Cele două Mântulese se privesc, complice, în oglindă, în timp ce colecționara poveștii adaugă câte un semn de carte la fiecare element de atmosferă ce i se înfățișează, la fiecare informație istorică pe care o actualizează, în cheie de mărturisire. Studiază atent frânturile din puzzle-ul literelor, se împrietenește atât cu documentele de arhivă pe care le întâlnește în bibliotecile pariziene, cât și, mai ales, cu locuitorii străzii Mântuleasa. Cu pasiunea interpretării și, în același timp cu migală, răbdare, curiozitate descifrează codurile geografice prin care proza scurtă eliadescă respiră îndeosebi, și literatura română, în general. Pornește, de fapt, de la distincția dintre spațiu și loc pentru a accentua o viziune nouă asupra textului literar (încă neexploatată în spațiul românesc), o viziune care duce „literatura în geografie și geografia în literatură”, după cum bine spune Collot. Și asta nu e tot. Pentru că Andreea Răsuceanu sosește cu un tramvai în Bucureștiul epocal, continuă călătoria cu același „vehicul psihopomp”, de această dată, ce-i drept, tramvaiul vizează plimbarea prin memoria cititorului. În acest parcurs inițiatic, de la amintire, la idee și cuvânt, scriitoarea surprinde, cu nostalgie, cromatica motivelor vegetale prezente la Biserica Mântuleasa, fotografiază, prin instrumentarul logosului, lumina de pe frunzele castanilor mântulesceni, înregistrează în pagini oamenii, faptele, întâmplările istorice ale secolului al XIX-lea, respectiv început de secol XX. Având drept coordonate geografice prioritare, evident, Strada Mântuleasa și Bucureștiul lui Mircea Eliade.

Ștefania Argeanu: „Literatura: un cod pe care ești nevoit să-l descifrezi.” este definiția dată de Roland Barthes (semiologul francez de formație enciclopedică – a fost și eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii) în cartea Mitologii. Cum i se arată realitatea literaturii filologului Andreea Răsuceanu? Sub ce înfățișare?

Andreea Răsuceanu: Pasiunea mea pentru literatură e tributară unui interes timpuriu pentru tot ce e ascuns, misterios, greu de adus la suprafață dincolo de învelișul său. Prin urmare, cărțile și permanenta lor confruntare cu realitatea din jur au constituit, încă din copilărie, o constantă a vieții mele. Treptat, codul de interpretare și modalitatea de decodificare s-au schimbat; a rămas însă aceeași pasiune pentru interpretare. În plus, încet încet am înțeles că, de fapt, în fiecare zi a vieții noastre ne scriem propria poveste, deci însăși viața e literatură. Cred că singura realitate suportabilă, pentru mine cel puțin, e literatura.

În articolul „S.O.S. strada Mântuleasa!”, pe care l-ați publicat acum 5 ani, în ediția cu numărul 486 a Observatorului Cultural, dați curs acestei confesiuni: „Am plecat făcând la nesfârșit același exercițiu de imaginație: cum va fi arătand lumina aceea incredibilă care scaldă sălile de clasă de la școala Mântuleasa, în toate momentele zilei, dar mai ales în înserarea care se prelinge acum pe frunzele castanilor ce tivesc marginea străzii, în dreptul a ceea ce a fost, până acum câțiva ani, școala lui Mircea Eliade.” Să presupunem că același exercițiu de imaginație vă recheamă. Cum credeți că arată acum lumina aceea incredibilă, prezentă în sălile de clasă ale școlii mântulescene?

Lumina a supraviețuit, firește, în zona despre care vorbim, e lumina aceea scăzută, inconfundabilă, a amurgurilor bucureștene despre care au vorbit atâția scriitori, cu amestecul de melancolie, nostalgie, un fel de sfâșiere fără obiect aparent, când ai foarte pregnant sentimentul că oricând poți aluneca într-un alt timp și rămâne captiv acolo. E și amintirea cea mai vie pe care o am despre București. Atunci când sunt departe de oraș, primul semn că mi-e dor de el e constatarea că nicăieri în lume asfințitul nu are ceva atât de sfâșietor, de greu de îndurat și, în același timp, de atrăgător, de seducător, ca în București. Lumina bucureșteană e o lumină despre care doar literatura poate vorbi, parte din realitatea ei.

Pe de altă parte, aura nostalgică pe care o evocați, mă determină să găsesc un corespondent, o similitudine cu răspunsul pe care Mircea Eliade îl oferă, la un moment dat, în cartea Încercarea labirintului, jurnalistului Claude-Henri Rocquet, atunci când este întrebat de către acesta din urmă: „Din îndepărtata copilărie ce imagini vă vin în minte?” Iar răspunsul aduce în prim-plan amintirea unui după-amiază de vară, în care reușește să intre în salonul care era interzis copiilor casei, pentru că mama scriitorului nu voia ca „imensa cantitate de jucării să fie văzută de copiii ei”, înainte de momentul serbării. Esențiale sunt propriile mărturisiri despre această cameră misterioasă, amintire conservată de Eliade, când acesta avea doar doi ani și jumătate: „…Într-o după-amiază de vară, către orele patru, familia era plecată; tata la cazarmă, mama la o vecină… M-am apropiat și am întins mâna, ușa era deschisă. Am intrat înăuntru…A fost pentru mine o experiență nemaiîntâlnită: ferestrele aveau perdele verzi și, cum era vară, întreaga cameră avea o culoare verde, ciudată, mă simțeam ca într-o boabă de strugure. Eram fascinat de lumina verde, un verde-auriu, era în jurul meu un spațiu nemaiîntâlnit până atunci, o lume cu totul nouă.” (Mircea Eliade în Încercarea labirintului). Se poate spune că, la cei doi ani și jumătate ai săi, avea o curiozitate intelectuală uriașă…

Da, e momentul unei revelații timpurii, pe care Eliade îl evocă în mai multe rânduri, pătrunderea în această cameră scăldată într-o lumină verzui, unde copilul se simte ca în interiorul unui bob de strugure. Am vorbit în cartea mea despre camera Sambo și experiența lui Ștefan Viziru, care pătrunde într-o încăpere „interzisă“, ca apoi să caute întreaga viață să retrăiască acel moment de beatitudine inexplicabilă pe care i-l oferă senzația că a trăit un eveniment privilegiat, de neînțeles, în miezul acelei „feerii verzi“. E, de fapt, vorba despre un moment inițiatic, de acces la înțelesul profund al lucrurilor.

În adunarea materialului necesar cercetării literare pe care ați inițiat-o, ați pornit pe urmele lui Mircea Eliade. În acest sens, ați provocat întâlniri, discuții, interviuri, ați căutat imagini ale Bucureștiului epocal, semne și simboluri ale străzii Mântuleasa. Ce sens acordați, de pildă, întâlnirii cu Douglas Allen, cel care i-a fost discipol lui Eliade? Întâlnire pe care știu că ați consemnat-o, ulterior, în interviul din iunie 2012…

Au fost mai multe întâlniri importante, fără de care lucrurile s-ar fi organizat cu siguranță altfel decât s-au organizat. Cea mai importantă întâlnire a fost cu Sorin Alexandrescu, profesorul care mi-a marcat decisiv parcursul intelectual și pe care l-am întâlnit, de asemenea, într-un moment decisiv, la sfârșitul facultății, atunci când orice tânăr trăiește cu destul dramatism tot felul de stări de îndoială de sine, dezorientare, confuzie. A fost probabil una dintre cele mai importante întâlniri din viața mea, pentru că tot ce a urmat s-a legat de la sine: masteratul la CESI, o lume cu totul diferită de tot ceea ce cunoșteam eu, foarte deschisă la nou, unde cursurile erau stimulative și interactive, unde am descoperit că, de fapt, interpretarea de text se poate face și altfel, și mai ales unde m-am eliberat de formulele stereotipe și de orice fel de prejudecăți acumulate în timpul facultății. Au urmat, firesc, doctoratul cu lucrarea despre Mântuleasa, cea din literatură și cea „reală“, și bursa postdoctorală în timpul căreia am scris cartea despre Bucureștiul lui Mircea Eliade. Întâlnirea cu Douglas Allen a fost o întâmplare fericită: a cunoaște încă o persoană care l-a întâlnit pe Mircea Eliade și care i-a fost aproape o vreme. Îmi amintesc că discuția noastră a continuat mult după încheierea interviului, a fost foarte interesant.

Ce ați simțit când v-ați întâlnit cu imaginea contemporană a străzii Mântuleasa? Care a fost culoarea emoțională predominantă?

Multă lume mi-a zis că, prin cărțile mele, am reușit să restitui ceva din farmecul acum pierdut al acestei părți din București. Eu cred că totul se află încă acolo, aproape intact; firește, mai puțin Școala Mântuleasa și alte câteva case care au suferit unele modificări, mai mult sau mai puțin reușite, dar strada nu s-a schimbat radical. Și cum însuși Eliade puncta, Bucureștiul adevărat nu e cel geografic, obiectiv, identificabil pe hartă, ci acela transfigurat prin filtrul nostalgiei, al rememorării. Și mai ales a literaturii, pentru că acolo trăiesc cel mai tare locurile; acolo se scrie adevărata geografie.

Într-o zi sosește o scrisoare la sediul redacției revistei în care d-voastră scrieți cronica de carte. Această scrisoare conține o invitație din partea „descoperitorului pietrei filozofale”. Vă propun, așadar, un dialog al ideilor între doi scriitori: Andreea Răsuceanu și Mircea Eliade. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-ați adresa? Ce l-ați întrebat?

Un exercițiu de imaginație foarte greu… nu știu ce aș îndrăzni să-l întreb, dar cred că aș începe cu marile întrebări, cu acelea la care cred eu că a găsit răspunsul…

Știu că l-ați cunoscut pe Sorin Alexandrescu ca profesor la Facultatea de Litere a Universității din București. Dacă ar fi să rezumați ceea ce ați învățat, ceea ce ați preluat de la dumnealui…

Ar fi greu, și mult prea puțin spațiul pe care-l avem la dispoziție. Am învățat foarte mult, în primul rând despre importanța vitală a autodisciplinei și a rigorii, dar și despre o racordare permanentă la teoria literară occidentală. De asemenea, mi-a insuflat pasiunea pentru tot ce înseamnă interpretarea, teoria imaginii, de fapt, ne-a învățat pe toți cei care i-am fost discipoli să privim cu adevărat o imagine. Îmi amintesc de un curs în care s-a discutat despre Primăvara Botticelliană și care ne-a fascinat pe toți. Niciodată nu ne-am imaginat că pot exista atâtea semnificații ascunse în pictura maestrului florentin. Am aflat o mulțime de lucruri despre Eliade, firește, am discutat foarte mult despre opera lui, lucruri fără de care cărțile mele ar fi arătat altfel, cu siguranță.

Ce s-a schimbat, ce s-a modelat, ce s-a cristalizat în interiorul d-voastră, în interiorul credințelor personale, în acești ani de investigare meticuloasă a operei eliadesti – ani semnificativi atât ca număr, cât și din punctul de vedere al experienței acumulate?

În primul rând, un mod de a scrie, de a înțelege interpretarea textului, de a concepe acest raport care continuă să facă subiectul atâtor cărți: între realitate și ficțiune, dar și între autor și scrisul său. Am descoperit multe despre mine, despre temerile, nesiguranța, îndoielile personale, dar și despre ceea ce pot face concret, despre propriile mele forțe, ceea ce numim măsura propriului talent. Am învățat să gândesc mai constructiv și m-am autodisciplinat; am prins acel curaj pe care ți-l dă, de obicei, sentimentul că ai finalizat un lucru, că ai pus ultimul punct în ceea ce devine cartea ta. Sunt sigură că dacă începeam cu proza, pentru că asta am scris în facultate și mi-am dorit să fac în continuare, m-aș fi oprit undeva pe drum, m-ar fi blocat îndoielile de sine, teama de eșec. Totodată, am învățat să scriu mai disciplinat, să gândesc structura unei cărți și să construiesc, de fapt, o carte, pentru că asta e adevărata problemă: nu dacă ai sau nu talent.

Ați simțit că a existat vreodată sentimentul resortului, cel de formare, simultan cu cel de deconstrucție lăuntrică, în această perioadă îndelungată de studiu în care centrum mundi avea drept cuvinte-cheie: Mircea Eliade, strada Mântuleasa, geografie literară?… Cum s-a manifestat – în stare latentă, într-o simbioză a „sacrului” cu „profanul” sau, dimpotrivă, a stat doar sub semnul cognoscibilului?

Da, oricine scrie o carte se descompune în paginile ei, se deconstruiește pentru a redeveni el însuși și, totodată, altcineva, la sfârșitul ei. Am avut tot timpul sentimentul unei încercări, printre cele mai grele din viața mea, al unei lupte permanente.

Care sunt coordonatele temporale și geografice pe care ați pătruns, în spiritul descifrării labirintului eliadesc? Știu că ați urmat o pregătire specializată, de calitate, în străinătate…

Au existat două stagii în timpul programului postdoctoral, la Sorbonne Nouvelle – Paris 3, unde am lucrat în cadrul unui grup de cercetare condus de profesorul Michel Collot. A fost un lucru vital pentru cercetarea mea, pentru că am avut acces la bibliotecile pariziene, dar și pentru că a existat posibilitatea contactului direct cu cercetători europeni și nu numai, dintre cei interesați în acest moment de geografia literară, geocritică, geopoetică etc.

În tot acest timp de formare ați avut acces la unele idei, cărți, imagini, persoane pe care le-ați putut găsi doar în cadrul seminariilor, bibliotecilor de acolo? Un exemplu, în acest sens este…

Foarte importantă pentru mine a fost întâlnirea cu Michel Collot, cel care m-a și invitat să fac parte din grupul său de cercetare, precum și cu Marc Brosseau, sosit din Canada special pentru unul dintre seminarele noastre. Cartea sa, Des romans-géographes, mi se pare că arată într-adevăr cât de utilă este, de fapt, această nouă metodă.

După Bucureștiul lui Mircea Eliade – elemente de geografie literară – ar putea urma Calcutta lui Mircea Eliade sau India lui Mircea Eliade – elemente de geografie literară?

Nu. Nu cred, de fapt. Va urma, cred, tot un studiu de geografie literară, dar puțin diferit de ce am făcut până acum.

Cititorul unui text literar nu are acces direct la imagini, ci la cuvinte, așadar la o serie de reprezentări abstracte, pe care, ulterior, le traduce în imagini sensibile, vizibile. Citind cartea dvs., „Bucureștiul lui Mircea Eliade”, am găsit, la un moment dat, inserată afirmația lui Bertrand Westphal: „Orașul se citește ca o carte.” Așadar, pentru a ajunge, cu ochii minții, la expresia vizuală este necesară existența siglei lingvistice. Putem vorbi despre o camuflare a cuvântului în imagine și a imaginii în cuvânt? Dacă „imaginile sunt povești”, așa cum spuneți în „Cele două Mântulese”, ce sunt poveștile pentru dvs.?

Cele două întrebări se leagă. E un lucru cunoscut că fiecare imagine conține un element narativ, spune o poveste, la fel cum orice narațiune presupune o serie de imagini. Există narațiuni, povestiri concepute pornind de la o fotografie, de exemplu, mi se pare un excelent exercițiu de imaginație pentru un scriitor. Poveștile sunt, la rândul lor, imagini. Așa cum în orice imagine e ascunsă o poveste, o narațiune, de fapt, tot așa orice poveste presupune o succesiune de imagini mentale ce se formează concomitent cu actul lecturii și care sunt mult mai spectaculoase, pentru că țin de domeniul imaginarului, decât orice imagine „reală“.

Lectura este, pentru omul modern, un viciu sau o osândă. Citim ca să trecem examenele, ca să ne informăm sau din profesiune. Mă gândesc însă că lectura ar putea implica și funcții mai nobile, adică mai firești, afirmă M. Eliade în Fragmentarium. Ce funcții nobile în firescul lor și firești în starea lor nobilă implică lectura, pentru d-voastră?

Am spus-o deja și eu la unison cu atâția alți scriitori, critici etc.: singura realitate suportabilă mi se pare cea a literaturii, deci una mijlocită de lectură. Cum ar arăta viața fără lectură sau lumea fără cărți? E deja ceva de domeniul coșmarului. Din fericire, nu cred că oamenii vor reuși, de fapt, vreodată, să trăiască fără ficțiune. E nevoie mereu de această supapă, de o sursă de energie și de un refugiu totodată, care să facă lucrurile mai tolerabile și, mai ales, să ofere acces la un sens: al lumii, al propriei existențe, fără de care am fi pierduți. Lectura e, în fapt, o metodă de supraviețuire, printre cele mai la îndemână, și cred că tot mai mulți oameni descoperă acest lucru.

Autor interviu: Ștefania Argeanu, studentă, anul III, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (specializarea Psihologie) Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași