Scarlett: Sir, you are no gentleman.
Rhett: And you, Miss, are no lady.
Considerat cel mai îndrăgit și cel mai semnificativ film al tuturor timpurilor, Gone With the Wind este o megaproducție care, cu toate că a fost lansată în 1939, nu se va demoda niciodată, cu generații după generații îndrăgostindu-se de lumea ca de basm a vechiului sud american, de plantația Twelve Oaks și mai ales de Scarlett O’Hara și Rhett Butler. Adaptarea ambițioasă a celebrului roman (câștigător al premiului Pulitzer) din 1936 de Margaret Mitchell a fost produsă de către David O. Selznick cu scenariul de Sidney Howard și regia de Victor Fleming (The Wizard of OZ). Este nominalizat la 13 premii Oscar dintre care câștigă 10 (printre care cel mai bun film, cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună actriță în rol secundar, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu). Motivul esențial pentru care încă reprezintă o referință impunătoare pentru orice iubitor de film este acela că spune o poveste bună într-un mod extraordinar de priceput.
Este până la urmă vorba de o telenovelă somptuoasă, fixată în perioada războiului civil american în sudul confederat. Scena care deschide filmul prezintă un picnic fastuos la care eroina noastră, Scarlett O’Hara (Vivien Leigh), face furori printre invitații masculini și stârnește invidie din partea domnișoarelor prezente. Scarlett este fiica alintată a unui imigrant irlandez, proprietar de plantație, care nu admite eșec, fiind dispusă de orice tip de manipulare (preferând să se folosească de farmecul ei) pentru a obține ce-și dorește. Ea este îndrăgostită de Ashley Wilkes (Leslie Howard) care este logodit cu modesta Melanie Hamilton (Olivia De Havilland). Când Scarlett îi declară lui Ashley dragostea, acesta își mărturisește sentimentele față de ea dar consideră că logodna lui cu Melanie este cumva în afara controlului lui. Acest lucru o face pe Scarlett să izbucnească într-o scenă înflăcărată care o aduce în atenția șarmantului Rhett Butler (Clark Gable), eroul inteligent, umblat prin lume și cinic pe care aceasta îl găsește complet nesuferit. Cele două firi încăpățânate se vor atrage și respinge simultan de acum încolo pe tot parcursul melodramei.
Acțiunea este despărțită în două părți de către o pauză (intermission), așa cum se obișnuia la vremea respectivă cu filmele prea lungi. Prima parte (115 minute) este una deosebit de frumoasă și bogată atât vizual cât și emoțional. Reprezintă drama iubirii și a pierderii în timpul neiertătorului război. Mai mult de atât, avem evoluția psihologică a personajului Scarlett, de la o copiliță egoistă și vanitoasă la o femeie puternică și hotărâtă. Relația sa cu Rhett în această primă jumătate este ținută undeva în fundal, cumva subordonată haosului și vieților distruse. Există tristețe, umor, și o serie de imagini absolut copleșitoare cu apusuri roșiatice și cu o Atlanta în flăcări. gone-with-the-wind-full A doua jumătate reprezintă sfârșitul războiului și renașterea din cenușă a orașelor distruse. Adaptarea lui Scarlett la această nouă lume, condusă de yankei, este dovada unei forțe incredibile, însă modul în care se folosește de noile figuri influente și de o căsătorie avantajoasă constituie încă un motiv ca aceasta să fie privită rău de către societate.
Una din temele majore este implicația politică a războiului care vine secundară efectelor distrugătoare asupra celor care sunt forțați să ia parte. Lansarea filmului la câteva luni după începerea celui de-al doilea Război Mondial în Europa a ajutat publicul american să se identifice cu sentimentul de teroare și pierdere cauzate de război ilustrate în Gone With the Wind. Altă temă, și încă una deosebit de sensibilă pentru perioada lansării, este problema sclaviei, a tratamentului sclavilor înainte de război și a continuării exploatării lor în sud după eliminarea legală a sclaviei. Figura centrală care este Scarlett O’Hara simbolizează pierderea inocenței în fața acestui genocid; totul se mișcă cu un imens sens de urgență și pericol în jurul unei femei care toată viața a depins de părinți și servitori. Ea ajunge să preia rolul de moașă la nașterea lui Melanie și trebuie să conducă o căruță printre clădiri înflăcărate și sclavi neprietenoși. Imaginea finală arată o femeie maturizată care, cu toate schimbările și greutățile întâmpinate, păstrează constant acel refuz de a se lăsa înfrântă în fața sorții, chiar și atunci când pare să-l fi pierdut definitiv pe acela care i-a fost mereu alături fără să ceară același lucru înapoi. Sfârșitul nu aduce aparent nicio soluționare, lăsând-o pe domnișoara O’Hara înlăcrimată într-o casă goală, însă publicul este ferm convins că ea va reuși, cu aceeași determinare, să-l recupereze pe Rhett, așa cum a cucerit întreaga lume (And I’ll think of some way to get him back. After all… tomorrow is another day.).
Despre Rhett și Scarlett s-a scris probabil la fel de mult cât despre cuplul Rick și Ilsa din Casablanca. Relația dintre cei doi eroi este una destul de neobișnuită. Magnetismul dintre ei este evident încă din primele momente ale întâlnirii lor. El îi înțelege capriciile și este singurul care nu se lasă păcălit de șiretlicurile ei iar ea este intimidată de tupeul lui debordant și în același timp este convinsă că e unicul bărbat suficient de puternic să-i facă față. Atracția superficială pe care o are Scarlett față de molatecul Ashley este una care nu prezintă vreo explicație în film însă pare să fie suficient de puternică pentru a obtura timp îndelungat iubirea profundă pe care o poartă de fapt pentru Rhett. Acest dinamism neconvențional de dragoste-ură va reprezenta un punct colosal de referință față de care se va raporta orice poveste de dragoste de succes.
Alexandra Ripley a ținut să-și vadă eroina preferată învingătoare în final așa că în 1994 apare o miniserie după romanul ei care continuă povestea dintre Scarlett (acum jucată de Joanne Whalley) și Rhett (Timothy Dalton). Atât bugetul redus considerabil care a intrat în această producție cât și inconsistența de caracter a personajelor fac ca Scarlett să cadă destul de ușor în obscuritate.
După ce a fost aleasă dintr-o listă de sute de pretendente la acest rol (printre care Joan Crawford, Lucille Ball și Bette Davis), Vivien Leigh obține premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal, punându-și amprenta atât de profund asupra imaginii personajului său încât nu ne-am putea închipui o altă Scarlett O’Hara. Clark Gable pe de altă parte a fost aproape instant favorit pentru rolul lui Rhett Butler. Olivia De Havilland și Leslie Howard formează alt cuplu formidabil de actori. Cu toate că personajele lor se confundă cu fundalul, publicul ajunge să le simpatizeze pentru sensibilitatea și umanitatea lor. Hattie McDaniel, care joacă rolul devenit stereotip al menajerei-bonă, Mammie, primește Oscarul pentru o interpretare extraordinar de emoțională, reușind să atragă atenția, de la personaje mai proeminente, asupra ei. Cu toate că nu e un personaj tridimensional, ea este reală.
Selznick, Fleming și Howard sunt doar fruntașii unei imense echipe de producție. Pentru imposibila misiune de a construi scenariul dintr-un epic de 1000 de pagini au fost solicitați 6 scriitori. Prima versiune a filmului s-a adunat la 6 ore cu mai mult de 50 de roluri vorbitoare și 2.400 de figuranți (scena câmpului aproape infinit plin de soldați răniți este totuși una dintre cele mai tulburătoare imagini din tot filmul). Regia a fost formată de încă doi regizori (Cukor și Wood) pentru ocaziile în care Fleming ceda epuizării. Departamentul de arte primește și el un Oscar bine meritat pentru decorurile fabuloase, costumele autentice, peisajele ca de poveste și efectele optice. Bogăția imaginii realizată prin Tehnicolor trădează aceeași mână care a stat în spatele Vrăjitorului din Oz. Gone With the Wind arată atât de bine pentru publicul modern încât acesta este aproape năucit când îi află vechimea. Muzica lui Max Steiner care poartă acțiunea filmului mai departe primește și el o nominalizare la Oscar.
Citatul care încheie filmul Gone With the Wind l-a costat pe Selznick 5000 de dolari în 1939 pentru folosirea cuvântului damn. Astăzi această replică este poate cel mai cunoscut citat al cinematografiei, fapt ilustrat de poziționarea acestuia pe locul 1 în topul AFI 100 Years… 100 Movie Quotes.
Rhett: Frankly, my dear, I don’t give a damn.
