În urmă cu câteva zile, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române, un nou volum-mărturie din seria cărților care redau fascinația pe care România și oamenii săi o exercită asupra unui expat a avut lansarea în capitală. Este vorba despre volumul Mulțumesc, România, semnat de Tayfun Önes, cel care a fost în ultimii șapte ani CEO în cadrul Mercedes-Benz Financial Services România. Cunoscutul om de afaceri stabilit de șapte ani în România nu se află la prima „abatere” de acest fel, volumul publicat recent fiind cea de-a treia carte pe care acesta o semnează, după două titluri publicate înainte de stabilirea în România: Trăim și respirăm pentru fotbal (2002) și Aventurile lui Kariyercan (2012).

Evenimentul de lansare al cărții i-a adus față în față pe autor și pe cunoscutul om de televiziune Cătălin Ștefănescu. În atmosfera plăcută din grădina Muzeului, dialogul dintre cei doi a explorat o parte dintre temele prezente în volum, în prezența unui număr impresionant de invitați, mulți dintre aceștia, la rândul lor, expați.

„M-am străduit să redau una dintre cele mai marcante perioade din viața mea. Acum, la 57 de ani, nu știu ce îmi va aduce viitorul, cum va fi, dar, în jumătatea de secol pe care am lăsat-o în urmă nu îmi amintesc să mai fi trăit altundeva momente atât de plăcute și încântătoare. Pentru cineva care n-a văzut această țară frumoasă și liniștită, poate că e ceva greu de înțeles. Am vrut să le arăt prietenilor mei străini că România înseamnă pentru noi mult mai mult decât Dracula, Ceaușescu sau Hagi”, a mărturisit autorul la eveniment.

Provocat de Cătălin Ștefănescu să spună cum simte că s-a schimbat România în toți acești ani, Tayfun Önes a spus că percepe o serie de schimbări, chiar dacă un astfel de exercițiu ar necesita un pic de îndepărtare de cadrul aflat sub vizor: „Nu este puțin, să trăiești, fără întrerupere, șapte ani într-o țară străină; este normal să vezi și unele schimbări în acea țară. La începutul anului 2014, bucureștenii (în special cei care lucrează și sunt de vârstă medie) erau diferiți de cei pe care-i observ astăzi. Acum trăiesc și ei mult mai intens decât trăiau cu șapte ani în urmă. Față de cum i-am văzut, sunt mai tensionați și mai agitați ca înainte. Cumva, cred că este un fapt ce are în legătură cu capitalismul, care forțează cumva oamenii să fie mai rapizi. Din păcate, lumea se schimbă, trece printr-o digitalizare nemiloasă, în care peștele cel mare nu-l mai înghite pe cel mic, ci peștele cel mai rapid îl înghite pe cel mai încet. Astfel că și cei care trăiesc în România nu pot scăpa de agitație, de stres. Aș fi prea visător și romantic dacă mi-aș dori să rămână totul neschimbat. Cu toate acestea, știu că într-o zi, când mă voi întoarce în țara mea, cu amintirile și prietenii în suflet, România va rămâne mereu neschimbată în inima mea”.

Cartea Mulțumesc, România, un simbol al recunoștinței pentru oamenii și locurile care i-au adus autorului atâta bucurie în anii petrecuți aici, este publicată în ediție trilingvă – română, turcă și engleză – și include un număr impresionant de fotografii cu locurile îndrăgite ale autorului din România.

În cele ce urmează vă prezentăm trei scurte fragmente din carte, trei „stop-cadre” diferite, un mix de spații urbane distincte din România ultimilor ani (București, Constanța, Sibiu), de personaje fascinate în firescul umanității lor.

Răspuns ca o palmă din partea „Contesei”…

În al doilea an petrecut aici mi-au venit în vizită de la Istanbul șapte prieteni, foști colegi de liceu. Era un început minunat de iunie, copacii înverziseră peste tot în parcuri, iar vremea era foarte plăcută. După ce i-am plimbat pe bulevardele maiestuoase ale frumosului București, după ce am dat câteva ture pe străduțele cu case vechi și o arhitectură românească superbă, i-am dus în Centrul Vechi, la o oră când era foarte aglomerat. Imaginați-vă cum arătam noi opt prieteni împreună, după 35 de ani de la terminarea liceului! În plus, toți, în afară de unul din foștii colegi, veneau pentru prima dată în România și trăiau intens această emoție. Vă puteți imagina atmosfera din acel week-end, cu bucurie și mult răsfăț.

După ce ne-am plimbat prin centru ne-am oprit să ne mai odihnim. Ne-am așezat la o masă pe terasa unui restaurant și ne-am luat câte o bere produsă în România. În jur era aglomerație și veselie. Din toată zarva asta, un personaj se distingea net: o femeie îmbrăcată foarte frumos, ca o contesă halucinată care trecea din când în când pe lângă noi. Am aflat mai târziu că avea un magazin de suveniruri, creații proprii, iar motivul pentru care se plimba neîncetat pe străzile Centrului Vechi era acela că dorea să atragă atenția și să-și vândă produsele. Această femeie drăguță și cu o înfățișare originală împărțea broșuri potențialilor clienți.

Până să aflăm povestea ei, eram nedumeriți. La un moment dat, cel mai curajos dintre noi s-a ridicat și s-a dus către această „contesă”. După ce a stat de vorbă cu ea, a convins-o să vină la masa noastră, să-i oferim ceva de băut. Toți am devenit și mai vorbăreți când am văzut-o alături de noi pe cea cu atitudine de contesă. Făceam glume și încercam în felul nostru s-o cucerim. Prietenul nostru care o adusese la masă ne-a prezentat pe fiecare și a început să ne laude. Încă nu-i spusese toate numele noastre sau cu ce ne ocupăm fiecare, când „contesa” i-a închis gura prietenului nostru cu o replică ca un tăiș de sabie: „Domnule Ahmet, nu vă răciți gura degeaba. Dacă vreau să-mi petrec noaptea cu unul dintre voi, vă spun eu direct!”. Toți am rămas muți și rușinați. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase exemple care arată diferențele dintre cele două țări: în Turcia nu veți putea întâlni prea ușor o femeie care să vină să stea la masă cu opt bărbați pe care abia i-a cunoscut și să aibă curaj să le spună așa ceva.

În ce hal te aduce dragostea!

Când mă gândesc la Constanța îmi vine în minte a doua povestire care este, de fapt, povestea altui turc. Este vorba despre un conațional născut pe malul turcesc al Mării Negre. Acest cetățean era bucătar pe o navă care exporta marfă din Turcia. În perioada Crăciunului nava a acostat în portul Constanța pentru a preda marfa transportată. Deoarece procedurile de descărcare și încărcarea ale altei mărfi durează mai mult timp, nava urma să mai stea o vreme în portul din Constanța. Turcul a coborât de pe vas să petreacă câteva ore în port. Dorea doar să petreacă câteva ore plăcute și apoi să se întoarcă pe navă. Dar n-a fost să fie așa!

Orașul Constanța era decorat cu luminițe frumoase de Crăciun, ceea ce pe atunci în Turcia nu existau. Bucuria și spiritul Crăciunului se simțeau peste tot… Euforia aceasta festivă i-a schimbat viața: în noaptea aceea conaționalul meu s-a îndrăgostit de o româncă și nu s-a mai întors pe navă. S-a hotărât să rămână în România. În scurt timp s-au hotărât să se căsătorească. După ce au depus actele pentru căsătorie, formalitățile au durat doi ani, după care s-au căsătorit. Apoi s-a gândit să facă și în România ce știa cel mai bine: să gătească mâncăruri turcești și astfel a deschis un restaurant pescăresc. Acel turc încă mai trăiește în România.

Îmi place această povestire din două motive. Primul este că n-ai cum să nu fii impresionat de puterea dragostei și să nu admiri curajul acestui om. Acest om, după părerea mea, este eroul anonim din mai toate poveștile de dragoste despre care s-au scris cărți. Într-un fel, cred că ilustrează multe motto-uri cunoscute din seria „mergi unde te cheamă sufletul”, motto-uri teoretic ușoare, dar practic greu de aplicat.

Al doilea motiv are un pic de legătură cu mine. La fel ca și conaționalul meu, la început am venit în România pentru trei ani. În momentul în care am călcat pe acest pământ am avut în cap mii de semne de întrebare, dar și eu – chiar dacă nu de o femeie – m-am îndrăgostit de această țară, și eu m-am hotărât să stau mai mult, de aceea îmi place această povestire.

Ce a fost zgomotul acela ciudat?

Era noiembrie 2013. Ultima ședință din acel an a firmei urma să fie la Sibiu. Încă nu-mi venise numirea oficială, urma să se întâmple în scurt timp. Cu toate acestea, fostul director mi-a recomandat să vin pentru câteva zile în România și să particip la o ședință de final de an, unde urma să fac cunoștință cu toată echipa din țară. Am acceptat. A doua zi după ce am coborât din avion la București, împreună cu câțiva colegi, am plecat cu mașina către Sibiu. Am ajuns spre seară. Ne-am cazat la Hotelul Hilton, unde urma să fie ședința. Deoarece eram obosit și voiam să fiu pregătit pentru a doua zi, după cină m-am retras devreme în camera mea. Vremea era rece și ploioasă. Mă gândeam să fumez un trabuc mic și apoi să mă culc.

Hotelul Hilton era situat undeva departe de centru, o clădire veche, cu o arhitectură foarte frumoasă. În jur nu prea mai erau alte clădiri. Camera mea avea vederea în spatele hotelului. De la balcon, vedeam un mare negru, întunericul care se pierdea, parcă, într-un gol nesfârșit. Încă nu cunoșteam România, totul era o mare necunoscută, un imens semn de întrebare și parcă aveam o temere în legătură cu ce urma să mi se întâmple. În timp ce fumam îngândurat și aveam o mie și una de întrebări în minte, din imensitatea aceea neguroasă am auzit niște zgomote ciudate pe care nu le mai întâlnisem niciodată în viața mea. Părea un zgomot scos de un animal, sau de un motor, sau poate de un excavator, chiar nu-mi dădeam seama ce putea fi. M-a cuprins un soi de neliniște. În scurt timp, mi-am stins țigareta și am intrat în cameră. Eram într-o țară necunoscută, într-un hotel necunoscut, cu oameni și mâncăruri necunoscute, acum auzeam și zgomote necunoscute. Eram total bulversat. Vă puteți imagina că în acea noapte am adormit neliniștit și destul de greu.

A doua zi, în sala unde luam micul dejun erau foarte mulți angajați ai firmei noastre. În timp ce mă aflam cu farfuria în mână și-mi luam de mâncare, am auzit niște râsete care veneau de la câteva mese apropiate, așa că m-am îndreptat către acea zonă. După ce m-au zărit, colegii au început să vorbească în limba engleză, iar unul dintre ei s-a întors către mine și cu o mimică hazlie m-a întrebat:

— Domnule Ones (deoarece erau primele zile, încă nu eram „Domnul Tayfun”), ați auzit și dumneavoastră zgomotele de azi noapte?

— Daa! Am auzit, dar nu am înțeles nimic. Cine producea astfel de zgomote?

— Domnul meu, în fața hotelului, în pădure se află o mare grădină zoologică și credem că a fost noaptea împerecherii elefanților!

Tayfun Önes s-a născut la Istanbul în anul 1963 și a trăit până acum în trei țări, dintre care România, unde locuiește de peste șapte ani, este locul în care s-a simțit cel mai fericit. Acesta este motivul pentru care a publicat volumul Mulțumesc, România, un simbol al recunoștinței pentru oamenii și locurile care i-au adus autorului atâta bucurie în anii petrecuți aici.

Tayfun Önes are o bogată experiență în management, ocupând în cei peste 30 de ani de carieră funcții de conducere în mai multe firme din domenii precum industria cimentului, turism, industria auto și finanțe. Se mândrește cu fetele sale, Zeynep și Ozge, iar marea sa pasiune este scrisul, dovadă stau cele trei volume publicate până în prezent.