Florin Piersic Jr: Un actor are voie să facă lucruri pentru care oamenii obișnuiți ar fi amendați.

Trăim în imperiul consumerismului. Tot ce strălucește, dezvăluie, relaxează, solicită un minim efort de înțelegere stârnește un interes imediat și de scurtă durată. Privirea se simte în aceste vremuri suprasolicitată, în timp ce sufletul și mintea își inventariază complexele și se pierd în statistici care le fac să se simtă demodate. Totuși, dacă întâlnim oamenii potriviți, acei oameni care știu să spună lucrurilor pe nume atât de tăios, încât superficialul sângerează grav și are nevoie de îngrijirile medicale ale profundului, conștiința ni se deșteaptă, cască îndelung și ne face atenți. Un astfel de om este actorul Florin Piersic Jr. Joacă în filme și în piese de teatru, scrie cu sinceritate și fără inhibiții, regizează, produce filme, se ferește cât poate de gura presei mondene și pune degetul pe răni care consideră că trebuie vindecate. Nimic din ce face și din ce simte acest fiu al scenei și al luminii reflectoarelor nu te lasă indiferent.

Florin Piersic Jr. nu este un personaj comod, dar este un personaj necesar în peisajul artistic din România modernă; nu apare în exces pe scenă, în mass-media sau în listele cu titlurile publicate ale editurilor, dar atunci când o face știe de ce o face și îi determină și pe ceilalți să înțeleagă și nu este neapărat fiul tatălui în viața artistică, ci, mai degrabă, produsul propriului talent și al propriului fel de a fi.

Ești actor, regizor, scenarist, producător de film, editorialist, scriitor. Cine este, însă, Florin Piersic Jr.?

Un om care vrea să-și lărgească puțin orizontul. Ăsta-i tot. Oricum sunt condamnat să trăiesc într-o cutie, ca toți ceilalți oameni. Încerc să mai scot capul din cutie, din când în când.

Cum a fost copilăria ta? Când ai întâlnit prima carte și cum a continuat această legătură?

Îmi amintesc de o carte care se chema Soldații de lemn. Cred că a fost a mamei mele, pe vremea când ea era copil. O carte pentru copii, dar foarte specială. Personajul principal era un puști care avea o mulțime de soldăței de lemn. Iar noaptea, soldățeii ăștia prindeau viață și făceau balamuc la el în cameră. Destul de onirică pentru o poveste dedicată copiilor. Iar apoi, marea descoperire a fost Robinson Crusoe. După aia, nimic notabil, multă vreme. Iar la douăzeci de ani, am iubit o fată care m-a obligat să citesc romanele unor sud-americani. Ei îi datorez mult, a avut o influență benefică asupra mea.

Cum crezi că vor arăta cărțile tale peste 100 de ani?

Prăfuite.

Dar cititorii tăi?

La fel.

Cum ți se pare mass-media din România, în 2011?

Plină de informații aproximative și subiecte tratate superficial. Însușiri firești, în era consumerismului.

Cum reușești să te ții departe de comentariile presei? Cât de importantă este discreția în viața unui artist?

99% dintre comentarii nu mă deranjează. Atâta vreme cât orice anonim poate intra pe un site din net și poate să spună că m-a văzut beat sau că mi-am bătut nevasta, nu înțeleg de ce mi-aș face atâtea probleme. M-ar deranja dacă, să zicem, Liiceanu ar spune că nu dă doi bani pe mine. De fapt, și asta se poate întâmpla, oricând. Un manelist poate să intre pe net și să posteze un comentariu semnat „Gabriel Liiceanu”. Vezi? N-am nicio scăpare.

Te-ai simțit vreodată agresat?

Da. N-o să-ți spun care-mi sunt punctele slabe, nu-s chiar atât de naiv.

Ce înseamnă pentru tine să fii actor? (Relația personală cu această alegere făcută cândva – Cum s-a născut opțiunea?)

Nu mă mai întorc în epoca de piatră, ca să-ți spun când și de ce am ales asta. Important e că azi sunt aici, așa cum mă percepi. Un actor are voie să facă lucruri pentru care oamenii obișnuiți ar fi amendați. Iar prețul plătit e indiferența publicului. Există perioade moarte, sau perioade în care eșecul e rege.

Ai nostalgia unui alt drum pe care viața ta ar fi putut coti?

Nu. Ar fi fost un drum mai liniștit, dar mai plat.

Cum stai cu motivația?

Destul de bine. Am un copil. Trebuie să câștig bani. Și mai trebuie să-i las și câteva lucruri făcute de mine, pe care să le descopere mai târziu.

Dar cu oboseala, rutina? (cum e un rol jucat pentru a 14–a sau pentru a 90-a oară?)

Joc rar. Și nu joc roluri care să nu-mi placă. Am reușit să fac asta în ultimii zece ani. Mie mi se pare o mare realizare. Uite, Zaruri și cărți e un spectacol pe care-l joc chiar de zece ani. Dar rămâne și astăzi o școală, în adevăratul sens al cuvântului.

Care e principala satisfacție pe care ți-o oferă actoria?

Faptul că pot să mă comport ca un copil, uneori.

În ce măsură te interesează imaginea pe care o ai? Ce faci și ce nu faci de dragul ei?

Nu fac nimic special, încerc să mă port normal și să nu le fac rău semenilor mei. Atât. În rest, comentarii negative vor exista în permanență. N-am cum să fiu pe placul tuturor și nici nu vreau asta.

Cât de important (sau de puțin important) este pentru tine felul în care te critică și recepționează publicul?

Mă limitez la publicul dintr-o sală de teatru. Și încerc să fac cât mai bine ce am de făcut într-o seară de spectacol. Ca să rămânem cu o amintire frumoasă despre seara aia, și eu, și publicul.

Ce ai dori să ți se întâmple, profesional vorbind, de acum înainte? Ce împlinire este/ar fi suficientă în acest sens? În ce caz ai considera că ai ratat?

Vreau să mai lucrez cu niște regizori care au ceva de spus. Am ratat destule ocazii.

Când ai simțit că te-ai lansat, când consideri că ai avut primul tău mare succes?

Când am făcut Sex, drugs, rock and roll. Până la spectacolul ăsta n-am existat.

Ai o meserie care te-a pus mereu în prim-plan. Ai stârnit pasiuni?

Nu știu. N-am fost mereu în prim-plan. De multe ori am fost în planul trei, și foarte neclar în imagine. De-asta nici nu m-ai observat.

Ce este greu în munca ta? Ce e foarte frumos în ceea ce faci?

Uneori e greu să te concentrezi. E OK atunci când nu mai simți că faci un efort să te concentrezi și totul curge de la sine.

Ai vise pe care nu ți le-ai împlinit încă?

Da. Dar nu vorbesc despre asta.

Te mulțumește ceea ce creezi, în absența unei recunoașteri publice? Preferi una actuală celei postume?

Nu pot să gândesc așa. Trebuie să împart cu alți oameni ceea ce fac. Altfel ar fi masturbare.

Pe plan profesional ce mai faci acum?

Învăț să dansez. E o experiență nouă. Îl admir pe coregraful cu care lucrez. În general, îi admir pe oamenii care pot să facă performanță în zone la care eu nu am acces.

Filmele românești, extrem de apreciate peste hotare, au totuși audiențe mici în țară. Cum explici asta?

Publicul merge la cinema doar ca să vadă filme 3D. Aștept cu interes primul film românesc 3D. Cred că poate să fie și prost, lumea o să vrea să-l vadă măcar din curiozitate.

Cum ai caracteriza starea teatrului/filmului românesc astăzi?

Teatrul e viu. Și îi merge bine. Sălile de teatru sunt arhipline, indiferent de calitatea spectacolelor. Iar filmul e muribund, dar eu sper să se facă bine în curând. Adică sper să mai prind și eu vremurile alea în care filmul românesc o să-și umfle bicepșii ca Arnold.

Cât de important (sau de puțin important) este pentru tine felul în care critica și publicul recepțează ceea ce scrii? Ai prefera un succes al cărților tale în rândul criticilor sau al publicului?

Aș vrea ca Romantic Porno să fie o carte pe care o recomanzi prietenilor tăi.

Se zice că, după 40 de ani, bărbatul devine înțelept. E adevărat, în ceea ce te privește?

Nu. E un fals mit. Bărbatul nu devine înțelept după 40 de ani. Poate după 80 de ani. La vârsta aia, bănuiesc că nu mai are activitate sexuală. Animalul din el moare. Și-atunci nu-i mai rămâne decât să devină înțelept.

Dacă ți s-ar acorda șansa, ce ai dori să schimbi, în viața ta?

Dependența de țigări. Aș vrea să nu mă mai intereseze să trag fum în plămâni. Dacă se-mplinește, o să am curajul să mai schimb încă vreo câteva obiceiuri proaste.

Iată textul corectat cu diacritice, păstrând integral conținutul și structura originală: