Medicul Daniel Murariu, născut în România, dar educat în SUA, povestește ce l-a determinat să inițieze proiecte caritabile prin care oferă intervenții chirurgicale de reconstrucție pacienților cu malformații craniofaciale. Doctorul Daniel Murariu (34 de ani) este din Iași, dar a plecat din clasa a VII-a în Statele Unite ale Americii unde trăiește și profesează și în prezent, mai exact la Universitatea din Virginia, universitate la care urmează o supraspecializare în chirurgie plastică. Legăturile sale cu România sunt, însă, permanente. Astfel, în 2006 a inițiat Fundația „Daniel Murariu“, prin intermediul căreia acordă burse de studiu tinerilor de la țară fără posibilități materiale. De asemenea, unul dintre proiectele ample în care este implicat în prezent vizează crearea la Iași a primului centru craniofacial din Europa de Est, la inițiativa medicilor din Iași și din SUA. Până atunci, a organizat un proiect pe trei ani la Institutul Regional de Oncologie prin care mai mulți copii români cu malformații craniofaciale vor fi operați pro bono de echipe mixte de medici români și americani. Doctorul Daniel Murariu își ocupă timpul atât cu medicina, cu voluntariatul și misiunile medicale, cât și cu celelalte pasiuni ale sale, pianul, pe care l-a studiat în clasele primare, istoria antică, echitația și apicultura.
De ce militați pentru înființarea la Iași a primului centru de chirurgie craniofacială din Europa de Est?
Ideea mi-a venit pe când făceam deplasări cu echipa de la Tulane (n.r. – Universitatea Tulane din SUA, unde a studiat medicina dr. Murariu) în România pentru a lucra cu medicii specialiști de aici. Împreună cu medicii de familie din satele românești mergeam și făceam consultații. Atunci am întâlnit mai multe persoane din conducerea Universității de Medicină și Farmacie din Iași, inclusiv pe medicul plastician Dragoș Pieptu. Cu dânsul am discutat multe dintre neajunsurile chirurgiei plastice din România. Și așa am ajuns la concluzia că trebuie înființat un astfel de centru. Malformațiile craniofaciale sunt mai rare, e drept, dar la o populație de 20 de milioane este nevoie de unul sau chiar mai multe centre de chirurgie craniofacială. Mai ales într-o țară membră a Uniunii Europene cum este România. Și atunci ne-am gândit să facem o misiune chirurgicală Rotaplast (n.r. – organizație umanitară non-profit care oferă operații de reconstrucție gratuite copiilor și adulților care au nevoie, din țări în curs de dezvoltare) pentru a opera pacienți care sunt în baza de date a spitalelor, ca un prim pas.
OPERAȚII PENTRU „BUZA DE IEPURE“
Ce presupune acest proiect?
Pacienții cu malformații craniofaciale (n.r. – dintre care cele mai cunoscute sunt „buza de iepure“ și „gura de lup“) pentru care se dorește înființarea centrului sunt pacienți care au nevoie de mai mulți specialiști. Nu pot fi tratați doar de un chirurg plastic, ci e nevoie și de ortodonți, ortopezi, oreliști, oftalmologi, neurochirurgi, în funcție de problema pe care o au. Și atunci trebuie aplicat sistemul de echipă. Și exact asta oferă centrele de acest gen, comune în Statele Unite ale Americii. Un pacient vine la un astfel de centru și într-un cabinet se întâlnește cu chirurgul plastician, în al doilea cu logopedul, în al treilea cu ortodontul sau cu ortopedul, în al patrulea cu neurochirurgul. Și tot așa. Dar, dacă nu ai un astfel de centru, adică în situația actuală din România, mergi la specialiști diferiți, în spitale diferite, trebuie să-l cauți pe fiecare dintre acești specialiști. O persoană cu probleme craniofaciale poate avea și douăsprezece operații pe parcursul vieții, la anumite intervale de timp. Nu se pot face în orice moment.
Cum au fost selectați pacienții operați în această primăvară la Iași?
Ei au fost aleși din bazele de date ale spitalelor din Moldova. Unii sunt pacienți care au fost operați prima dată acum 15-20 de ani. Și, deși ar fi trebuit să mai beneficieze de operații la un anumit interval de timp, neavând un centru specializat în care să meargă, au rămas doar cu acea operație. Iar în cadrul întâlnirii cu echipa din America, au fost supuși și la trei-patru intervenții. În următorii trei ani, pe toată perioada grantului, vrem să formăm o echipă multidisciplinară care să se ocupe de ei. Și așteptăm ca și statul român să găsească soluții pentru crearea centrului. O idee ar fi să ni se ofere un spațiu pentru o clinică în noul Spital Regional de Urgențe care va fi construit la Iași.
REZIDENTUL AMERICAN, UN RĂSFĂȚAT
Pentru că, se știe, pacientul trebuie pregătit înainte de operație, iar cei care asistă la operație trebuie să comunice foarte bine între ei, dumneavoastră cum vă alegeți echipa când operați?
La spitalul unde sunt acum în America, asistentele și cei care dau instrumentele necesare operației, adică din echipa de scrub tech, sunt pe specializări. Cei cu care lucrez eu, pe partea de chirurgie plastică, sunt mereu aceiași, cunosc foarte bine această latură a chirurgiei, dar știu să facă și alte lucruri, dacă sunt urgențe și este nevoie de personal și în alte săli de operație. Știu ce vor medicii care operează, ce le place, ce nu le place. Ne cunoaștem foarte bine între noi. Anestezistul poate nu e mereu același, se mai schimbă. În România, în schimb, nu există scrub tech, rezidentul îi face treaba, e „chinuit“, mai mult observă operația decât participă efectiv la ea. Pe lângă rezidentul român, rezidentul american pare un răsfățat.
Apropo, ați plecat la o vârstă fragedă din țară. Cât de mari sunt diferențele între cele două sisteme – cel american și cel românesc?
Sunt diferențe, și bune, și rele. Dacă aș fi rămas în România, nu știu dacă aș fi făcut medicină. Situația din spitale, atunci când am început eu educația, nu cred că m-ar fi determinat să fac medicină. Nu mă refer numai la lipsa acută de finanțare, ci și la mentalitate. De multe ori, medicii sunt prezentați într-o lumină negativă, mai ales în presă. Într-un fel sunt respectați, dar, în același timp, sunt acuzați pentru tot ce nu merge în sistemul medical, li se reproșează că stau numai după șpagă. Sistemul medical din România este atât de prost finanțat, încât e de mirare că mai sunt oameni care lucrează în condițiile astea. Din experiența mea în Statele Unite ale Americii, meseria de medic este una foarte stresantă. Este greu de înțeles că, după ce stai atâtea ore în spital și ai stresul că viața unor pacienți depinde de tine, trebuie să te gândești la ce vei pune pe masă, la banii pentru chirie și că nu îți poți asigura un confort minim al vieții. Eu cred că ar trebui să le crească salariile medicilor din România, nu pot fi abuzați în halul ăsta.
CÂTE UN PIAN PESTE TOT UNDE STĂ
Cum arată o zi obișnuită din viața doctorului Daniel Murariu?
De obicei, mă trezesc la ora 5 și un sfert dimineața, la ora 6 și un sfert încep activitatea la spital, unde stau până la ora 17.00-18.00, dacă nu sunt de gardă. Apoi vin acasă și mai lucrez ori la proiectele de cercetare pe care le am, ori la proiectele din România. Sau mă relaxez, pur și simplu, mă ocup și de hobby-uri. Mai nou, am descoperit că îmi place apicultura. Locuiesc undeva în afara orașului, la casă, am trei hectare de pământ și m-am gândit să încerc. Probabil mă influențează și experiențele din copilărie, bunicii aveau stupi de albine. De asemenea, îmi place să cânt la pian, am pian acasă în Virginia, am și la părinți în Chicago, am și la Iași, peste tot pe unde stau mai mult sau mai puțin am câte unul.
BURSE DE STUDIU PENTRU COPIII ROMÂNI DE LA ȚARĂ
Cum păstrați legătura cu țara natală, în ce proiecte sunteți implicat în România?
Am Fundația „Daniel Murariu“, pentru a ajuta cu burse de studiu copiii de la țară, să poată să își continue studiile la Iași, dar de ea se ocupă și voluntarii, nu numai eu. Mama mea îi găsește pe cei care vor primi bursele, apoi îi selectează, în funcție de conținutul dosarului. Acești bursieri aleși fac, la rândul lor, muncă de voluntariat, în încercarea de a-și cultiva spiritul civic. Până în prezent, am implementat 4 proiecte în România, cu sprijinul Clubului Rotary. Unul dintre proiecte a vizat Clinica TBC de la Spitalul de Boli Infecțioase care a fost dotat cu un autoturism Dacia Duster pentru a ajuta la monitorizarea și tratarea bolnavilor TBC din satele ieșene. Apoi, s-a donat echipament pentru depistarea și tratarea bolilor de inimă la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“, iar împreună cu Fundația Bethany, am ajutat mamele abuzate și copiii lor.
„Înainte de a face medicină, am studiat și istoria antică“
Proiectele în care v-ați implicat, inclusiv cel de la Iași, vorbesc de pasiunea dumneavoastră pentru chirurgia plastică. Dar, de ce ați ales dintre toate specializările chirurgiei, pe cea plastică și reconstructivă?
Mi-au plăcut finețea tăieturii care se aplică în chirurgia plastică, detaliile și rezultatele pe care le poți obține după, mai ales că poți opera orice parte a corpului. Dar nu trebuie confundată chirurgia plastică cu cea estetică, cum se întâmplă des. În mare parte, un chirurg plastician face operații de reconstrucție.
Aveți un mod deosebit de a vă pregăti pentru o operație?
Trebuie să știu exact ce operez, ce alternative sunt, ce tehnică chirurgicală poate fi aplicată pe acel caz. Discut cu pacienții, mai ales cu cei emoționați, înainte de operație, încerc să-i liniștesc, să-i încurajez că va fi totul bine. Operațiile au un anumit protocol de la care nu deviez.
Pentru că v-ați născut în România și v-ați maturizat în America, cum a fost trecerea de la copilăria în România la adolescența în Statele Unite ale Americii și de la studiul pianului la studiul medicinei?
A fost un mic șoc, dar, când ești copil, altfel privești lucrurile, te acomodezi mai repede. Mai cânt și acum la pian, dar nu cred că, dacă aș fi continuat pe partea asta, aș fi reușit să fac performanță. Oricum, în America mi-am făcut repede prieteni, am început să joc baschet, fiind și destul de înalt pentru asta. O parte din familie fugise acolo prin anii ’80 și așa am avut și noi unde merge.
Când v-ați dat seama că ați vrea să fiți medic?
În timpul liceului, o zi pe săptămână făceam cercetare, mergeam la o universitate din Chicago. Eu am ales să fac cercetare pe neuroștiințe, am operat pe animale. Mi-a plăcut să operez și de aceea, m-am înscris într-un program de voluntariat într-un spital. Dar, cum în America sistemul te obligă să faci și o altă facultate, înainte de a face medicină, am studiat și istoria antică.
V-ați gândit vreodată să vă mutați din nou în România?
Nu. Poate doar când mă voi pensiona.
Dar, când vă gândiți la România, ce vă lipsește?
Mușchiulețul și telemeaua. Dar, acum mi-am găsit un magazin lângă Washington care are aceste produse. Bineînțeles, îmi mai lipsesc familia, prietenii, casa bunicilor, locurile retrase, liniștite din afara orașului.
Ce credeți că ar trebui să se întâmple pentru ca sistemul medical din România să se schimbe?
Ar trebui, în primul rând, finanțat corespunzător. Proporția din PIB pentru sănătate în Statele Unite este undeva la 17%, media europeană e de 6-7%, iar în România e de 4%. Nu se poate face medicină la nivel înalt cu o astfel de sumă. Nu poți avea un sistem medical performant, când îți pleacă o treime din medici.
CV: Premiat de statul Hawaii
- Numele: Daniel Murariu
- Data și locul nașterii: 6 mai 1980, Iași
- Starea civilă: necăsătorit
- Studiile și cariera: A studiat în clasele I-IV la Liceul de Artă „Octav Băncilă“ din Iași. A studiat istoria antică la Tulane College din cadrul Tulane University, între 1999 și 2003. A urmat cursurile Tulane University School of Public Health and Tropical Medicine, între 2003 și 2008. A făcut rezidențiatul în chirurgie generală la Universitatea din Hawaii, între 2008 și 2013. S-a supraspecializat în chirurgie plastică la Virginia University. În 2006, a înființat Fundația „Daniel Murariu“. A primit din partea statului Hawaii o Proclamație pentru acțiunile caritabile desfășurate pe plan național și internațional.
- Locuiește în: Charlottesville, Virginia, SUA
