Ținuta sa este întotdeauna impecabilă.
Relațiile cu ceilalți se desfășoară de la o distanță aureolată de răceală și demnitate.
Este un om care nu suportă să fie ghicit,
Nu vrea cu nici un chip să fie o carte de joc în viață, una dintre nenumăratele etalate victorios înainte de victorie.
Nu vrea să lase în gesturi, în zâmbet, în discurs nici o urmă, nici o străbatere de sentiment.
Totul este mecanic, toul este calculat.
Își este propriul păpușar.
Și-a găsit meseria perfectă pentru firea sa:
Este valet într-o casă în care își trăiesc importanța domni cu titluri nobiliare.
Discreția și devotamentul său creează dependență.
Are, însă, un principiu foarte bine conturat:
Nu își dă cu părerea despre subiecte importante, ci se retrage în spatele politeții.
Este înduioșător și revoltător de singur și de exigent cu ceilalți, dar mai ales cu el însuși,
Iar în timpul liber, în biroul său, când nimeni nu îl vede, citește romane de dragoste siropoase.
S-a și îndrăgostit, de o colegă.
Cum îi arată că o place?
Exigența și demnitatea sa sunt duse la extrem.
Și rămâne singur pentru că pur și simplu poziția lui țeapănă, rigiditatea îi opresc cuvintele undeva în gât, sau în mâini sau în picioare.
Dar și această formă de a trăi o acceptă cu demnitate.
Este atât de enervant de demn și de orgolios, încât îți vine să îi dai două palme ca să reacționeze într-un fel.
Dar nu poți.
E Anthony Hopkins în pielea personajului principal din Rămășițele zilei.
După ce am văzut filmul, am simțit aproape fizic demnitatea ca formă de singurătate.
Și mi-a fost ciudă.
Și mi-am zis că orice trăsătură nobilă de caracter dusă până la limită e mult mai nocivă decât o trăsătură negativă.
Echilibrul e cel care contează în viața.
(Îmi asum banalitatea ultimei propoziții).
sursă foto: The Remains of the Day // netflix
