Javier de Dios López, unul dintre dramaturgii spanioli de succes, este puțin cunoscut publicului de teatru de la noi.
Dramaturg, filolog (UAM) și profesor de literatură și de artele spectacolului, Javier de Dios López a predat dramaturgia și scrierea dramatică la Universitatea din Alcalá între 1998 și 2010. De asemenea, în 1996 a fondat compania La Barca Teatro, cu care a pus în scenă atât propriile texte, cât și pe cele ale altor autori. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără „Ivan” (2017), „Praga” (2013) și „La marchenera” (2015). Recent, actrița și regizoarea Antonella Cornici și-a format o echipă cu care a lucrat la unul dintre textele dramaturgului, „Ivan”. Ce se întâmplă când ai 19 ani, termini liceul și nimic nu se întrevede la orizont, când sistemul te depășește, viața e dură, mama nu mai e, iar tatăl a rămas șomer și vrea să-ți continui visele? Asta este tema centrală a piesei de teatru scrisă de dramaturgul spaniol Javier de Dios López și regizată de Antonella Cornici la Teatrul din Stejar din Iași. Personajele Ivan, Luna, Álvaro, Marta și Rafael se adâncesc în ea pentru a stârni în public emoții dintre cele mai diverse. Și pentru că este curajoasă și încearcă și căi nebătătorite, Antonella Cornici i-a dat rolul principal, complex și solicitant, unui proaspăt absolvent de teatru, Răzvan Conțu, un tânăr actor încă în formare. Acestuia i-a ieșit atât de bine, încât l-a impresionat și pe dramaturgul însuși, care a fost dispus să-i acorde un interviu în care să pună la microscop textul „Ivan” și înțelesurile sale multiple. În interviu, atât actorul Răzvan Conțu, cât și personajul Ivan ajung să-l cunoască mai bine pe cel care i-a făcut să se întâlnească pe scenă.
Știu că un anume Ivan există cu adevărat, dar aș vrea să aflu cât este realitate și cât este ficțiune în crearea acestui personaj.
Uneori, când scriu, încep să mă uit împrejur, să iau notițe, deschizându-mi simțurile către mediul și realitatea subiectului care va fi abordat în piesă. Cât despre Ivan, nu pot spune că am căutat inspirație potrivit unei teme sau unui plan de scriere anterior gândite. Fără notițe, fără intrigă, piesa a venit către mine. Nevoia de a scrie despre tinerețe, educație și criză a apărut de la sine. Voi încerca să explic. Sunt profesor de 29 de ani. Am predat literatură și artele spectacolului în câteva licee din Madrid și din zona Madridului. Am predat scenaristică la universitate, dar nu cred că aceasta au legătură cu Ivan, așa că să trecem peste. De asemenea, în tot acel timp, am lucrat ca scenarist și regizor la teatru, așa că învățământul și lumea teatrului erau strâns legate în viața mea profesională. Totuși, în piesele precedente nu am abordat subiectul educației. Poate vreun personaj, atât; dar predarea, formarea tinerilor și adolescența nu au fost niciodată teme principale ale pieselor mele, înainte de Ivan. Poate că nu am fost pregătit să dezbat astfel de subiecte până când a apărut Ivan. Când s-a întâmplat? Păi, într-o zi m-am întrebat: „Javier, ce naiba faci ca profesor?”, „sunt conținuturile pe care le predai într-adevăr importante și utile pentru elevii tăi?”, „Care este scopul tuturor acelor lucruri?” În vremurile acelea ne confruntam cu o mare criză economică. Unii dintre studenții mei își scuzau absenteismul de la cursuri din cauza lipsei de bani: „tata nu a fost plătit iar mama încă își caută un job, Javier, așa că nu am reușit să ajung la școală săptămâna trecută fiindcă nu am avut destui bani pentru a-mi cumpăra bilet de autobuz, îmi pare rău, spune-mi dacă este nevoie să fac vreo sarcină suplimentară”. Sau „îmi cer scuze, Javier, nu pot merge la teatru cu tine și întreg grupul, tata spune că nu ne permitem”. Iar eu, ca profesor, am încercat să îi susțin dar am continuat să îi învăț teatrul spaniol din Epoca de Aur, tragedia greacă și așa mai departe. „Pentru ce?”, m-am întrebat. Poate că aceasta a fost sămânța pentru personajul Martei, un puternic punct de conexiune cu ea. Între timp, la televizor și în presă se vorbea mult despre criză, despre trecutul economic și perspectivele de viitor, despre rata șomajului. Dar nimeni, nici media, nici guvernul, nici politicienii, nu a vorbit despre popor. Despre consecințele emoționale ale crizei asupra generației care speră într-un viitor mai bun pentru copiii lor. Generația lui Álvaro, tatăl lui Ivan. Acești oameni au văzut cum perspectiva lor asupra muncii, familiei și progresului, asupra efortului lor și a valorilor culturale a fost dispersată de un tsunami numit criză financiară și capitalism global. Nu doar afacerile, ci și multe familii au fost distruse din punct de vedere economic, iar planurile lor de viitor s-au năruit. Acesta este istoricul lui Ivan. Într-un mod inconștient, piesa se apropia de mine. Iar într-o zi, în timp ce predam un curs de teatru, am observat un student cu o privire specială. Nu era atent la cuvintele mele, bineînțeles; privirea lui părea pierdută undeva departe, nu știu unde, poate într-un drum mort, amintirea mării sau a unei pierderi, trecutul, viitorul. Oricum, într-un loc inaccesibil. Nu l-am aflat niciodată. Nu am avut niciodată o relație aparte cu acest elev. Avea un mecanism de apărare. Era tăcut și avea puțini prieteni. Știam că are probleme acasă. Când s-a terminat semestrul, a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată. Acea privire m-a marcat; a fost ca un șoc, punctul de start pe care îl așteptam pentru a scrie piesa, fără măcar să știu. Așa că am început să scriu despre Ivan, Luna, Álvaro, Marta, Rafael. Restul este o lungă, dar fericită cale către premiera din Madrid și, mai apoi, de la Madrid la Iași. Așa că personajul în sine nu are un singur model, deși am vorbit despre acel elev. Poate are sute de modele, de ce nu? Toți acei Ivani care părăsesc tărâmul copilăriei pentru a atinge coasta adolescenței și a primelor responsabilități importante.
Pentru că sunteți și profesor, nu doar dramaturg, după cum ați povestit, v-aș întreba cât de mult ați adus din dumneavoastră în personajul profesoarei, al directorului și, de ce nu, al tatălui?
Cum am spus și înainte, împărtășesc fără doar și poate dubiile Martei. Cel puțin într-un anumit moment al carierei mele de profesor. Oricum, întotdeauna am iubit să predau și încă o fac. Cred că este una dintre cele mai oneste și frumoase profesii din lume. În schimb, nu împărtășesc fricile Martei. Ea suferă pentru că îi este teamă de Ivan. Și, așa cum fac mulți oameni — chiar și profesorii —, se ascunde în spatele autorității pentru a-și depăși frica. La finalul piesei, Marta descoperă că teama și a preda nu pot fi puse împreună. Frica și iubirea sunt total antitetice. În ceea ce îl privește pe Álvaro, am încercat să portretizez tipul de bărbat înfrânt. Poate o întreagă generație, de ce nu? Aceea în care oamenii au început să lucreze la o vârstă foarte fragedă, în care credeau în trudă și etică, care ofereau tot ce aveau familiei și care s-au simțit trădați când criza le-a schimbat lumea și le-a distrus așteptările. Adăugați și pierderea soției pentru Álvaro și veți vedea cum întreaga lui lume se prăbușește. Ivan e singura lui speranță rămasă. Cu toate acestea, nu pot spune că Álvaro are vreun corespondent real. Și nici nu are legături biografice cu mine.
Credeți că Ivan s-a descurcat după toate aceste întâmplări pe care le-a avut? Cât de optimist e finalul?
La fel de optimist ca viața în sine. Depinde de așteptări, de putere și de mediul în care se află. Adevărul este că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, iar Ivan înțelege asta la finalul piesei. Asta doare. Dar este și un nou început. Nu poți crește fără să plătești un preț.
Dacă există un Ivan cu adevărat, personajul Lunei face parte din viața puștiului și în realitate?
Luna este un sprijin, o influență importantă. Dar va pleca. Acest simbol al efemerității, al inconsistenței relațiilor, este cel mai valoros. Luna este principalul sprijin al lui Ivan.
Am văzut câteva poze din montarea pe care ați făcut-o în Spania și am remarcat faptul că atenția este centrată mai mult pe cuplul Ivan-Luna, total opus cu ceea ce am făcut noi la Teatrul din Stejar. Așa a ieșit în timpul lucrului la spectacol sau așa v-ați imaginat că este încă din scriitură?
A apărut pe parcursul repetițiilor, dar cred că a fost sugerată de piesă într-o oarecare măsură. Toate personajele se definesc prin relația pe care o au cu Ivan. Știm puține detalii despre familia Lunei, de exemplu. Ce fac Rafael și Marta în afara liceului? Cine știe… Consider că este captivant să rămână anumite spații necunoscute pentru a stimula imaginația și intuiția în repetiții și pentru a construi punctul central al piesei – Ivan. Oricum, pot vedea importanța propunerii voastre pentru Ivan. Este diferită și îmi place. Este deșteaptă și puternică. Antonella a făcut-o frumoasă, inteligentă și eficientă din punct de vedere constructiv. Toată echipa este minunată. Chiar m-am emoționat văzând filmarea. Iar această emoție a venit de pe scenă, din partea tuturor; nu a avut nimic de-a face cu vreun sentiment subiectiv legat de propria-mi piesă.
Pe cine urăște Ivan cu adevărat? Sau mai bine spus, Ivan urăște pe cineva din viața lui?
Mă gândesc că urăște lucrurile pe care trebuie să le înfrunte. Destinul, nedreptățile acestuia… Urăște moartea mamei. Urăște minciunile tatălui. Sau poate că furia lui nu provine din ură. Poate că furia și răzvrătirea lui vin ca reacție la ce îi oferă viața.
La finalul spectacolului mi-am spus că, după atâtea câte i se întâmplă, e ciudat că Ivan nu se gândește să-și ia viața. Așa că nu pot să nu vă întreb: a fost sinuciderea o variantă pentru un eventual final de piesă?
Nu, nu cred că suicidul este o posibilitate. Oamenii care o fac nu mai vor să lupte, să răzbească. Nu văd niciun viitor sau cale de a-și îmbunătăți viața. Ivan este pierdut, nu învins. E tânăr, puternic. E deștept. Suferă; asta este cert. Dar va trece peste aceste frământări.
În varianta spaniolă a punerii în scenă, acest personaj l-a bulversat pe actorul care îl interpretează pe Ivan? Întreb deoarece Ivan m-a copleșit și m-a îndurerat.
După cum sigur ai observat în fotografii, Hugo – actorul din varianta spaniolă – este foarte-foarte diferit față de tine. Totuși, când te-am văzut în filmare, l-am recunoscut pe Ivan la fel de bine cum l-am recunoscut și în interpretarea lui Hugo. Asta este minunat pentru mine. Cred că ar trebui să-l întrebi pe el despre întreaga experiență. Este un actor foarte bun, ca și tine de altfel, iar când am montat Ivan el se apropia mult de personaj, adică urma să termine liceul și să se confrunte cu importantele alegeri ale vieții, cariera spre exemplu. Sper ca experiența ta să fi meritat, în ciuda tristeții care te-a cuprins, Răzvan. Din câte am văzut eu, cred că poți fi foarte mândru de munca ta.
Cum a fost primit în Spania Ivan-ul ca spectacol de teatru?
Spectacolul s-a jucat la Teatrul din Madrid timp de două luni, patru zile pe săptămână, cu primirea multor critici pozitive și a fost sold out la majoritatea reprezentațiilor.
Interviul a fost realizat de Răzvan Conțu, tradus în limba română de Mara Barbărie.
