Regizorul Radu Afrim își extinde cu fiecare spectacol pe care îl pune în scenă teritoriul propriei lumi, atât pentru a-și revărsa acolo imaginația, sentimentele, imaginile care îi locuiesc în minte, cât și pentru a permite accesul spectatorilor spre o altă perspectivă asupra vieții. Dacă intri pentru prima dată în această lume, vei fi neliniștit, profund tulburat, fascinat și vei observa la tine unele simptome care te vor pune pe gânduri. Te vei uita mai atent în jur, vei căuta în tine resurse de toleranță și vei visa mult și în imagini pe care nu le vei putea niciodată recompune în realitate. Radu Afrim mai face pentru tine, spectatorul, un lucru. Recitește texte pe care tu poate nu mai ai nici un chef să le revizitezi sau pe care poate nici nu le-ai citit și le integrează atât de firesc în această lume, încât te ține captiv.
Este cazul spectacolului Orașul cu fete sărace pe care Afrim l-a gândit pornind de la nuvelele lui Radu Tudoran, un scriitor pe care mulți l-au uitat. În această punere în scenă, regizorul face din cuvinte un înveliș pentru imagini, nu invers, cum se întâmplă în multe dintre spectacolele sale. Toate trăirile personajelor se revarsă din gurile acestora pentru a activa gesturi și a construi imagini. Prostituția, cea mai veche meserie din lume cum clișeistic i se spune, este doar un pretext pentru acest periplu liric prin proza lui Tudoran. Femeia și corpul său, corp care ajunge să nu îi mai aparțină și care e mereu în căutarea unui suflet care să îl rupă de material sunt laitmotive în Orașul cu fete sărace. Li se suprapun și se preling peste, ca grăsimea de pe o bucată de carne pusă pe foc, misoginismul, dezumanizarea, precaritatea materială și nevoia de supraviețuire cu orice preț, boala, singurătatea, marginalitatea, lipsa de perspectivă.
Cadrul în care trupurile se rup de suflete și se pun în vitrina poftelor trupești este un oraș sărac de provincie. Pentru a-și construi suita de tablouri scenice și culoarul labirintic de expunere a acestora, Radu Afrim colaborează cu scenograful Cosmin Florea, pe care l-a avut alături în ultimii doi ani în spectacole importante și de care îl unește firul complementarității artistice. Totul pare să se lege în Orașul cu fete sărace între imagini, mișcare, lumini și sunete. Cosmin Florea reușește să deseneze și de această dată pe scenă un decor multifuncțional care își face din aparenta staticitate o pârghie pentru multiplicarea perspectivelor și a planurilor de acțiune. Scenografic, Cosmin cioplește o matrioșka care îl cucerește pe privitor și îl ține până la final într-un joc cu propria curiozitate. Deși amintește de decorul din Dansul Delhi, un alt spectacol la care Cosmin Florea a lucrat cu Radu Afrim pentru Naționalul ieșean, cu lemnul în nuanțe terne și cu o ușă în centru, fereastră spre metatext și metaimagine, cel din Orașul cu fete sărace are unicitatea sa. Viața desprinsă din viață și reprodusă în miniatură pe scenă face din această poezie scenică o madlenă și stârnește un vârtej de melancolie. Scenograful ține captivă în vitrine o iarnă în miniatură, acel anotimp care vâjâie în fiecare cadru al poveștii pe care ne-o spune Afrim, aduce elemente-cheie din rural, o lampă, o stivă de lemne pentru foc, o plapumă pentru a da minimalismului forța expresivității. În decorul creat de Cosmin Florea nu avem aglomerări, dar avem elemente care încurajează suprapunerile și stratificările.
Ca de fiecare dată, pe lângă o scenografie care să îi susțină viziunea complexă asupra unui text, regizorul Radu Afrim își alege cu mare grijă distribuția, dozează cu meticulozitate experiența scenică și maturitatea actorilor implicați în proiect cu prospețimea și ingenuitatea. Astfel, pe lângă actori cunoscuți publicului și regizorului însuși ca Pușa Darie, Ada Lupu, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, în roluri deloc de neglijat apar în Orașul cu fete sărace și șapte studente ale școlii ieșene de teatru, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței.
Tipologiile propuse publicului în această producție sunt, de asemenea, înțelept evidențiate, iar masculinitatea și feminitatea nuanțate. Puterea, bărbăția, brutalitatea se amestecă în viziunea lui Afrim cu tandrețea și romantismul raționalizat, în porții mici, dar suficiente pentru a mai diminua din griul existențial. Femeia e marfă de schimb, se prostituează pentru câteva lemne în plus și bani de o pâine, însă regizorul scoate din fiecare personaj feminin și colții visării, ai sensibilității și ai nevoii de iubire.
Femeia naivă, femeia dintr-o bucată, femeia bolnăvicioasă, femeia-matcă, protectoare și sfătuitoare populează Orașul cu fete sărace și îl țin în viață. Nici un rol nu este minor în țesătura scenică pe care Afrim o expune privirilor, însă Ada Lupu îmbrăcată în destinul Murei și Pușa Darie însuflețind-o pe Mamocica aduc un plus de forță și de sensibilitate poveștii. Într-un oraș în care moralitatea e pusă la colț de disperarea de a supraviețui, reperele nu sunt ușor de identificat. Mamocica Pușei Darie reușește, ca o mamă de împrumut, să le ofere protecție, înțelegere și chiar afecțiune bietelor fete care fac din trupurile lor o pradă ușoară pentru orice bărbat în trecere și cu câțiva gologani în buzunar. Nu îi lipsește cinismul, iar trasul la măsea o face să își reverse umorul frust peste tot pe unde merge, însă știe să le țină piept bărbaților, fără a face din feminism o armă. Degradarea morală nu o ocolește, totuși sămânța umanității îi mai încolțește din când în când în piept și îi dă un plus de curaj în relația cu bărbații dominați de pofte trupești. Trecerile de la tragic la comic îi reușesc din plin, iar personajul său domină universul feminin al spectacolului, uneori din umbră, pentru a-i face loc Murei.
Mura Adei Lupu are și fragilitatea și forța care îi permit să fie o întreagă poveste într-o poveste care ar trebui împărțită cu restul personajelor. Monologul său face loc și fantasticului în scenă, cerne binele de rău și poartă cuvintele cu tot cu forța lor într-un delir care o curăță de viciu. Corpul i se integrează și el în acest discurs, se deschide ca o carte, iar fiecare gest îi răscolește și îi expune ființa neantului. Pentru mulți, revelația distribuției a fost tânăra actriță Diana Vieru, încă studentă. Fiica unui comerciant de pește în Orașul cu fete sărace, aceasta pune în lumină cu talent femeia care asimilează tot ce se întâmplă în jurul său, dezinvoltă, împăcată cu destinul, descurcăreață, amatoare de bârfe, conștientă de puterea de atracție pe care o are asupra bărbaților. Diana Vieru dă personajului Dăruța forță, umor și naturalețe, cu un accent moldovenesc cât se poate de autentic.
Dintre personajele masculine din Orașul cu fete sărace, aproape omniprezent este Marinică, șeful depozitului de lemne din oraș, interpretat de Cosmin Maxim. Prin patul lui trec toate femeile, și mai naive și mai experimentate, se poziționează ca centru de putere în așezarea săracă, în care o stivă de lemne în plus e semn de bogăție. Marinică le scoate pe multe dintre femeile din oraș din înghețul propriei locuințe și le oferă temporar căldura propriului pat. Actorul Cosmin Maxim stăpânește bine personajul, nu îi imprimă agresivitatea pe care puterea i-ar putea-o încuraja. Are chiar o anumită duioșie în relația cu unele fete înfometate și înghețate care îi ocupă camera pentru câteva ore.
Muzica și mișcarea sunt hipnotizante în Orașul cu fete sărace. Cântecele populare, folclorul reinterpretat, acordurile live de pian încarcă atmosfera de pe scenă cu un plus de emoție, susțin verbalul și nasc un personaj în plus, un personaj colectiv, corul de fete care face trecerile între momente-cheie ale poveștii. Jalea și bocetele de înmormântare, veselia flirtului, pestrițul bârfei, ghidușia curiozității se lasă cântate de acest personaj colectiv și pun și mai bine în evidență fiecare personaj în parte. De aranjamentele vocale s-a ocupat talentata Diana Roman care se integrează foarte bine și pe ea însăși în acest personaj colectiv.
Deși de această dată regizorul nu apelează la proiecțiile video, spectacolul este unul cu un impact vizual puternic. Cadrele-tablou care se deschid în fața ochilor spectatorilor odată cu ușa centrală, ritualurile de înmormântare, obiceiurile și tradițiile integrate în punerea în scenă, jocurile de lumini și umbre, paleta coloristică prin care trec aceste lumini și umbre, orientarea și mișcarea în spațiu a personajelor, suprapunerea straturilor narațiunii fac din Orașul cu fete sărace o galerie de artă în mișcare. Ca în orice galerie, avem în prim-plan câteva imagini, auzim clar vocea celui care ne ghidează, dar suntem conștienți și de faptul că în spatele nostru, undeva în fundal, viața are un alt curs, simțim pierdut și fragil firul de zgomote și voci pe care îl lăsăm în urmă. Radu Afrim aduce în galeria de pe scenă două planuri pe care le supune concomitent atenției, însă alternează intensitatea și importanța acțiunii din fiecare plan, camera lui Marinică, unde se consumă plăceri carnale și pasiuni și camera condamnată la frig a Murei, loc de confesiuni, suferințe sufletești și trupești.
Corporalitatea, raporturile de putere dintre bărbat și femeie, erotismul, dragostea condiționată de precaritatea materială, sufletul în căutarea unui trup în care să se cuibărească, un oraș uitat de lume de pe lângă Nistru se regăsesc în această galerie scenică animată gândită de Radu Afrim. Straniul și familiaritatea, duioșia și fatalismul, picturalul și realul, suprarealismul moderat și lirismul în supradoze sunt nuanțe ale aceleiași povești în Orașul cu fete sărace.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Orașul cu fete sărace
- Scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran
- Regie, scenariu și univers sonor de Radu Afrim
- Scenografie: Cosmin Florea
- Aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman
- Asistent de regie: Alexandra Vieru
- Distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu
