Respiraţia morţii în ceafa vieţii

În Trei piese triste, Radu Afrim s-a afundat în simbolism, curent artistic care încurajează intimitatea cu muzica interioară a ideilor și emoțiilor și a creat un poem scenic inspirat de relația pe care o avem cu lumea de dincolo. O relație care ne înfioară, dar fără de care nu găsim sens în viață. De altfel, odată intrat în sală, spectatorul aude cum bate inima simbolismului, la început firav, apoi din ce în ce mai intens. Tablourile în mișcare pe care le desenează Afrim cu fiecare secvență scenică au un impact vizual atât de puternic, încât dau acces nelimitat către emoțiile celui care le privește.

Împreună cu scenograful Cosmin Florea, Afrim construiește un cadru-ramă în care încape un număr nesfârșit de tablouri, atât cele pe care le-a imaginat regizorul, cât și cele pe care le compune spectatorul pornind de la cele ale regizorului. Un univers ferecat, care din când în când se deschide ca ușa unei case părăsite, pecetluită cu un lacăt ruginit și hărțuită de un vânt puternic, scena devine în Trei piese triste un loc al întâlnirilor și trăirilor mistice.

Radu Afrim închide în structura spectacolului său personaje în mare parte feminine, ca într-un insectar de care ne apropie treptat, cu fiecare dintre cele trei părți ale punerii în scenă: o mamă-lăuză aflată pe moarte, după o naștere dificilă, pe care fiica oarbă, cu o sensibilitate care pătrunde și în lumea spiritelor o însoțește în explorarea suferinței ultimelor ore pe această lume, șapte fecioare cu o paloare de ceară care ne învață dansul vieții cu moartea, o tânără care a murit înecată și care nu se poate desprinde de universul intim al propriei case și familii și devine aerul pe care ai săi rămași în urmă îl respiră fără să știe de ce nu mai pot scăpa de tristețe. Fără o legătură aparentă între ele, textele pe care le-a ales Afrim sunt unite de jocul de-a vizibilul și invizibilul în care sunt atrase personajele. În moarte toți suntem împreună, particule care plutesc în același spațiu, deși nu ne cunoaștem și viețile noastre sunt atât de diferite, par să spună cu fiecare gest, cu fiecare țipăt, cu fiecare tăcere straniile ființe închipuite de Maeterlinck și aduse sub ochii spectatorului de Radu Afrim. Accesul în lumea lor îi este permis privitorului treptat și de la distanță. Declicul îl produce primul personaj al Pușei Darie, o femeie care se plimbă în singurătate și privește indiscret, dintr-un prezent care ne amintește de al nostru, într-un interior îmbibat cu suferință, interior în care spațiul și timpul nu par să mai aibă vreo importanță. Și odată cu ea o face și spectatorul, care este invitat să scurme în materia textului dramatic.

Picturalitatea din Trei piese triste este pe alocuri copleșitoare. Un amestec de natură moartă, de ființe amorțite de suferință și stăpânite de gesturi scurte și dramatice, de sunete stranii și proiecții video care amplifică și acutizează senzația de tristețe. Frunzele uscate foșnesc a un noiembrie sufletesc care nu se mai sfârșește, un coș cu fructe e așezat într-un colț de cameră cu o atmosferă de priveghi, un animal mort și expus ca un trofeu aduce cu el gustul morții, fecioarele palide legate la ochi se dezlănțuie într-un dans cu spiritele. Dansul, cântecul, rostirea toate sunt melancolie, zbatere sufletească, căutare în Trei piese triste, mai ales în partea centrală stăpânită de Șapte prințese.

Distribuția spectacolului este, ca de obicei în punerile în scenă ale lui Radu Afrim, mixtă. Experimentaților Emil Coșeru, Pușa Darie, Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Horia Veriveș, Livia Iorga li se adaugă tineri care încă studiază teatrul pe băncile facultății, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Răzvan Conțu, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmău, și pentru care un rol într-o astfel de punere în scenă este un adevărat examen de maturitate. Pe care îl trec, nu fără a-și arăta însă unele slăbiciuni care țin de intensitatea cu care îți însușești un personaj. Un personaj greu de ținut în frâu a avut Răzvan Conțu, de exemplu, dar a reușit să scape de capcana superficialității relaționând excelent cu personajele interpretate de Emil Coșeru și Pușa Darie. Aceștia aduc în jocul lor tensiune, sensibilitate, potențare și vârtej emoțional. Ada Lupu este o prezență constantă în spectacolele pe care Afrim le regizează pentru Naționalul ieșean. Și parcă, dacă nu o vezi, îi simți lipsa. Personalitatea sa se mulează perfect pe aceste personaje îmbătate cu melancolie și predispuse la ratare și suferință pe care le aduce în scenă regizorul. De la fiica oarbă care pare să aibă capacități paranormale, la fata care se stinge înecată și încearcă să își înțeleagă suferința și dispariția prematură, Ada Lupu schimbă alter ego-urile firesc, cu multă sensibilitate și atenție la nuanțe, cu creșteri și scăderi de intensitate emoțională, de parcă reîncarnarea ar fi puterea sa specială, și reușește să le așeze nealterate sub ochii spectatorului.