Adevărul nu este un dat, adevărul este o căutare continuă în interiorul și în exteriorul fiecăruia dintre noi, pornind de la întâmplări, întâlniri cu oameni, educație, structură emoțională și gândire, critică sau nu. Relațiile cu ceilalți duc la o modelare continuă a emoțiilor și a gândurilor care ne domină existența. „Fiecare întâlnire multiplică la infinit perspectivele adevărului”, după cum spune și dramaturgul Enoch Darli, cel care semnează textul Babel 11:4 sau Totul a început, baza spectacolului regizat de Daniel Chirilă pentru Teatrul Tineretului Piatra Neamț.
Spectacolul de la Piatra Neamț este unul hibrid, amestecă ca într-un puzzle jocul scenic, dansul și muzica, cu proiecțiile video, live-urile din culisele teatrului și tehnica documentarului, arătându-se publicului, în același timp, ca un spectacol gata pregătit și ca unul în continuă updatare. Încă de la intrarea în teatru, publicul este înghițit într-un univers psihanalitic. Copilul din fiecare, copilul universal se încarnează într-o fetiță care vorbește în franceză, cântă la pian și se ține de vorbă pe sine, hipnotizându-i și atrăgându-i de partea sa pe toți cei care străbat foyer-ul. Fata trece de la o discuție banală cu niște necunoscuți, într-o limbă pe care nu știe dacă aceștia o cunosc, la un monolog despre adevăr. Ea este prefața spectacolului, purtătoarea unui adevăr intim care se amestecă cu adevărurile celorlalți, spectatori, actori, personaje.
În Babel 11:4 sau Totul a început, scena este și ea un spațiu multidimensional și multifuncțional: o sală de așteptare tăiată în două de o structură piramidală care te pregătește pentru o încrengătură de întâmplări, oameni, sentimente, mentalități, perspective asupra adevărului și realității. Pe un perete, undeva în spate se desenează cu cretă o schemă a relațiilor dintre personaje și datele curg ca pe un ecran al unui calculator în plin proces de programare, într-un limbaj și cu niște coduri universal valabile, dar la care nu toată lumea are acces, pe care nu le poate înțelege oricine. Ca în orice scenariu, înainte de a da play, o parte din personaje sunt prezente deja, altele sunt atrase de faptele și gândurile acestora și își fac intrarea prin inima sălii de spectacol, pătrunzând astfel și în viețile spectatorilor. Pe scenă, reprezentația începe cu o lungă tăcere. Personajele stau pe scaunele sălii de așteptare improvizate, afundate într-o liniște care anunță o descătușare. Doi cameramani, un el și o ea, reprezentare egală a perspectivei masculine și a celei feminine, desculți, parcă pentru a fi cât mai aproape de firesc, de realitate, filmează și așteaptă desfășurarea faptelor, iar două monitoare aflate în părțile laterale ale scenei redau crampeiele lor de adevăr, ceea ce aleg ei să filmeze din ce văd în jur. Totul se întâmplă în timp real și s-a întâmplat deja, adevărul a fost spus și urmează a fi contestat, reformulat, adevărul nostru, adevărul lor, adevărul ei, adevărul lui, adevărul meu, adevărul tău. Un clown este cel care rupe tăcerea inițială prin intrarea sa furtunoasă în sală și, ca într-un joc cu marionete, totul prinde grai, culoare, contur. Spectacolul vieților poate începe.
Lui Daniel Chirilă îi ieșe un spectacol viu, un spectacol care se folosește din plin de atuurile tehnologiei dar și de nuanțele și profunzimile metaforei. Babelul nu este decât un pretext pentru a intersecta destine și perspective asupra adevărului. Distribuția este și ea una echilibrată, fără sincope sau discrepanțe majore între felul în care personajele prind viață, cei 16 actori, Cătălina Bălălău, Emanuel Becheru, Daniel Beșleagă, Nora Covali, Cătălina Eșanu, Valentin Florea, Corina Grigoraș, Dan Grigoraș, Gina Gulai, Ecaterina Hatu, Maria Hibovski, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Andrei Merchea-Zapototki, Iulia-Paula Niculescu, Rareș Pîrlog și Anna Rivera intrând excelent în joc pentru a-l ajuta pe tânărul regizor să spună povestea mai multor povești adunate și poveștile care se nasc dintr-o singură poveste. Întrebări despre adevăr rostite în română sau în franceză se repetă și structurează coloana vertebrală a punerii în scenă. “Est-ce que la mort est une vérité?”, “Je cherche la vérité” se aude ca un ecou al unei frici universale vocea fetiței care șade în prefața spectacolului și care e și pe scenă, cu câțiva ani mai mare, trăgând dublă după dublă pentru a spune o poveste care se complică cu fiecare repetare. Adevărul meu e și adevărul celorlalți?, “La vie en rose” e o mare minciună sau o mantra care ne ajută să ne schimbăm percepția asupra unei realități care ne doare? sunt doar două dintre întrebările rostogolite de personajele din Babel 11:4 sau Totul a început pentru a strecura îndoiala și a predispune la introspecție, la analiză, la implicare și la detașare, la conectarea cu un copil pentru care moartea nu și-a arătat încă dinții ascuțiți.
În Babelul lui Daniel Chirilă adevărurile individuale se desprind ca foile de ceapă de pe spinarea adevărului colectiv. De la povestea inițială care pare să îi implice pe toți cei 16 actori, fiecare migrează spre zona intimă și lasă la vedere fâșii din propria viață, mai mult sau mai puțin dureroase. În acest punct spectacolul alunecă spre live-urile din cabinele actorilor sau de pe holurile teatrului ajutându-i pe aceștia să se dedubleze, să jongleze cu adevărul lor și adevărul personajelor. Camerele de filmat intră și ele pe modul zoom-in.
Soluțiile scenografice găsite de Sabina Veșteman pentru Babel 11:4 sau Totul a început se situează în zona metavizualului, fiecare element din decor deschizând o fereastră pentru o altă imagine, aflată dincolo de cea inițială. Jocul de lumini și umbre capătă și el cu ajutorul scenografiei intensitatea zbaterilor interioare ale personajelor. Un fir de lumină de neon străbate scena și marchează momentele de tensiune maximă în destăinuirile pe care protagoniștii le fac ca în cabinetul unui psiholog. Atunci când focusul este pe adevărurile individuale, ies la suprafață cutume sociale, inadecvare socială, inadaptare, neîmpliniri și revolte mocnite. Ritmul discursiv este unul bine ținut sub control, intensitatea crește treptat. Un tată care află că va fi părinte chiar cu puțin timp înainte de a se naște copilul își deschide sufletul pe un ton relaxat și ajunge să fie extrem de încărcat de emoții de tot felul spre final, pe măsură ce retrăiește un fapt deja consumat, un actor care filmează prin spitale trece de la un ton jovial, glumeț la o tristețe și neputință în momentul în care conștientizează povestind cum arată spitalele și pacienții din ele, o tânără corporatistă ilustrează prin mișcări de robot monotonia corporatismului și se întreabă, în timp ce repetă iar și iar mișcările unei zile obișnuite la birou, “trăiesc?”, un băiat crescut fără mamă, nevoit să se maturizeze înainte de vreme recunoaște pe un ton amar că îi este frică să fie singur. Și apoi alte și alte povești se spun pe scenă până se aude cu ecou muzica melancoliei. “Chaque tristesse a sa vérité” e laitmotivul acestei muzici.
Căutăm adevărul din noi, dar odată găsit și rostit devine și adevărul din care mușcă și alții pentru a-l valida sau, dimpotrivă, a-l fractura și a-l face să își piardă sensul. Spre finalul Babelului regizat de Daniel Chirilă, vocile se amestecă și se suprapun, adevărurile se amestecă și se suprapun, destinele se amestecă și se suprapun până sunt șterse de valurile întâmplării, ale imprevizibilului, ale cotidianului. Documentarea adevărului se mută în sală, necunoscuți apar pe ecrane și multiplică la nesfârșit felul în care este privit show-ul vieții în plină desfășurare.
