copii în timpul unei plimbări în noaptea de Crăciun. Corpul său zăcea în zăpadă ca o literă dintr-un alfabet necunoscut. Nu știu dacă romanele lui Șarov „Repetițiile“ și „Întoarcerea în Egipt“ au fost traduse în limba română. Dacă nu, acest lucru trebuie neapărat făcut.

Este nedrept să-l privezi pe cititorul român de această proză incredibil de puternică. Acestea sunt cele mai bune și mai profunde texte care s-au scris despre Rusia și istoria Rusiei.

Credeți că dragostea aceea duioasă, dependentă de simplitate și firesc pe care o surprindeți atât de bine în „Scrisorar“ i se mai potrivește omului modern, consumerist, legat de tehnologie și din ce în ce mai străin de rădăcini, de natură, de celălalt?

Bună întrebare. Dar cum poți compara dragostea descrisă în literatură și sentimentele oamenilor vii? Omenirea iubește la nivel nonverbal. Când a apărut iubirea și când a apărut limbajul? Care a fost primul? Mii de generații au fost mistuite de pasiuni, și nu există limbă în care cuvintele să le exprime. Și e puțin probabil ca puterea iubirii să depindă de epocă sau de dispozitivele tehnice. Dragostea care pune stăpânire pe om este întotdeauna aceeași și va fi întotdeauna aceeași – cea mai puternică forță de pe pământ. Doar descrierea iubirii în literatură se schimbă. Dar arta cuvintelor este o realitate diferită. Aceasta este o încercare de a invoca puterea însăși prin cuvinte. Așa cum șamanul invocă forțele care se află în ceruri și în fiecare dintre noi. Dacă șamanul este autentic, atunci această unire a cerului și a inimii se petrece. Ele vin din poeziile lui Brodski, Tiutcev, Arseni Tarkovski. Adevărul este că ei se învârt în mine, ca mantrele.

Pentru un scriitor, limba în care scrie e patria sa. Cum vă influențează dumneavoastră scrisul faptul că nu locuiți în țara natală? Vă apropie sau vă înstrăinează de limba maternă?

Dacă ai trăit jumătate din viață în Rusia, atunci limba ta maternă nu va dispărea și relația ta cu ea va rămâne mereu aceeași: e ca atunci când scoți un câine la plimbare în lesă, ba te scoate el la plimbare pe tine. Ba eu sunt un câine care-i este fidel lui, ba el este. Cu adevărat important este altceva – să pot să le transmit limba maternă copiilor mei. Într-un basm, tatăl le-a lăsat moștenire fiilor o moară, un măgar și o pisică. Eu nu am nici moară, nici măgar, nici pisică. Singurul lucru pe care îl pot lăsa moștenire fiilor mei este limba mea și marea cultură rusă. Fiul meu, elvețian prin naștere, a crescut, are deja 23 de ani, studiază să devină regizor de film. Konstantin vorbește rusă excelent, citește clasicii ruși în original. Nu am nicio îndoială că acest lucru se va reflecta într-un fel sau altul în filmele sale. Iar cel mai mic, Ilya, are acum 6 ani. Seara avem un ritual obligatoriu – îi citesc. Sau ne uităm la diafilme din copilăria mea. Desigur, nu avem un proiector și diafilme, la fel ca în copilăria mea, acum ne uităm la un computer. Totul este deja digitalizat, totul poate fi găsit pe internet. Așa îl învăț pe Ilya să citească – cu ajutorul titlurilor de diafilm.

Când scriu, știu că nu voi face niciodată compromisuri. Probabil am fost doar norocos. Și uite câți alți scriitori nu fac compromisuri și manuscrisele lor rătăcesc de la un editor la altul!

„Vin la FILIT pentru a trăi din nou acest uimitor sentiment de apropiere umană“

Poziția dumneavoastră față de regimul politic din Rusia este foarte clară. Cât de importantă credeți că este opoziția pe care o fac scriitorii regimurilor autoritare din țările în care s-au născut?

Mi se pare că acest lucru este important atât pentru scriitori, cât și pentru cei care nu scriu, chiar dacă te-ai născut nu în cea mai totalitară, ci în cea mai democratică țară din lume. Ne este greu să ne imaginăm cât de uniformă a devenit lumea în secolul XXI. Iar responsabilitatea pentru noul totalitarism rus aparține inclusiv democrației occidentale. Vă amintiți cât de fericită a fost toată lumea în Occident, atunci când Gorbaciov a anunțat „perestroika“! Părea că imperiul malefic s-a prăbușit și de-acum înainte o societate democratică va înflori în Rusia. Și ce au făcut democrațiile occidentale pentru a ajuta tânăra societate civilă rusă să se pună pe picioare? Doar știți foarte bine că în Rusia nimeni nu a trăit niciodată într-un stat de drept, iar populația habar nu avea despre ce este vorba. Occidentul trebuia să facă un lucru simplu: să arate, prin propriul său exemplu, cum funcționează și ce este statul de drept. Doar atât! Să-și respecte propriile legi. Și ce au arătat democrațiile occidentale? Că totul urmează o lege nescrisă: când e vorba de mulți bani, statul de drept nu mai funcționează. Bandiții au preluat puterea în Rusia, jefuindu-și propria populație și vânzând bogățiile naturale către Occident. Sumele mari de bani din Rusia sunt bani criminali. Punct. Și în toți acești treizeci de ani, Occidentul s-a bucurat incredibil de mult de acești bani. Am lucrat mult ca traducător în Elveția și am văzut cum funcționează această mașină gigantică de spălare a banilor. Într-un adevărat stat de drept, legile actuale ar fi fost pur și simplu aplicate, iar criminalii din Rusia și cei care ascund bunuri furate în Elveția ar fi în închisoare. Dictatura hoților lui Putin din Rusia există doar din cauza acestui sprijin puternic din Occident. Dacă democrațiile occidentale ar fi state guvernate cu adevărat de lege și și-ar respecta propriile legi, Rusia ar fi acum o țară complet diferită. Am inițiat un boicot al Olimpiadei de la Soci – dar cine îl ascultă pe scriitor? Olimpiada de la Soci trebuia boicotată pentru a arăta solidaritatea nu cu bandiții care au luat întreaga țară ostatică, ci cu ostaticii. Elvețienii și-au construit la Soci un Hüsli Schwitzer, propria lor casă, în care președintele celei mai vechi democrații europene să poată linge personal cizma călăului din Beslan. Rezultatul este cunoscut: imediat după Soci – anexarea Crimeei, războiul din Ucraina, zece mii de cadavre. Câți dintre ei sunt copii – nimeni nu a numărat. În piesa mea „M“, un actor elvețian spune: „Sunt elvețian, dar nu am nicio legătură cu banii murdari din Rusia.

Nu sunt politician. Sunt un cetățean simplu. Nu suntem politicieni, cu toții suntem cetățeni obișnuiți. Și fiecare dintre noi este responsabil pentru președintele nostru, pentru țara noastră, pentru oamenii noștri și pentru istoria noastră. Și dacă țara mea comite o crimă, atunci eu sunt responsabil atât pentru țara mea, cât și pentru crima comisă de ea. Și dacă un cetățean obișnuit suferă pentru țara sa, atunci nu e totul pierdut.

Festivalurile de literatură sunt importante pentru dumneavoastră? Ce vă determină să acceptați invitația la un festival cum este FILIT, de exemplu?

Mi se pare că dacă un om îmi citește cartea, el nu mai este un străin pentru mine. La urma urmei, am împărtășit ceva important cu el, iar el a făcut din aceasta o parte importantă din el însuși. Am comparat odată acest lucru cu o transfuzie de sânge: îi ofer cititorului o parte din viața mea, iar el trăiește împreună cu mine. Important e să se potrivească grupele de sânge. Iar întâlnirea cu cititorii mei este foarte importantă, tocmai din acest motiv – fiindcă simt că am undeva în lume un grup special de oameni complet necunoscuți, dar foarte apropiați de mine. De asemenea, vin la FILIT pentru a trăi din nou acest uimitor sentiment de apropiere umană.

Când scriitorul se odihnește, ce vă place să faceți?

De obicei lucrez dimineața – cel mai bun moment pentru cuvinte, ele sunt încă proaspete, neprelucrate. Încerc să merg la plimbare în fiecare zi – trăim în Munții Jurasici, în jur sunt locuri minunate pentru plimbări prin pădure. Îmi place să lucrez în grădină, să sap pământul, să-l frământ cu mâinile mele. Este o fotografie cu Boris Pasternak, care-mi place mult, el stă în grădină cu o lopată în mână – sunt sigur că m-ar înțelege.

Traducere din limba rusă și adaptare de Vitalie Galatanu și Florina Pîrjol

Interviul a fost publicat în adevarul.ro

A câștigat Premiul „Booker Rusesc“ Numele: Mihail Șișkin Data și locul nașterii: 18 ianuarie 1961, Moscova, Rusia

Studiile și cariera

  • A studiat la Institutul Pedagogic de Stat din Moscova.
  • A lucrat ca jurnalist și apoi ca profesor de engleză și germană.
  • Din 1995 s-a mutat în Elveția, unde lucrează ca interpret pentru vorbitorii de limbă rusă care cer azil.
  • A debutat ca scriitor în 1993, cu volumul „Urok Kalligrafii“, după care a urmat „Zapiski Larionova“ (1994), „Luarea Izmailului“ (2000), „Părul Venerei“ (2005) și „Scrisorar“ (2010).
  • A câștigat numeroase premii naționale și internaționale: „Booker Rusesc“ („Russkii Buker“, 2000), „Marea carte“ („Bolshaja Kniga“, 2006, 2011) și „Premiul Național pentru Bestseller“ („Nacionalnyi Bestseller“, 2005), Premiul „Cantonului Zürich“ în 2000, „Prix Du Meilleur Livre Étranger“ (secțiunea eseu) în 2005, premiul „Grinzane Cavour“ în 2007, Premiul internațional pentru literatură „Haus der Kulturen der Welt“ în 2011.
  • Trei dintre romanele lui Șișkin au fost dramatizate și puse în scenă: „Scrisorar“, la Teatrul de Artă Cehov din Moscova, „Vziatie Izmaila“, la Teatrul Most, și „Părul Venerei“, la Atelierul Piotr Fomenko.

Locuiește în: Zürich, Elveția