În apropierile noastre de oraș, descoperim, prin verificarea (in)certitudinilor, că adevăratul centru al lumii este un faimos bucătar domnesc, iscusit, un mare gurmand, care adaugă porții vitale de miraculozitate, ezoterism, magie și mister în compoziția rețetelor sale. Priceperea sa, care întrece orice măsură a realității, gustând cu nesaț ingredientele savuroase ale ficțiunii generoase, devine prim-planul unei toamne în care toți locuitorii vorbesc doar despre bucătarul răpit. Ajungi chiar să-i îndreptățești pe cei care au comis fapta aceasta, dacă ți-a fost dat să guști măcar o dată din bijuteriile gastronomice gătite de el, „nașul lichiorurilor”, „maestrul afionului”, care se zbătea înzecit, însutit, pentru orice mâncare, care cutreiera toate piețile, gustând el însuși zerul pentru acrit, de exemplu. Așadar, la Ceașca de Cultură de astăzi, scriitoarea Doina Ruști ne răsfață cu un meniu ademenitor: „fripturi tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere și scorțișoară”, „chiftele de raci, muiate în oțet de trandafiri sau de prune”, „creier tăvălit prin susan, coconari și alte semințioare greu de ghicit”, „carăbuși ținuți o noapte întreagă în vin și, apoi, perpeliți pe cărbune”. Printre aburi de castane și de cafea, stăm la palavre cu Mâța Vinerii…

„…Acolo țineam o canapea, niște piedestale ornamentale, o mică bibliotecă și un birou de stejar, uriaș, însoțit de un scaun imperial, pe care, în amintirile mele de-acum, lenevește o mare pernă de mătase galbenă. Pe biroul acesta, cu multe sertare și ascunzători, se aflau diverse obiecte, printre care și această călimară. Era un obiect ieftin, de mică importanță. Aici stăteam vara și scriam, în același timp supraveghind universul prin multele geamuri…”

Doina Ruști

Ștefania Argeanu: Dacă ar fi să transferăm, prin împărtășire și răspândire, particule din rețetarul magic al Doinei Ruști în realitatea bucătăriei noastre, ce rețetă gurmandă ne-ați recomanda?

Doina Ruști: Prăjitura cu trandafiri (Formaster rosulentus), care, mâncată cu moderație, aduce bună dispoziție, însă dacă se abuzează de ea, declanșează boala râsului.

Pentru Maxima, personajul feminin memorabil din romanul Mâța Vinerii, „există un singur loc în care pulsa viața, iar acesta era Bucureștiul”. Prin ce se aseamănă, prin ce diferă Bucureștiul geografic, obiectiv, identificabil pe hartă, de cel transfigurat prin filtrul literaturii, prin „aburii adormitori ai fiecărui cuvânt”?

Am încercat să respect informația existentă și să descriu un București autentic. La anul 1798, când se petrece acțiunea, exista strada Academiei Domnești, care ducea (ca și azi) de la Biserica dintr-o Zi până aproape de Piața Lipscani (actuala Bancă Națională). Casele Greceanu se aflau, într-adevăr, pe Calea Mogoșoaiei (Victoriei), vizavi de Hotelul Boulevard de azi. Dar sunt, desigur, și detalii ficționale. N-a existat, propriu-zis, o Piață Lipscani, însă intersecția respectivă a fost întotdeauna largă și mărginită de prăvălii. Nici tecarul din mijlocul ei n-a fost atestat vreodată, dar știu din alte surse că acest copac, numit și roșcov, era destul de răspândit în București. De asemenea, prăvălia lui Zăval (personaj în totalitate de ficțiune) și casa spiritistului sunt elemente desprinse din imaginația mea.

„…M-am transformat într-un observator, iar roadele acestei activități au luat proporții, contaminându-se cu alte informații și alte experiențe.”

Doina Ruști

Dacă luăm calea premisei conform căreia „nu contează ce vezi”, ci, mai degrabă, imaginea care ți se desfășoară în minte, plimbându-se la nesfârșit, ca și cum ar dori să-ți vorbească, care este acel spațiu al geografiei dvs. personale, preferat, după care tânjiți, de care continuă să vă fie dor?

Străzile încinse de soarele verii, care urcă din zona Universității până la Biserica Silvestru, așa cum le-am imaginat în povestirile din Cămașa în carouri. Acolo, cam toate veneau din timpul nostru și continuau într-o topografie subiectivă, în secolul al 18-lea.

Să ne întindem la „palavre”, pornind de la una dintre convingerile cărții dvs., Mâța Vinerii, și anume faptul că „adevăratul centru al lumii era un faimos bucătar”, acest mare gurmand, pentru care „bucătăria era un fel de altar”. Cu permisiunea dvs., propun să-i tentăm pe cei care încă nu v-au citit cartea, dar care vor fugi după ea prin librării, ca și cum ar avea tălpile arse, dogorite după această bogăție de miresme culinare, pe care o întâlnim cu încântare în paginile dvs. „Făcea fripturi tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere și scorțișoară.” (…) Ce să vă mai spun despre mezeluri! N-avea egal cum potrivea umplutura, în special când venea vorba de urdă, cărneturi frecate cu usturoi crud, ficat ori creier tăvălit prin susan, coconari și alte semințioare greu de ghicit.” Din ce substanțe magice l-ați zămislit pe Silica, acest bucătar răpit, al Caterinei Greceanu?

Ca multe dintre personajele romanului, și Silica descinde dintr-un prototip real. El chiar a existat în Bucureștiul sfârșitului de secol al 18-lea. Chiar a fost luat de Hangerli. Citind documentul în care se vorbește despre asta, am încercat să-mi imaginez ce gătea atât de nemaipomenit încât să se bată pe el atâta lume. Și tot gândindu-mă la el, am început să trăiesc într-un fel de bucătărie magică, în care Silica era parte din mine.

„Pentru mine, totul este autobiografic. Orice trăiesc, orice sper – se transformă în poveste. Însuși rețetarul, clădit pe numeroase altele pe care le-am citit sau pe experiența mea de mare spectator culinar, căci în copilărie, de câte ori deschideam ușa bucătăriei, bunică-mea îmi spunea să rămân lângă ușă, unde aveam și un scaun al meu.”

„Ca filolog, specializat în simbologie, folclorul îmi este nu doar familiar, ci chiar constituie baza multora dintre cărțile mele.”

„Scrisul vine din pasiune. Când sunt topită după ceva, acel ceva devine o poveste.”

„Îmi place verdele, iubesc o anumită nuanță de mov, dar de scris scriu electronic, negru pe alb, din rutină și dintr-un respect desuet față de pagina clasică. Când scriu, sunt numai acolo.”

Doina Ruști

Care este istoricul preocupării pentru „elixire împotriva urâtului sau a lenii”, precum și al cercetării neînchipuitelor sosuri bune pentru bolile sângelui?

În cărțile de folclor există numeroase astfel de rețete. Teama cea mai mare a românului nu este nici sărăcia, nici moartea. Când se face referire la boala urâtului, este vorba despre pierderea plăcerii de a trăi. A nu mai avea bucuria trăirii este un rău capital, dar și un păcat. Se consideră, în mod unanim și superstițios, că această boală vine din sânge. Dacă durerile ușor detectabile sunt defecte ale cărnii, suferința metafizică provine din esența vieții – din fluxul sanguin. Lenea este primul pas spre apatie, melancolie, tristețe și, în cele din urmă, spleen. Prin urmare, în medicina populară există numeroase remedii împotriva acestor rele. Ca filolog, specializat în simbologie, folclorul îmi este nu doar familiar, ci chiar constituie baza multora dintre cărțile mele.

În ce măsură acest univers multisenzorial al rețetarului magic și irepetabil în literatura contemporană pornește o literatură care ia naștere, mai întâi de toate, din real? Realitatea generează ficțiune?

Întotdeauna. Pentru mine, totul este autobiografic. Orice trăiesc, orice sper – se transformă în poveste. Însuși rețetarul, clădit pe numeroase altele pe care le-am citit sau pe experiența mea de mare spectator culinar, căci în copilărie, de câte ori deschideam ușa bucătăriei, bunică-mea îmi spunea să rămân lângă ușă, unde aveam și un scaun al meu. Se temea să nu răstoarne ceva, căci, de regulă, farfuriile se spărgeau numai dacă mă uitam la ele, iar vasele cu mâncare intrau în criză. Produceam diverse accidente, pentru că… aveam ghinion! Din acest motiv, m-am transformat într-un observator, iar roadele acestei activități au luat proporții, contaminându-se cu alte informații și alte experiențe.

Mâța Vinerii ni-l descrie pe Silica, arătând „ca un omuleț fandosit, nici tânăr, dar nici bătrân, aflat la vârsta la care știi sigur că nu se mai schimbă”. Ce mecanisme de gândire și de simțire implică schimbarea personală? Se poate vorbi despre o devenire prin schimbare? Dezvăluiți-ne care este vârsta la care știți sigur că o ființă umană nu se mai schimbă.

Desigur, aici era o ironie auctorială. Sunt oameni pentru care vârsta nu are importanță: te uiți la ei și nu știi exact câți ani au, ca și cum timpul ar fi înghețat pentru ei. Unii arată maturi încă de la tinerețe, alții arată tineri, deși au mulți ani. Personalitatea lor e formată, iar puține lucruri se mai schimbă în comportamentul lor.

Recuzita ficțiunii pe care o transmiteți, la nivelul scrisului, creează o atmosferă captivantă, care generează dependență și dorința de a reveni permanent la locul faptelor. De unde vă aprovizionați cu scânteile scrisului multisenzorial?

Mulțumesc. Scrisul vine din pasiune. Când sunt topită după ceva, acel ceva devine poveste.

Ce conțin rezervele stiloului Doinei Ruști, din care se revarsă, cu generozitate, peste oraș, timp și ființe, răsuflarea serilor și un parfum inedit de cafea?

Îmi place verdele, iubesc o anumită nuanță de mov, dar de scris, scriu electronic, negru pe alb, din rutină și dintr-un respect desuet față de pagina clasică. Când scriu, sunt numai acolo.

Știu că ați vizitat de curând noul sediu al Muzeului Literaturii, din Strada Nicolae Crețulescu, nr. 8. Ce senzație v-a transmis îmbinarea aceasta dintre trecutul literaturii și prezentul ei (geografic vorbind)?

Când am dat cu ochii de fața lui Conachi, mi-am adus aminte de zilele de mai, când coboram spre Râpa Galbenă pe sub coloanele casei lui și m-a cuprins și o bucurie a regăsirii, dar și o autocompatimire îngăduitoare, căci pe vremea aia, a liceului, aveam o mutră smotocită, exact ca a lui Costache Conachi.

Printre obiectele care au aparținut scriitorilor — fotografii, manuscrise — regăsim într-o casă a cărților un parfum pe care numai ficțiunile îl au. Ce parfum are ficțiunea, în viziunea dvs.? Dar realitatea?

Ficțiunea are mirosul dorințelor, pe când realitatea se lasă întotdeauna impregnată de parfumul ficțiunii.

Care este parfumul pe care îl adorați, Doina Ruști?

De râu, la-nceput de vară. Râu de câmpie.

Ce a presupus să fiți muzeograf pentru o zi, ghid printre amintirile literaturii apropiate sufletului dvs.?

A fost o zi frumoasă. M-am plimbat cu prietenii prin amintiri și-am citit din romanul la care lucrez.

Printre obiectele păstrate de dvs. din copilărie, se află și o fabuloasă călimară. Care este povestea ei?

Este una dintre călimările bunicilor mei. De obicei, stătea la biroul de pe balcon. În casa noastră se intra printr-o încăpere luminoasă, perfect pătrată, care era un fel de barieră, căci abia din această încăpere porneau două rânduri de obloane groase, în spatele cărora se aflau ușile care dădeau în salon. Această încăpere de la intrare se numea balcon, deși semăna mai curând cu o cameră de primire. Pe două laturi, avea ferestre împărțite în ochiuri mici. Ușa era și ea încadrată de ferestre. Practic, era un fel de verandă largă, considerată balcon, probabil datorită faptului că scara casei era foarte înaltă. Acolo țineam o canapea, niște piedestale ornamentale, o mică bibliotecă și un birou de stejar, uriaș, însoțit de un scaun imperial, pe care, în amintirile mele de-acum, lenevește o pernă mare de mătase galbenă. Pe biroul acesta, cu multe sertare și ascunzători, se aflau diverse obiecte, printre care și această călimară. Era un obiect ieftin, de mică importanță. Aici stăteam vara și scriam, în același timp supraveghind universul prin multele geamuri. Drept în față, aveam moara pe care am descris-o în romanul meu Fantoma din moară, iar în spate, smochinii. Pe la sfârșitul anilor 80, bunica mea, care intuia (corect) că eu nu voi fi niciodată în stare să mă ocup de casa aia, m-a îndemnat să-mi iau câteva lucruri care să-mi amintească totuși de vremea copilăriei. Cu toate că nu știam și nici nu credeam că aceea va fi ultima mea vizită, am luat niște obiecte fără prea multă gândire. Printre ele a fost și această călimară. La scurtă vreme, bunica mea a murit, iar eu n-am mai fost niciodată acolo. N-am mai putut să mă întorc. Nici acum nu pot. Când văd călimara asta, inexplicabil, îmi vin în minte două șiruri de amintiri, aparent fără legătură: celelalte călimări din casă și ascunzătorile din birou, în care îmi doseam țigările, pe vremea când fumam pe ascuns.

În 2017, în plină efervescență digitală, ce voce, ce putere de expresie mai au stiloul, cerneala și călimara?

Plăceri mici și fandosite. Niciodată nu mi-a plăcut să scriu cu cerneală. Este un lucru dificil, crede-mă: fie că se zgârie, fie că se pătează hârtia. Mânuitorul de toc are nevoie de exercițiu și de talent. Nici stilourile nu mi-au plăcut. Mereu eram murdară de cerneală, de la mâini până în vârful nasului. Pe vremea când scriam pe hârtie, preferam pixul sau creionul. Astăzi am un pix cu cerneală fluidă pe care-l folosesc doar pentru autografe. Când mă gândesc la scris, nu văd cu ochii minții nici pană simbolică, nici stiloul, ci tasta argintie a Mac-ului, în care stau ordonate literele: albe, săpate în ebonită neagră și fragilă. La dispoziția mea.

„Citeam câte puțin, fără grabă, dorindu-mi să lungesc cât mai mult lectura. Când citești ce-ți place, trăiești cu aceeași bucurie și pauzele.”

„Cartea aceasta e scrisă de multe mâini și cu multe cerneluri.”

„…Trebuie să știți: când gătesc, nu gust din nimic! Nu m-ating de mâncare, căci bucătăreala nu e o muncă, ci un soi delicat de a-ți sfinți burta.” „Un bucătar e un om cast. În viața lui nu există alte plăceri în afară de cea a mâncării. Dar nu așa, că mâncau, ci doar ca maestru al fierturii și al aromei.”

„Vizionarii știu dinainte drumul lui Sator. Ei sunt desenatorii de hărți. Nu degeaba se spune despre un om care se ridică deasupra gloatei, prin mintea lui, că este pur și simplu deștept! Nu inteligent. Nu înțelept. Nu genial. Ci doar deștept. Atent, treaz și deschis.“

Doina Ruști, Mâța Vinerii, Editura Polirom, 2017

Interviul este realizat de Ștefania Argeanu. Sursa foto: din arhiva personală a scriitoarei Doina Ruști