Ah, femeia! Fără dânsa, viața parcă-i fadă, iar cu dânsa zici că treci printr-o tornadă. Femeia și frustrațiile erotice ale bărbatului sunt subiectul ultimului film regizat de Luis Buñuel, Cet obscur objet du désir, un periplu sacadat și alternat asupra ideii de dragoste văzută ca poftă trupească sau chin sufletește. Nu-i locul meu aici să spun cât de tare ne-am aplecat în fața icoanei lui Buñuel; omul și-a desăvârșit opera vreme de 50 de ani, iar critica l-a înălțat drept felinar al istoriei cinema-ului. Ultimul său film e însă deopotrivă iluminant și frustrant și cunosc bărbați care după vizionare și-au turnat ceva serios de băut (nu dăm nume). Se vede că joaca de-a amorul nu te poate lăsa pasiv nici când esti un simplu spectator. Mai ales când joacă are tensiunea psihologică a unui adevărat război al sexelor.
Protagonistul frustrațiilor din film însă este un individ de lume bună, burghez la vreo 45 de ani, care se îndrăgostește naiv de o frumoasă cameristă și face tot felul de eforturi ca să și-o urce în pat. Partea bună e că și fata se îndrăgostește de el, dar iubirile lor sunt un pic diferite: a lui e pasională, bazată pe atracție trupească, a ei idealistă și bazată pe respectarea „personalității ei complexe și multistratificate”. Pe scurt, fiecare tentativă de “apropriere” din partea lui primește un refuz și un adio din partea ei. Ca să facă lucrurile și mai complicate, personajul feminin, Conchita, e jucat alternativ de două actrițe, Carole Bouquet și Ángela Molina. Frânțuzoaica redă latura elegantă, austeră și virginală a enigmaticei femei, iar spanioloaica pe cea jucăuşă, erotică, seducătoare.
Acest detaliu însă nu a fost intenționat, ci a venit pe fundalul unor probleme de filmări, mai exact, actrița inițială renunțând la film din motive de pudoare, iar Buñuel afirmând în glumă că ar trebui să folosească două actrițe. Gluma sa a prins și s-a dovedit o mutare de geniu, schimbările de temperament ale Conchitei devenind nu doar vizibile, ci și simbolice, iar personajul în sine, mai misterios. Cele două femei simbolizează dualitatea rațional-pașională a Conchitei și ne dă un insight asupra ființei ei subversive: într-un moment poartă “centura de castitate” (niște chiloți prinși cu 100 de șireturi înnodate), iar în altul dansează flamenco dezbrăcată în fața turiștilor străini. Nici Mathieu (Fernando Rey) nu-i mai sfânt; modul său de a o ‘seduce’ are o singură strategie, cea monetară. Unul dintre viciile burgheze este astfel deconspirat și nu știm dacă Mathieu dorește ceva mai mult de la Conchita decât trupul ei proaspăt de față mare.
Tabloul cinematic al tumultoasei relații dintre Mathieu și Conchita este superb pus în ramă de construcție gen flashback, fiind descris de bărbat de-a lungul unei călătorii cu trenul. Carligul cu care îl atrage pe spectator îl constituie un gest bizar și oarecum amuzant petrecut în gară, când Mathieu, aflat în ușa trenului, toarnă o găletă cu apă în capul unei femei ce dorea să urce. Cum bine spunea tovarășul de compartiment (un pitic cu diplomă în psihologie), gestul său trebuie să aibă o explicație rezonabilă, dat fiind caracterul presupus distins al gentlemanului. Afară de cadrul artistic, relația romantic-nebunească face contrast și cu violența realității social-politice din jur, războiul dintre sexe având un companion mult mai exploziv în atacurile teroriste. Există chiar o celulă teroristă numită Revolutionary Army of the Baby Jesus ce adaugă încă o subtilitate familiară fanilor Bunuel, cea (anti)seculară.
Prin urmare, se întâmplă o sumă consistentă de lucruri în Cet obscur obiectul dorului și abundanța de subtilități și detalii oferite de Buñuel, ca și măiestria în a observa și a reda obsesii și adâncimi psihologice umane, sunt suficiente pentru a stârni curiozitatea. În același timp, e vorba de un film stratificat și o capodoperă suprarealistă care necesită mai multe vizionări, dat fiind că e posibil să fi pierdut câteva „insinuări” artistice. Btw, filmul n-are deloc muzica si nici n-am realizat asta… bine, e un pic de flamenco pe final.
