Râsul, organicul râs răsare ca o floare pe mormânt uneori. Când ți-e mai greu, când nu mai știi ce ai mai putea face sau zice, râsul se zbate în tine. El mereu te salvează, fără să i-o ceri. Nu cred că cineva râde ca prostul. Corpul său își evacuează bucăți de suflet distruse sau neputințe. Pentru mine, despre asta a fost în special spectacolul lui Radu Afrim, Masaj. O propunere pentru o terapie în grup prin râs, într-un decor multifuncțional, practic și poetic în același timp, semnat de Irina Moscu. Tușele groase nu au făcut decât să apese pentru fiecare dintre cei prezenți în sală pe anumite dureri, cutume, obiceiuri proaste care se cer analizate și masate prin râs, poate evacuate, în caz de pericol de stagnare.

Capacitatea pe care o are regizorul Radu Afrim de a crea spectacole-capsulă este fascinantă și pare inepuizabilă. Prezentul, specificul unor locuri, atmosfera lui acum și aici sunt extrase de către acesta și închise într-un mix de muzică, dans, imagini, poezie, text care deschide suflete și minți. Călătoria pe care acesta o propune de fiecare dată când montează un text scris de el sau preluat de la un alt dramaturg și reinterpretat este un tur-retur, iar detaliile oferă imaginea de ansamblu. E ca și cum te-ai afla într-o încăpere plină de obiecte și te fixezi pe ceva anume pentru a-ți ghida gândurile și privirea de jur împrejur. Treptat însă, descoperi un întreg univers și fereastra spre exterior. După două spectacole montate la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași în care moartea, degradarea morală, sărăcia, întunericul au deținut supremația, respectiv Orașul cu fete sărace și Trei piese triste, Afrim a scris de această dată un text pentru exploatarea resurselor de ironie și de autoironie din spectatori, din el însuși și din actori deopotrivă. Apele tulburi ale sufletului uman și ale prezentului în care acesta se zbate au fost explorate prin umor, cu scufundări în grotele râsului în hohote, ale râsului amar și ale râsului terapeutic.

 

Masaj, prin personajele sale colorate, îndopate cu kitsch și machiate cu un strat gros de bună dispoziție pe sub care se zbate ca un mușchi epileptic zadarnicia este o explozie de umor, poezie și concret. Circul vieților voastre este în oraș, par să spună Petronel Agalmei, Galina, Viviana, Ghiocel, Janel, Crenguța, Săndel, Giulia, Catrina, Chișcu, Codruț, Robert, Simion, Chachaboy, Caesar.

 
 

Filmul unei zile la un salon de masaj, într-un oraș de provincie

Afrim a început cu o atingere foarte fină pe ceafa spectacolului, a înaintat în mâlul cutumelor și al vieții de zi cu zi dintr-un oraș de provincie și a încheiat cu aceeași finețe, ca un dirijor care își știe prea bine partitura pentru a da greș. Masaj începe cu un dans care amintește de mișcările și gagurile din filmele mute, dans în care se prinde personajul central, Petronel Agalmei, proprietarul salonului de masaj, loc de pelerinaj pentru nefericiții, tensionații și neînțeleșii orașului și continuă cu o descătușare a corpurilor în căutare de plăceri. Mișcarea scenică este ca un soi de horă a necunoscuților și a destinelor care se întâlnesc întâmplător. Unii se prind de mâini și dansează împreună, alții ies din dansul întâmplării și se retrag în exercițiile zilnice de introspecție.

 
 

Limbajul colocvial, atingerile lascive, flirturile, privirile în gol, destăinuirile cu iz de tristețe imposibil de pansat se amestecă pe masa pe care mâinile lui Petronel fac minuni. Fiecărui actor distribuit în acest spectacol i se potrivește rolul scris de Afrim ca halatul pe care și-l dă jos pentru a scăpa de tensiunea din corp, inimă și minte. Horia Veriveș știe să stăpânească bine registrul comic, jucându-se cu comicul de situație și de limbaj, cu tușele groase, fără însă a lăsa pe jumătate exprimat sentimentul de melancolie. Ada Lupu reușește încă un monolog încărcat de emoții mixte, își fugărește privirea dinspre interior înspre exterior și își proiectează zbaterile sufletești pe chip într-o manieră care nu te poate lăsa indiferent. Activista care pare să poarte toate poverile acestei lumi pe umeri este un alt personaj care i se potrivește foarte bine. Însă rolul atribuit Pușei Darie este unul dintre cele mai spectaculoase. Talentata și experimentata actriță ieșeană întruchipează o Galina alături de care joaca de-a râsul-plânsul n-a părut nicicând mai tentantă și mai acaparantă. Toate personajele din Masaj sunt savuroase, însă Galina Pușei Darie, Janelul lui Cosmin Maxim, Viviana Adei Lupu și Crenguța Mălinei Lazar au reușit să stârnească forța râsului și furia melancoliei, a ratării, cu niște prestații irezistibile.

Tipologiile prezente pe scenă sunt iarăși foarte bine alese și marcate de către regizor. Femeia care își expune sexualitatea, indiferent de vârstă și vede în vulgaritatea corporală și stilistică o formă de libertate, tânăra care își inhibă visele și își caută curajul în mesaje motivaționale, activista strivită de zadarnicia propriilor încercări de a salva lumea, dacul liber care se desfată pe îndelete și din delicatesele modernismului, parvenitul și rigiditatea sa mentală și comportamentală sunt doar câteva dintre acestea.

Dansul fragilității umane cu simțul ridicolului

În Masaj, plexiglasul din decor, sclipiciul de pe haine și de pe pleoape, verbalul și nonverbalul îmbracă dureri și neputințe, plăceri vinovate și momente de slăbiciune, de detașare, de deconectare de la adevăratul sine, ipocrizia lumii în care trăim, fragilitatea ființei umane aflată la mâna simțului ridicolului. Săndel ar vrea să fie patriot și tradiționalist până la capăt, dar îl mai agață păcatele capitalismului de-un picior, transformând costumul popular într-o formă fără fond, Viviana ar vrea să se ia la trântă cu consumerismul și își face din supermarketuri câmp de luptă, dar este învinsă de sentimentul inutilității acestui act sisific, Galina sfidează canoanele vârstei, dar se pierde uneori în capcanele propriului suflet, Petronel masează pe masa din salonul său corpuri frământate de identități în derivă și este el însuși într-o continuă căutare de sine, Ghiocelul lui Dumitru Năstrușnicu pătrunde într-un univers al fanteziilor care nu mai pot fi ținute în frâu.

 

Radu Afrim reușește în spectacolul său să aducă în scenă pacea și războiul din personalitatea fiecărui personaj pe care îl propune. Textul său este unul atât de bine scris, are umor, are ritm, are pauze binevenite, are poezie, are sarcasm, are vulgaritate controlată, încât nu simți când trec cele trei ore petrecute în capsulă. Acesta este susținut de coregrafia gândită de Alice Veliche și de creația vocală a Dianei Roman pentru a curge și mai spectaculos către mințile și inimile spectatorilor.

Războiul interior versus războiul global

Pandemia, războiul, încălzirea globală, propriile tăceri și lașități, ipocrizia, toate ne macină și ne fragilizează, ne împuținează sufletește și ne ia speranța zilei de mâine. Tocmai de aceea, ar trebui să ne masăm din când în când propriile mentalități, propriile identități și să eliminăm toxinele vieții sociale. Nu putem face asta unii fără ceilalți, fără iubire, fără compasiune, fără umor. Radu Afrim ne încurajează să înțelegem că singurătatea, nepăsarea, cruzimea sunt alegerea noastră. Poezia lumii e vie încă, se lasă citită pentru cine are ochi pentru ea și pe un câmp de război, și pe o masă de masaj și într-o îmbrățișare între o femeie trecută de mai multe tinereți și un bărbat care poate să îi mai vadă frumusețea.

 
 

Masaj se încheie cu imaginea războiului, din Ucraina și de pretutindeni, cu un Petronel care își regăsește costumul de mătușă în doliu din Trei piese triste, cu un bocet surd al nostru, al tuturor, în liniștea lăsată de hohotele de râs ale vieții care merge înainte.

Masaj de Radu Afrim

  • Regie și univers sonor: Radu Afrim

  • Asistent de regie: Marian Chiculiță

  • Scenografie: Irina Moscu

  • Coregrafie: Alice Veliche

  • Creație vocală: Diana Roman

  • Distribuția: Horia Veriveș, Pușa Darie, Ada Lupu, Dumitru Năstrușnicu, Cosmin Maxim, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Chirilă, Marian Chiculiță, Alexandru Bodron, Robert Agape, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Cezar Ichim