Nuntirea asta are textura unui voal de mireasă curat, apretat, ferchezuit, fluturându-și duios faldurile impregnate cu miros de tămâie, lumânări și parfum de firmă luat cu împrumut de la o prietenă mai avută. Poezia cadrelor e atât de omogenă, grijuliu dirijată de mâini cremuite care-și deschid corola din manșete-receptacul impecabile, atât de puțin deranjantă încât devine enervant de armonică.

 

 

Omogenitatea asta nu curge (slavă Domnului) la râpa blazării, ci se agață de câte o răgălie și se lasă bătută de soare și de volburi. Substratul geopolitic se reduce la o formulă simplă ROMÂNIA + BASARABIA = LOVE, lopățica narativului nu sapă mai departe de atât, nu extrage radical, nu scoate logaritm, se joacă cuminte în lădița cu nisip apolitic, îi mai intră în ochi câte un fir nesuferit de țărână, da’ îi trece până se… mărită :P. Dialogul e suficient de natural cât să te simți confortabil, situațiile comicărești suficient de credibile încât să-ți smulgă o grimasă, pardon, zâmbet :D, deși au așa un iz de basm dâmbovițean: yala se strică fix în ziua nunții și, da, își scoate nuntașii din casă cu macaraua.

Savuroasă poema socrului mic:
 
[dumnealui e poetu]
Am scris un poem.
Cântec pentru Otto.
A murit Otto, s-a dus înaintea mea

[el e Otto]
Inimă omenească avea
Bătea, se oprea inima,
Îl durea, îi înmuia picioarele,
Îi întuneca soarele,
Aer nu-i ajungea ca și mie
Sărmanelul s-a ghemuit,
A scâncit, capul pe labe și-a pus ca mielul.
Tina i-a adus o cană cu apă

 [ea e tina]
Nu s-a atins de apă,
Nu s-a atins, a oftat,
Omenește a oftat și s-a stins.
Lacrimile mi-au dat
Și Tina a început să plângă
Și icoana ca și când pământul s-ar fi cutremurat.
Mă strânge inima
Nu mă pot deprinde
Și mă năvălesc aducerile aminte
și e atât de trist în casă

Am râs cu lacrimi, insensibila de mine

sursa: Cinefillebookeeper