Poartă în ochi o melancolie profundă. Vorbește sincer și oftează des, iar ochelarii nu-l împiedică să-și arate modestia. Marius Rogojinschi e dependent de teatru, dar sătul de impostură. Când era copil, zburda cu pași repezi prin holurile teatrelor. Acum, pașii s-au mai rărit, dar este dedicat profesiei și își joacă rolul propriei vieți. Destinul său a fost să se dedice artei, să o iubească și să o protejeze. „Amintirile copilăriei mele mă întristează”, spune, privind în gol. Se juca singur, dar chiar și așa, tânjește după copilărie. „În mine amintirile sunt vii, sunt proaspete, sunt foarte apropiate spiritual.”

Mai aveți timp să respirați?

Singura persoană care, din grija bine înțeleasă, îmi reproșează multitudinea activităților în care mă implic, este mama mea. Și e firesc, pentru că se gândește că la vârsta mea ar trebui să trăiesc mai relaxat. E un mod de viață cu care m-am obișnuit să exist și, în pofida circumspecțiilor mamei mele, eu trebuie să recunosc că am început să-mi modific viteza de acțiune și să îmi simplific viața, eliminând din ea o parte din lucrurile care mă preocupau și de care mă ocupam.

Teatrul vă e un drog care vă provoacă dependență. Vă și dăunează?

Din păcate, da. În momentul în care l-am descoperit, prin vocație a devenit pasiune și din pasiune s-a transformat în profesie. Una dintre marile bucurii ale vieții și fericirii personale este să poți să-ți transformi pasiunea în profesie. Din păcate, cred că am făcut exces de pasiune, nu am știut să păstrez foarte bine un echilibru între viața personală și viața profesională. Probabil așa trebuia să se întâmple, ăsta e destinul meu.

Călătoriți pe aripile fanteziei?

Trebuie să recunosc că nu mai sunt așa de entuziast ca la început sau chiar cu câțiva ani în urmă. Am început să devin mai rațional, mai sceptic, mai îndoielnic, mai precaut. Am început să fac distincția între impostură și valoare și încerc să îmi restrâng aria de activitate la puterea de a realiza lucruri de care sunt capabil, fără a mă hazarda într-o aventură a necunoașterii, de dragul pur și simplu de a călători în necunoscutul fanteziei. Îmi place să folosesc fantezia cu scop și să produc emoție prin ceea ce fac.

„Amintirile copilăriei mele mă întristează”

Cine v-a fost ghid în definirea personalității?

Unchiul meu. Eu am fost crescut de bunicii mei, la Câmpulung Moldovenesc. Serviciul părinților și, la un moment dat, starea lor civilă nu le permiteau să mă crească, să fim împreună. Și atunci am fost crescut de bunicii mei, am copilărit într-o casă parohială, lângă biserica unde era paroh bunicul meu. Am beneficiat de o educație moral-religioasă care mi-a fost de mare folos în viață, iar cel care mi-a fost frate și tată era unchiul meu, fratele tatălui meu, fiind cel care mi-a răspuns, în locul părinților, la primele întrebări ale copilului: de ce?, cum? și din ce cauză?. E cel care mi-a îndrumat și deschis gustul spre literatură, spre lectură. La rândul său, avea un fond umanist foarte bine dezvoltat, era un foarte bun cunoscător al științelor exacte, dar, în același timp, citea foarte mult, știa patru limbi străine și cânta la două instrumente. A intrat în trei facultăți, dar a renunțat pe rând la fiecare și a avut o carieră profesională în căile ferate române. E un om admirabil și căruia îi port o mare recunoștință. Pe de altă parte, mama mea a fost cea care m-a sprijinit foarte mult în atingerea obiectivului care s-a numit opțiunea mea profesională și care e în continuare alături de mine.

Ce ați păstrat din universul copilăriei?

Ludicul. De pildă, în Câmpulung Moldovenesc, în timpul copilăriei mele erau două cinematografe, Moldova și Luceafărul. Rulau 4 filme pe săptămână și un matineu duminică dimineață de filme pentru copii. Nu scăpam nicio proiecție, unele le vedeam de două, trei, patru ori dacă îmi plăceau. Era o activitate permanentă care mă ajuta în dezvoltarea imaginației și îmi hrănea spiritul ludic pe care îl aveam, dar nu îl conștientizam. Și asta făcea ca după un film care mă impresiona, să mă duc în livada din curtea casei parohiale și să joc încă o dată filmul pe care l-am văzut, interpretând toate personajele, cu replici, cu acțiuni. Eu eram inamicul, eu eram eroul negativ, eu eram eroul pozitiv, mă duelam cu mine însumi și cel bun îl învingea pe cel rău. Mă jucam singur. Bunica mea a încercat să mă protejeze de vecinătăți și nici nu prea erau copii de vârsta mea. Uneori, cu aprobarea bunicii, mai chemam doi, trei dintre prietenii de pe stradă să se joace la mine în curte, dar, de regulă, evita aprobări de felul ăsta. Aveam însă marea bucurie să-mi umplu spațiul acela cu puterea imaginației mele și astea erau cu adevărat, realizez acum, momente de fericire.

Școala era un loc în care singurătatea vă elibera?

Școala îmi plăcea ca un spațiu de socializare și culmea e că excelam în majoritatea domeniilor care nu se înscriau în programa analitică. Eram un elev foarte bun în activitățile sportive și culturale ale școlii, care nu contau, nu erau notate. Eram un bun elev la obiectele de conținut umanist și un elev mediocru în științele exacte. Mi-a plăcut literatura română, istoria, filosofia. Culmea, mi-au plăcut lecturile suplimentare și mi le suplimentam singur.

Evadați des într-o altă lume?

Știu că mă ascundeam în podul casei și citeam, pentru că acolo era o mare parte a arhivei de reviste la care familia era abonată sau luam cărți din bibliotecă și mă ascundeam acolo, supărând-o pe bunica mea pentru că astfel mă sustrăgeam unor activități pe care aveam datoria, conform diviziunii muncii în familie, să le fac. Lectura pentru mine a fost o ușă care mi-a deschis calea către lumea în care existam și care, la un moment dat, devenise o pasiune, eram dependent de lectură. Din copilărie și până acum am „construit” trei biblioteci.

Aveți o întâmplare amuzantă din copilărie care vă mai trezește zâmbetul câteodată?

De la un timp, amintirile copilăriei mele mă întristează pentru că mare parte dintre eroii acelor întâmplări nu mai sunt, condiția altora mă întristează și stau și mă întreb unde suntem noi, cei de atunci, când, de pildă, o dată în clasa a șaptea, fiind într-o relație conflictuală cu câțiva colegi din clasă, am aruncat cu un lemn înspre ei. Lovind un banc de lucru, bucata de lemn a ricoșat și a spart sticla tabloului tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român din acea vreme, președintele Republicii Socialiste România. Pe toți ne-a speriat o eventuală interpretare a acestui gest și consecințele care puteau urma. Și atunci s-a produs o unitate între cei care eram în conflict. Unul dintre colegii mei, care era și cel mai înalt elev al școlii, avea vreun metru și optzeci de centimetri, a zis: «Uite ce e. Ca să nu se vadă că am spart sticla, eu cobor tabloul, îi dăm jos sticla, punem tabloul înapoi, facem o măsurătoare, mergem la un atelier de sticlărie, comandăm o sticlă și săptămâna viitoare când avem ora de practică punem sticla înapoi». Ni s-a părut o idee foarte bună, iar colegul meu ajutat de noi s-a mai cățărat pe un scaun și când a scos tabloul din cui, ne-am trezit cu profesorul de atelier, care, intrigat fiind de ce se întâmplă, bineînțeles că a interpretat absolut eronat cazul. Ne-a făcut o reclamație dirigintelui. Acesta ne-a pus la rândul său să dăm o declarație. Am dat declarația spunând fiecare în felul său cum s-a întâmplat. Și așezat la catedră, după ce a strâns declarațiile, a început să le citească. După primele rânduri ale primei declarații l-a pufnit râsul și acolo s-a pus punct întregii întâmplări, fiindcă prima ce-i căzuse sub ochi aparținea colegului care s-a apucat să dea tabloul jos. Iar el a scris la modul foarte oficial: «Subsemnatul Marius Popescu, elev în clasa a VII-a B, a școlii generale…, născut la data de…, de profesie ELEV» și în momentul ăsta dirigintele a început să râdă și aici s-a pus punct întregii povești. Era o copilărie și acum îmi dau seama că n-ar fi fost niciun fel de urmări grave, dar totuși, trăind în timpul acela, nu pot să uit replica profesorului de practică de atelier, care ne-a zis: «Acest caz se va rezolva cu ajutorul organelor de partid și al securității».

Amintirile vă îndeamnă să vizitați Câmpulung Moldovenesc?

Din ce în ce mai des cu tristețe. Mă uit la colegii mei și nu îmi vine să cred cât de repede au trecut anii, mă întristează că numărul de prieteni și de cunoștințe se împuținează. Merg pe stradă și rar mai recunosc câte un concitadin și lucrul ăsta mă întristează. Aud cum dispar foștii noștri profesori. În mine amintirile sunt vii, sunt proaspete, sunt foarte apropiate spiritual. Parcă ieri am plecat din Câmpulung Moldovenesc, nu în 1981. Și descopăr că e un alt spațiu, care ici-colo mai păstrează câte ceva din amintirile care pe mine mă însoțesc și mă urmăresc, dar, trecând peste asta, este locul unde mă întorc întotdeauna cu plăcere și cu bucurie. Dacă pot să mă definesc cu certitudine în raport cu ceva, e că sunt bucovinean. E o onoare pentru mine că sunt bucovinean.

„Visul meu din copilărie era să devin profesor de istorie. Mă visam un profesor inedit.”

Care a fost visul dumneavoastră, de fapt?

Visul meu din copilărie era să devin profesor de istorie, dar nu s-a putut. Drumul a devenit altul și opțiunea profesională alta. Facultatea de Istorie la vremea aceea era considerată facultate politică și pentru a dobândi calitatea de candidat trebuia să ai un dosar aprobat de organele de partid și de stat, să fii verificat de securitate și dacă întruneai criteriile respective obțineai și drepturile de a susține examenul, nu de a intra. Ei, eu nu întruneam aceste condiții, având în vedere originea profesională, socială a bunicilor și părinților. Bunicii erau refugiați de război, preoți amândoi, părinții mei nu erau membri de partid, lucrau în domeniul artei, în cele două teatre din Bacău, mama actriță la teatru de animație, tatăl era pictor scenograf al teatrului dramatic, proveneam dintr-o familie fără elemente muncitorești, fără rude revoluționare și mi s-a spus să-mi schimb opțiunea.

Cum credeți că ar fi arătat viața dumneavoastră acum, ca profesor de istorie?

Nu știu cum ar fi fost. Atunci îmi doream foarte mult. Îmi plăcea istoria, mă visam un profesor inedit în ceea ce privește psihopedagogia. Nu știam, în schimb, că a fi cadru didactic e o activitate de mare rutină, care uneori duce la plafonare și plictiseală și că istoria pe care o învățam eu atunci era o istorie cenzurată. Stând acum și făcând o retrospectivă a carierelor prietenilor și colegilor mei care au devenit cadre didactice, nu cred că mi-aș dori să mai fiu profesor, mai ales în zilele pe care le trăim acum în România.

Dar sunteți profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași…

Sunt un profesor colaborator. Asta înseamnă că nu e activitatea mea de bază. Nu trăiesc din pedagogie și nu mi-am făcut o profesie din ea.

Sunteți un profesor de nota 10?

Îmi place foarte mult să predau cursul de artă a actorului pentru că asta știu să fac cel mai bine. Și nu pot să spun că nu mi-a plăcut să-mi descopăr aptitudini despre teoria teatrului, cu ocazia cursului de introducere în artele spectacolului – arta actorului. Undeva între 8 și 9,50 ar fi o notă pe care mi-aș pune-o cu sinceritate și obiectivitate.

„M-am scurs așa pe lângă zidul facultății și am început să plâng”

Părinții dumneavoastră au acceptat ușor ideea de a deveni actor?

Nu. Părinții mei erau de acord să fac istorie, așa cum îmi doream. Ei erau oameni de teatru și știau că e o profesie grea. Actoria fiind o profesie vocațională, nu aveau încredere în calitățile mele, ele nu fuseseră probate sau părinții mei nu fuseseră convinși de lucrul ăsta. Împotriva scepticismului incipient, mama s-a lăsat convinsă, iar tatăl meu a avut mereu tendința de a fi sceptic față de tot ceea ce mi se întâmpla mie în această profesie. Dar cred că era o aparență, pentru că, în esență, el se bucura foarte mult de realizările mele. Mama mea, din momentul în care a fost convinsă că posed calități, m-a susținut.

Apoi v-ați luat lumea în cap…

În timpul acela, a accede în Institutul de Teatru era un lucru de neimaginat. Erau puține locuri și deseori se suspiciona că admiterea nu întotdeauna se baza pe corectitudine. Eu pot să afirm că în ceea ce mă privește criteriile au funcționat corect. Nu de prima dată, a cincea oară. Era un examen de admitere în adevăratul sens al cuvântului. Poate era exagerat, era o probă de rezistență psihică și fizică. De la înscriere și până la aflarea rezultatelor, examenul dura aproape o lună de zile. În anul în care am reușit la facultate, pe cele trei locuri de candidați neîncorporabili, cu stagiul militar satisfăcut, eram 32 pe loc. Era cea mai mare concurență de admitere din toată țara.

V-ați lăsat purtat de val?

În așteptarea rezultatului, am făcut ceea ce face orice tânăr de vârsta aceea, aflat în acea situație. Am stat pe o terasă și am băut până m-am îmbătat și când am aflat că intrasem și primul în anul acela, pe lângă că nu mi-a venit să creadă, m-am scurs așa pe lângă zidul facultății și am început să plâng, pur și simplu dintr-un amestec de emoție și bucurie și stare psihologică în care mă aflam.

Ați încercat de cinci ori. Nu v-ați împiedicat de tentația de a renunța?

Ajunsesem sceptic în privința rezultatului de a reuși. Mama mă încuraja, iar tatăl meu, care încerca să mă convingă de ani de zile că e utopie opțiunea mea profesională, mă lăsa în apele mele. Reușisem să fiu angajat la Teatrul Dramatic din Bacău și lucrul ăsta mă îndârjea și mai tare. După cele patru eșecuri la admitere, plus un an și patru luni pe care i-am petrecut satisfăcând serviciul militar obligatoriu, mi-am pus problema că înaintez în vârstă și un criteriu neoficial al admiterii era și vârsta. Să ieși actor la 30 de ani însemna să pierzi câțiva ani importanți de carieră, în care rolurile de tineri nu le mai puteai aborda. Atunci m-am gândit să fac Teologia. Când mi-au dat bibliografia și m-am trezit cu vreo 20-30 de kg de cărți de teologie, despre care nu aveam habar, nu mă preocupase subiectul și obiectul ca studiu, am zis că eu nu am timp în 3 luni de zile să mă pregătesc pentru o admitere. I-am zis mamei că n-am nicio șansă și că rămâne să găsim un preot care să mă pregătească un an de zile pentru admitere și pentru că peste câteva luni vine sesiunea de vară de admitere, mă mai duc să dau și anul ăsta tot la teatru, am să pic ca de obicei și după aia mă apuc de teologie și îmi joc ultima șansă pentru anul viitor. Mama a fost de acord. M-am dus la Institutul de Teatru și am reușit. A râs și mama și bunicul și au zis: «Măi, Dumnezeu când a auzit că vrei să te faci preot, ți-a dat cale liberă acolo unde ai vrut tu să te duci».

„Personajul nu există. Personajul sunt eu.”

Aveți un rol preferat?

Portofoliul meu de aspirații era foarte sărac. Pe mine m-au atras trei roluri, două am reușit să le joc și chiar mi-au făcut mare plăcere. E vorba de PETRUCHIO – în Femeia îndărătnică și de Falstaff. Mi-aș mai fi dorit să joc personajul Stanley Kowalski din piesa „Un tramvai numit dorință”. Nu știu dacă am să mai am vârsta să pot să joc personajul respectiv, dar nu-i nicio problemă. Profesoara mea de artă a actorului, doamna Olga Tudorache, ne-a spus că un bun actor este acela care acceptă orice rol, încercând să facă o creație din orice propunere ți se face. Am acceptat tot ce mi s-a oferit, încercând să dau dovadă calității și valorii, indiferent de dimensiunea rolului, de conținutul său psihologic, de genul spectacolului din care făcea parte.

Ați păstrat câte ceva din fiecare rol pe care l-ați interpretat?

Am căutat idealul. Nu știu și nu cred să-l fi atins, să fiu original în orice rol sau să descopăr cât mai multe caracteristici ale psihologiei și comportamentului personajului respectiv în comparație cu altul. Personajul nu există. Personajul este ficțiunea unui autor dramatic, personajul sunt eu. În momentul în care mie mi se distribuie rolul, pe structura mea, eu încep să descopăr psihologia lui, modul său de a exista. De fiecare dată caut să descopăr un alt univers psihologic, de fapt un alt fel al meu de a fi, pe care nu l-am cunoscut până atunci și pe care îl relev prin nașterea acestui personaj.

Puck din „Visul unei nopți de vară”, interpretat pentru examenul de licență, și-a pus amprenta peste caracterul dumneavoastră?

Da. M-a învățat două lucruri foarte importante în profesie: să nu pun miză pe rol și să scap de prejudecăți. Mă chinuiam să parcurg procesul creației pentru că eram mereu influențat de un film făcut prin anii ’30. Având în cap imaginea acelui Puck, nu eram deloc atent la ceea ce Florin Zamfirescu, profesorul și regizorul spectacolului, intenționa să realizeze. Ajunsesem într-un blocaj în care mă băgase și coregrafa spectacolului, încât nu mai știam ce am de făcut. Voiam să fac și ce vreau eu și ce voia scenografa și ce voia Zamfirescu și nimic nu se potrivea. Până într-o zi în care, epuizat de eforturile de a împăca cele trei viziuni, m-am abandonat intuiției, care m-a scos la liman și am reușit să realizez un rol care a fost considerat o creație. Mai târziu, plecând de la acel exemplu, m-am convins că nu trebuie să pui miză pe rol. De câte ori mi s-a întâmplat așa, de atâtea ori nu mi-a reușit pentru că m-am autoblocat, am intrat în zona prejudecăților. Am mai trăit câțiva ani mai târziu, în 2001, un același sentiment și în aceeași situație cu Falstaff. Îmi rămăsese în minte o ecranizare și lucrând cu Săpudaru, mă uitam la el, dar mă gândeam la Orson Welles. Până la urmă a ieșit cum a vrut Săpudaru și a fost bine. De câte ori am tratat rolul ca pe un parcurs necunoscut, fără să pun miză, ci să las ființa mea să descopere prin joc, prin imaginație, lucrurile au ieșit simplu și cu plăcere, fără chin, fără eforturi, fără riscuri.

Ați apelat vreodată la trucuri actoricești în relațiile cu oamenii?

Nu. Am fost ludic, m-am comportat histrionic, am încercat deseori să ies în evidență, dar nu am substituit niciodată spațiile de joc. Tot de la profesorul meu am învățat că adevărații artiști, mai ales actorii, dau dovadă de valoarea lor pe scenă; în viață sunt niște oameni comuni, banali, uneori neobservabili. Cine e actor în viață e mai puțin actor pe scenă. La noi în profesie e o vorbă: «Bă, ăsta e un actor foarte bun de culise sau de cabine».

Sunteți un critic drastic al persoanei dumneavoastră?

Da, sunt autocritic. În ceea ce privește aprecierea persoanei mele sunt sceptic și mereu nemulțumit, trăiesc cu credința că pot mai mult și nu reușesc să fac. Chiar glumeam zilele trecute cu niște colegi, zicând că ar mai trebui inventată o funcție în arealul nostru profesional, pe lângă criticul de teatru și autocriticul de teatru. Pentru că am ajuns să constat un exces de vanitate, un fenomen care amplifică egourile și care nu mai poate fi temperat, și atunci cred că profesia de autocritic teatral ar trebui să înceapă să existe și să funcționeze.

„Arta spectacolului de teatru este o artă efemeră. Mi-am asumat și faptul că nu pot să-mi văd creația.”

Aveți frustrări că spectacolele, rolurile rămân doar pe niște simple DVD-uri?

De când am optat pentru această profesie, mi-am asumat și regulile ei. Arta actorului, arta spectacolului de teatru este o artă efemeră, ea moare instantaneu: se produce și moare. O piesă de teatru este montată într-o anume viziune regizorală, dar niciun spectacol nu seamănă cu altul, în fiecare seară reprezentația cu același spectacol e diferită, pentru că și publicul e altul și starea actorului e alta. Mi-am asumat și faptul că nu pot să-mi văd creația, că nu pot să văd ceea ce fac decât cu ajutorul tehnicilor. Mi-am asumat și o altă regulă, aceea că toată viața de actor ești subordonat unui alt coleg de breaslă care se cheamă regizor, care uneori poate să nu aibă un fond vocațional la fel ca al actorului.

Vă hrăniți cu aplauzele spectatorilor?

De câteva ori mi-a fost rușine să apar la rampă la aplauze la sfârșitul unor spectacole, pentru că nu eram fericit, mulțumit de ceea ce făcusem. Dar spectacolul era al unui regizor și eu trebuia să fac ceea ce el hotărâse din punct de vedere artistic.

Refuzați să vă considerați regizor…

Profesia mea e cea de actor și de imaginator de spectacole, pentru că nu sunt regizor. Regia este o profesie vocațională care, la rândul ei, se educă. Îmi place să cred că am demonstrat că am vocație pentru această profesie, dar nu am instrucția ei specifică, de aceea mi-e jenă să mă denumesc regizor. E mai corect să spun că imaginez spectacole.

Ați avut momente în care vi s-au urcat succesele la cap?

Când eram la începutul profesiei aveam tendința asta, să mă bucur mai mult decât trebuie. Creezi o notă proastă și mai târziu am descoperit că valoarea se conține și nu trebuie afișată, ea dacă există se vede, nu trebuie să ți-o autoamplifici.

„Entuziasmul și ambițiile pe care le-am avut au început să se estompeze”

Ați jucat în trei filme apreciate cu diferite premii. Ce ați alege între teatru și film?

Mi-ar fi făcut plăcere să fac film, cu toate că arta actorului de film conține mari diferențe, în concept și în tehnică, față de arta actorului de teatru. E obositor să lucrezi la un film, dar reușita este imortalizată, nu dispare ca în teatru și este o cale de a ajunge mai ușor celebru, oferă posibilitatea de a câștiga material mult mai bine.

Aproape jumătate din viață ați cheltuit-o pe funcții de conducere. Au reușit să vă stoarcă de puteri?

M-au plafonat. Entuziasmul și ambițiile pe care le-am avut au început să se estompeze, de aceea mă și gândesc, am și anunțat public, că ultimul directorat este cel de la Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache” Botoșani. E un celebru morfism care spune că „omul accede în funcție până la nivelul maxim al incompetenței sale”. La un moment dat și timpul te face să fii incompetent, intervine rutina, plictiseala și ajungi să stagnezi, devii așa ca un dop. Și atunci trebuie să te dai la o parte, să faci un pas lateral sau în spate și să lași energii noi să ducă mai departe ceea ce ai început sau ai continuat.

„Probabil că am reușit să fac cât mi-a fost dat”

Sunteți un om împlinit?

Împlinit în întregul ființei mele, nu. Mi-aș fi dorit mult mai mult, dar probabil că am reușit să fac cât mi-a fost dat să fac de cel care m-a înzestrat cu acest potențial. Datorită lucrurilor pe care le făceam aici la Botoșani, am renunțat cândva, poate și din comoditate, să mă duc la Teatrul Național din Iași, în două rânduri să-l refuz pe Dorel Vișan, care era director la Naționalul din Cluj, mi-a oferit Florin Zamfirescu ocazia de două ori să vin în București și am zis: «nu pot că eu am de făcut aici la Botoșani niște lucruri».

Ce ați schimba dacă ați avea o a doua viață?

Multe. Nici nu știu sigur dacă aș mai vrea să fac profesia asta. Poate n-aș fi ajuns aici dacă într-un anumit moment al vieții mele, prin clasa a treia, fiind un elev foarte bun la matematică și neînțelegând într-o zi un exercițiu, pe fondul unei stări nervoase a învățătoarei la întrebarea mea, care încerca o lămurire a problemei, în loc de răspuns am primit o carte în cap și un apelativ deloc indicat în pedagogie. M-am blocat. Din momentul acela creierul meu a refuzat să mai gândească matematic. Am devenit un mediocru în științele exacte, n-am mai înțeles nimic, atât de tare m-a inhibat și mi-am construit un principiu, zicând că voi face demonstrația că în viață se poate trăi și fără matematică. Am reușit, dar m-am chinuit foarte mult. Cine știe, dacă nu s-ar fi produs gestul, poate că ajungeam să fac altceva.

Ați vrut vreodată să renunțați la teatru?

Da. Am înțeles că nu mi se întâmplase numai mie. În facultate, mi s-a întâmplat la sfârșitul anului I, am trăit cu sentimentul că nu am talent și că Facultatea de Teatru nu este locul meu, că am greșit în opțiune. Dar am reușit să trec peste această criză existențial-profesională. Am avut o discuție pe subiectul ăsta cu profesorul meu, Florin Zamfirescu, și ne-a zis că e foarte bine că am parcurs-o. Faptul că am depășit-o a fost una dintre primele demonstrații ale capacității de depășire a unei bariere.

„Mă aflu într-un moment de stagnare și caut să mă deblochez pentru că nu pot progresa”

Imaginația vă provoacă insomnii?

Nu, îmi provoacă crize pentru că doresc să accesez imaginația și nu reușesc. Imaginația ține de inspirație, nu poți să-ți comanzi inspirația. Poți să-ți antrenezi imaginația, să-ți cultivi fantezia, dar ele nu se pot asocia la comandă. Și atunci intri în criză și începi să lupți cu tine însuți să îți provoci inteligența, să forțezi neuronii. Devii nemulțumit, constați că soluțiile nu sunt bune, că nu e ceea ce aștepți, iar alte ori lucrurile vin de la sine cu ușurință.

Dar vă închideți în casă să dormiți?

Mi-au plăcut, de-a lungul timpului, să fac multe lucruri, inclusiv să stau cu prietenii la un șpriț, eram pasionat de fumat, mergeam la pescuit, dar cu timpul am început să mă conserv. Probabil că urmează să descopăr alte lucruri care să se substituie vechilor plăceri. Acum simt că mă aflu într-un moment de stagnare și caut să mă deblochez pentru că nu pot progresa. Urmează să văd ce voi descoperi. Mă închid în casă deseori spre a mă izola de lumea înconjurătoare și de situațiile neplăcute în care risc să fiu pus. Recuperez prin somn o oboseală pe care am acumulat-o de-a lungul multor ani și mă sperie acest lucru pentru că îl conștientizez, mă desocializează. Sper și asta să fie o etapă trecătoare în viața mea.

Vă macină zilnic un gând…

Da. Sper să descopăr cu adevărat o frântură de fericire. Îmi doresc să pot să trăiesc liniștit, calm, într-un timp calm și liniștit, într-o lume în care morala să reapară și în care umanismul, valorile creștine, bazate pe iubirea și respectul de aproapele nostru, să redevină un mod de viață. E o speranță.

sursa: www.cuzanet.ro // Andra PETRARIU