Ați făcut Facultatea de Istorie la Cuza. Cum a fost studenția în perioada dumneavoastră și cum arăta bătrâna Cuza atunci?

Cred că era în căutarea unui drum ca instituție. E adevărat, eu nu am prins foarte mult din agitația anului ’90, când știu că s-au produs o serie de tulburări la nivelul corpului profesoral, în sensul că exista un număr de profesori contestați de către studenți. Eu am intrat la facultate în 1993. Deci lucrurile în privința relațiilor dintre profesori și studenți se mai echilibraseră. Cel puțin nu mai existau contestații la adresa profesorilor, legate de activitatea lor din trecut, pentru că, fiind vorba de o facultate de istorie, existau profesori care avuseseră diferite funcții înainte. Eu nu mai prinsesem decât un singur profesor care a avut funcții în structura veche de conducere a Universității, dar care, fiind o persoană foarte vocală, nu avea cum să stârnească antipatii din partea studenților. Anii ’92–’93 au fost, în același timp, anii unor proteste foarte importante sociale în România, unor mitinguri legate de încercări ale guvernului de atunci. De pildă, una era legată de introducerea taxelor pentru prestanțele actuale și știu că a fost o grevă foarte puternică. Nu a avut un rezultat dorit de noi, dar a durat vreo trei săptămâni și, dacă în privința celorlalte facultăți existau niște presiuni asupra studenților pentru a veni la școală, în privința noastră nu. M-am simțit liber în Facultatea de Istorie. Mi-am ales încă din anul II direcția spre care voiam să pornesc. M-am ocupat de Istoria Modernă încă din anul II.

Ați fost șef de an?

Am luat al șaselea la facultate. Cred că a fost o concurență de vreo 4 și ceva pe loc și eu am fost al șaselea la admitere. Nu, n-am fost șef de grupă.

Învățați mult?

Anul I a fost foarte greu. Erau lucruri pe care nu le înțelegeam. În anul I se făcea Istoria Antică și nu era tocmai perioada care să îmi placă mie. Dacă aș face un raport, cred că în anul I am muncit cel mai mult și cu toate acestea, per total, în anul I au fost notele cele mai mici. Mi-a fost destul de greu, plecat de acasă, de la părinți, să mă adaptez la viața de cămin.

Ați stat la cămin.

Da. În T17 în primul an. „Mecca” i se spunea. În T14 în anul II și după aceea în Târgușor. A fost o perioadă dificilă. Singur la părinți, aveam camera mea, făceam ce voiam eu. Am avut niște părinți care mi-au acordat libertatea necesară, eu fiind așa o fire mai anarhică. Numai că, ajungând în cămin, a apărut o problemă. Trebuia să împart o suprafață nu foarte mare cu încă vreo 4 oameni. Deci eram 5. Întâi am stat chiar 6 în cameră. Ceea ce este frumos e că și astăzi am rămas prieten în continuare cu toți, cel puțin eu. S-au mai creat anumite poziționări de-a lungul timpului, dar eu personal am o relație deosebită cu toți.

Vă amintiți o întâmplare anume din cămin, o întâmplare haioasă?

Întâmplări haioase erau când noi, cei de la istorie, voiam să ne apucăm de învățat și colegii de la Politehnică făceau bairamuri. Întâmplări interesante erau când ieșeam la marile mitinguri, că atunci echipa națională a României avea performanțe deosebite. Restanțe n-am avut, slavă Domnului, chiar n-am avut nicio restanță. Se întâmpla să fie sesiune, iar noi să stăm până pe la vreo 4 jumătate pe străzi sărbătorind victoria echipei României și a doua zi de dimineață să avem examen scris. Ne gândeam cu teamă dacă o să fie și oralul în aceeași zi, pentru că glasurile celor mai mulți dintre noi erau serios afectate și nu știam cum vom dialoga cu profesorii. La o facultate cum e cea de Istorie, examenele orale contează destul de mult și mi se pare absolut obligatoriu asta. A fost interesant.

Ce făceați de Ziua Națională a românilor când erați student? Mergeați la Alba Iulia?

La Alba Iulia am fost ca student într-o călătorie de studiu. În primii doi ani, guvernul de atunci sponsoriza într-un fel deplasările de studiu în străinătate, după care a venit o măsură și a suspendat această călătorie, interesantă, de altfel, pentru că aveai ocazia să îți cunoști colegii. Cel puțin excursia din anul II a fost una inedită pentru că, împreună cu acești prieteni ai mei, am vrut să manifestăm așa o stare de protest și, dincolo de ținutele noastre, de blugi și geci de piele, ne-am pus și cercei.

Aveați și mesaje?

Da, ne-am spus Phoenix. Tot autocarul era înnebunit pentru că grupul nostru trebuia să asculte Phoenix non-stop. Și The Doors. Acestea erau cele două direcții muzicale ale noastre sub care am evoluat în facultate – Phoenix și The Doors. Ne-am pus și cercei tot în continuarea aceleiași stări de euforie.

Deci ați fost un rebel…

Da, în anul I și II am fost mai revoluționar.

Când ați decis că trebuie să fiți cercetător?

Mie mi-a plăcut istoria încă din școala generală. Dar asta nu înseamnă că aveam notele cele mai mari la istorie. Cel puțin la liceu aveam un profesor foarte sever și chiar ciudat pe alocuri. Probabil mi s-a dezvoltat același spirit anarhic, am zis că vreau să fiu un contramodel pentru acel profesor fiindcă am crezut că stilul foarte dur pe care îl avea îndepărtează elevii de istorie, văzută și așa ca o materie dură. Și am zis că eu trebuie să fiu altfel. Ăsta a fost motorul care m-a împins să fiu profesor de istorie. Asta mi-am dorit. Nu ascund că majoritatea colegilor mei (eu eram profil istorie – științe sociale, sunt romașcan) de la Roman-Vodă a dat la drept. Eu am zis: ok, trebuie să dau întâi la istorie, să fiu întâi profesor de istorie și după aia să dau la drept. Și profesorul nostru tot timpul spunea: „Nu face bine!… Uite ce țigări fumez eu! Carpați. Dacă ai să te faci profesor de istorie, Carpați ai să fumezi și tu!” Și eu am zis: Nu! Profesor trebuie să mă fac! Deci ideea a fost de profesor. Nu am știut eu de cercetare. Asta a apărut un pic mai târziu.

Cum ați resimțit momentul ’89? Ce vă mai amintiți de atunci?

Aveam 15 ani. Îmi amintesc destule, dincolo de intoxicările din decembrie ’89, gen apa otrăvită. Mi-aduc aminte de 22 decembrie, la Roman, într-un oraș mic, de fobia asta de a căuta în portbagajele mașinilor. Opream mașinile pe stradă și căutam în portbagaje să depistăm teroriștii de care se vorbea la televizor. Oamenii săracii, speriați că vedeau grupuri de nebuni în fața casei de cultură din Roman, puneau frână, deschideau portbagajul și arătau mașina. După reluarea cursurilor, existau clase mai mari foarte puternic contestatare la adresa profesorilor de liceu, dar Roman-Vodă a fost un liceu care a ținut la imaginea sa, cel puțin o perioadă de timp, și s-au echilibrat, s-au liniștit într-un fel lucrurile. Ce m-a surprins a fost faptul că tinerii au început să reproducă naiv în discuțiile noastre chestiuni despre partidele politice istorice, liberal și țărănist, de care nu aveau cum să afle decât de la părinți sau de la bunici. Și aveau foarte mulți dintre ei o ură de-a dreptul nejustificată față de liderii celor două partide, oameni de 60–70 de ani. Și îi întrebam: „Nu te supăra, de unde știi tu chestiunea asta despre Corneliu Coposu? Bun, părinții tăi, mai în vârstă, au aflat anumite lucruri, dar tu, ca tânăr, de unde știi?” Eu, din pasiune pentru istorie, m-am dus inevitabil și din simpatii politice spre cele două partide istorice. Știu că în anii ’90 nu-mi erau mie sentimentele foarte clar edificate. Abia după aceea am și intrat în clasa a XII-a în PNL, de fapt în partidul Alianța Civică, care apoi a fuzionat cu PNL, fiind eu însumi copleșit de personalitatea lui Nicolae Manolescu. Îmi plăcea stilul lui de a fi. Atâta încordare ce era între mine, care nu ezitam să-mi manifest adversitatea față de Ion Iliescu, și colegii mei cu care mă înțelegeam de altfel bine, încât ajungeam să comentăm la fiecare discuție ce se întâmpla seara la televizor. În anii ’90–’91 era o fobie în a cumpăra ziare, te speriai la un moment dat de cât de mari erau cozile la cumpărat ziare. Mă vedeau prin chioșcurile astea de ziare, stând la rând, și parcă îi văd pe unii cum veneau la geamul respectiv, băteau destul de zgomotos și strigau: „Coposule! Câmpeanule!” Niște oameni de 15–16 ani. Acuma, detașându-mă, mă gândesc de unde atâta ură la niște tineri după un moment ca ăsta, în care trebuia să fim practic mai buni. După revoluție, nu? Libertatea nu ne-a adus liniște, din păcate.

Pe tinerii de azi nu-i vedeți tot așa îndoctrinați și ușor naivi, fără să cerceteze domeniul în care se implică?

Dar se mai implică în ceva tinerii? Mai există vreun proiect al tinerilor? Nu cred. E mai multă rezervă acum în privința asta, a implicării politice. Nu cred că mai interesează pe tineri politica. Nici atunci colegii mei nu au urmat calea unui partid politic sau altul. Sunt singurul care a apucat și calea unei formațiuni politice. Dar, repet, era vorba de o ură pe care nu o înțeleg, acumulată și manifestată atunci, după ’90.

Eu cred că noi greșim pentru că trăim în aceste două extreme: ori suntem foarte zgomotoși în afirmarea identității noastre naționale, dar uneori e un zgomot care se apropie de extremism sau de agresivitate, în sens larg, față de ceilalți, alteori cred că ne ascundem prea tare și prea repede în cochilia proprie.

Ați regretat vreodată orientarea politică?

Nu și oricum nu aveam unde să mă duc în altă parte. Comuna părinților mei se numește astăzi Ion Creangă. Se chema I. C. Brătianu și, foarte interesant este că n-am știut asta nici de la bunici, nici de la părinți, eu fiind totuși un pasionat de istorie. Am aflat cum s-a chemat această comună după ’89. Cred că în subconștientul meu și asta a contribuit foarte mult. Când am văzut toată tulburarea comunistă, aflând de numele comunei, m-am simțit mândru.

Dincolo de partea teoretică, v-ar fi plăcut să intrați în istorie?

M-aș bucura ca la un moment dat să își mai aducă aminte unul sau altul de mine, în sensul că „asta am făcut datorită unei discuții cu Liviu”, ca urmare a unui sfat dat de Liviu, dovedind că un om sau altul nu a uitat că i-am întins o mână de ajutor.

Știu că ați studiat și tema Românii în relațiile internaționale. Revenind la momentul acesta, cum vă simțiți dumneavoastră ca român, acum, în contextul actual? Vă este teamă, vă este rușine că sunteți român, vă sperie gândul că sunteți român, aveți speranța progresului?

Rușine nu mi-a fost și nu-mi este nici acum. Nu, pentru că sunt sigur că avem destule lucruri pe care să le putem prezenta. Eu cred că noi greșim pentru că trăim în aceste două extreme: ori suntem foarte zgomotoși în afirmarea identității noastre naționale, dar uneori e un zgomot care se apropie de extremism sau de agresivitate, în sens larg, față de ceilalți, alteori cred că ne ascundem prea tare și prea repede în cochilia proprie.

Care e ideologia dumneavoastră personală, de viață?

Eu am o definiție pe care am văzut-o undeva prin…

Cea de pe blog?

Da, mă regăsesc foarte tare în definiția aia a lui Raoul Girardet: patriot prin fidelitate, liberal prin rațiune și anarhist prin temperament. Cred că asta am rămas în continuare, dar mă gândeam și la o altă formă de definiție dată de Eminescu de data asta, care spunea că patriotismul este o chestiune care se manifestă mai mult prin rațiune și prin inimă. Cred că facem prea mult tăpăaj uneori pe chestiunea asta a naționalismului.

Cred că sunt diferite forme în care poți să îți manifești patriotismul: prin fidelitatea față de istorie, prin fidelitatea față de locul în care te-ai născut, prin raportarea pe care o ai la proprii strămoși.

Credeți că nu știm să fim patrioți?

Cred că sunt diferite forme în care poți să îți manifești patriotismul: prin fidelitatea față de istorie, prin fidelitatea față de locul în care te-ai născut, prin raportarea pe care o ai la proprii strămoși. Noi proiectăm simboluri naționale, dar, ceea ce am descoperit tot având contacte la un moment dat în zona Transilvaniei și Ardealului, este că acolo există o atenție foarte mare acordată istoriei comunităților locale și cred că ar fi extraordinar dacă patriotismul ăsta de care tot vorbim ar începe cu așa ceva. Adică o mai mare atenție acordată urbei locale, istoriei locale, înaintașilor din zonă. În anii 2003–2006 mergeam cu Liga Pro-Europa. Sunt membru al Ligii Pro-Europa. Mergând prin Transilvania, intram într-o comunitate în care, pe parcursul unei săptămâni, nu se întâmpla să nu se sărbătorească ceva. Lumea ar putea întreba: „E numai sărbătoare?” Nu, organizatorii aveau grijă să sărbătorească un fost primar, un fost deputat, un fost prefect. Deci există o afectivitate foarte serioasă față de reprezentanții de-a lungul timpului ai comunității respective.

Tot pe blog criticați iadul improvizat de români când tragedia e de fapt în Japonia. De unde credeți că ne vine nouă panica asta falsă?

Am impresia că avem o spaimă nesfârșită, existențială.

E o teorie a drobului de sare până la urmă?

Și asta, dar cred că ne-am și obișnuit așa să ne plângem.

Dumneavoastră vă plângeți, în general?

Nu, cred că am alt obicei. Vorbesc tuturor despre problemele mele, dar nu neapărat în sensul de a mă plânge, de a mă autovictimiza. Încerc să povestesc tot.

Sunteți intransigent când vine vorba de exagerările celor din jur, când ceilalți devin panicați pe motive nejustificate?

Da, cred că sunt destul de rău în chestia asta. Am senzația că ne-am obișnuit să ne plângem prea mult fără să facem ceva cu viața proprie.

Vă enervează banalitatea sau plafonarea?

Mă enervează pentru că eu am tras tot timpul de mine și tot timpul m-am comparat cu cei care au mai multe realizări decât mine și nu m-am gândit cu invidie.

Sunteți director al Ateneului. Care este legătura dintre istorie și teatru?

Eu încerc să fac și istorie și teatru. Mă regăsesc și îmi place foarte mult ce fac aici. Îmi place teatrul. Sunt un om care a mers la teatru. Acum îmi place și faptul că mai cunosc și din culisele spectacolelor. În prima zi când am intrat în acest birou, după ce fostul director Andrieș (n.a. Petrică Andrieș) mi-a prezentat Ateneul și s-a retras cu mult respect, eu am rămas singur și m-am întrebat: „Ok, și acum ce facem?” Aveam o anumită percepție și imagine asupra ceea ce trebuie să fac eu, dar totuși mă simțeam pe un teren alunecos.

Ați declarat undeva că vreți să le creați ieșenilor motive să meargă la teatru. Care este motivul dumneavoastră pentru care mergeți la teatru?

Pentru că teatrul ne pune în față o oglindă de fiecare dată. Depinde și de piesă, dar cred că îți oferă posibilitatea unei oglinzi, o oglindă care te obligă să reflectezi după ce te ridici de pe scaunul de teatru. Cred că are și un rol…

De judecător?

Nu, teatrul are menirea de a te cauteriza într-un fel sau altul, de a te curăța.

V-ați regăsit până acum în vreo piesă?

Cred că în Deșteptarea primăverii, a lui Nucu Ionescu. Sunt câteva secvențe acolo care mă definesc. Chiar și piesa care va avea premiera în seara asta, Examen de maturitate, a lui Ion Sapdaru, e o altă reflectare. Situația aceasta de profesor agresat, cum este aceea a doamnei profesoare de matematică din piesă, îmi amintește că m-am confruntat și eu cu anumite neplăceri cât am fost profesor la Roman, în învățământul preuniversitar, 5 ani de zile.

Ce piesă de teatru cu temă istorică v-ar plăcea să vedeți și n-ați văzut-o până acum?

Vă mărturisesc că mă paște gândul să pun în scenă o piesă istorică la Ateneul Tătărași, numai că există această reținere față de istorie, din păcate. Dincolo de ce îmi propun eu să apară în scenă, trebuie să mă gândesc și la posibilități, la buget și la mai multe aspecte.

Credeți că ar fi costisitor?

Cred că da, cred că mai costisitor decât își poate permite în acest moment Ateneul Tătărași cu bugetul pe care îl avem.

Eu cred că asta lipsește astăzi României: lipsește un factor coagulant, lipsește un model, un model de om politic, dar și de intelectual și om de cultură în același timp, care să reușească să coaguleze și să creeze din nou sentimentul acesta de mândrie că aparținem unui popor important, cum a fost în 1881.

Dacă ar fi să vă asumați un rol de teatru într-o perioadă istorică, în ce moment ați dori să participați, să fiți spectator?

Cred că în 1881, și vorbesc de 1881 și pentru că anul acesta se împlinesc 130 de ani de la Proclamarea Regatului României. Anul acesta a fost un an important pentru România, în care statul român a reușit să dobândească, să obțină o anumită aură, pentru că trecerea la modificarea statutului juridic al României și transformarea în Regat au dat o anumită dimensiune și imagine României. Vă spuneam de solidaritate. Eu cred că asta lipsește astăzi României: lipsește un factor coagulant, lipsește un model, un model de om politic, dar și de intelectual și om de cultură în același timp, care să reușească să coaguleze și să creeze din nou sentimentul acesta de mândrie că aparținem unui popor important, cum a fost în 1881.

Cum ar trebui să arate modelul intelectualului?

Cu viziune. Și asta reproșez actualului guvern. Cu viziune și capabil să creeze proiecte și să adune oameni în jurul lui. Noi vorbim de unire, unirea de la 1859, de Independență, de Proclamarea Regatului. Toate elementele astea au fost dintr-un proiect format pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de o generație intelectuală cunoscută sub denumirea de Generația Pașoptistă. Mergând la studii în străinătate, a văzut un model instituțional și, chiar dacă oamenii aceștia nu și-au terminat studiile acolo pentru că a început revoluția și trebuiau să vină în țară să vadă ce se întâmplă cu mișcarea unionistă, le-a fost suficientă într-un fel experiența contactului direct cu modelul cultural occidental pentru a veni în țară cu un bogat bagaj de informații. Atunci când au ajuns în diferite funcții și n-au mai putut să dea vina pe turci, pe ruși, mai ales după 1859, când statul a căpătat o anumită autonomie, au reușit să imprime un anumit ritm de modernizare statului român. De ce? Pentru că au avut modelul occidental, au avut suficiente cunoștințe acumulate acolo și au avut un proiect.

Ce am pierdut de-a lungul istoriei?

S-a pierdut un moment în 1989, după Revoluție, și s-a pierdut un moment și după intrarea României în UE. Eu am mai spus asta. O bună perioadă de timp, viața politică românească a fost conturată. Asta a fost în anii ’90. Partidele de stânga au intrat în Internaționala Socialistă și atunci și-au mai modernizat un pic discursul și am intrat în UE. Însă ați mai auzit de vreo strategie a României în Parlamentul European sau ați văzut vreun scandal care să fie creat de un deputat român care încearcă să-și solidarizeze grupul ideologic din care face parte pentru o chestiune care să aibă legătură cu România?

Purtați o revoltă care are legătură cu pierderile noastre, a tuturor. Însă cartea „Omul recent”, care vă place foarte mult, întreabă printr-un motto: „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”. Eu vă întreb pe dumneavoastră: ce a trebuit să pierdeți pentru a câștiga, la ce a trebuit să renunțați pentru a câștiga în altă parte?

La timpul liber, la viața personală destul, chiar foarte mult. Uneori la amici pentru stilul meu de a spune lucrurilor pe nume. Dar nu mă plâng, nu mă simt un părăsit. Sunt situații mai sensibile pe care le depășesc fără să mă plâng de lipsa prietenilor. Oricum am renunțat la destule lucruri private.

V-a fost vreodată frică să vă pierdeți funcția, să pierdeți tot ce ați agonisit pe plan profesional?

Știu că cei care ocupă o anumită funcție au imaginea aceasta: ce-au să facă fără această funcție? Pentru că în foarte multe cazuri nu există o acoperire profesională sau o reprezentare profesională în afara funcției respective pentru persoana în cauză și, atunci când ajunge să ocupe o anumită funcție, apare o încrâncenare și se evită faptul că asta presupune un caracter limitat, o durată. Probabil că dacă ar exista această viziune, am putea vorbi și de ideea de demisie ca simbol al onoarei, ca element de onoare. Profesia mea e cea de istoric-cercetător. Eu provoc derută uneori pentru că le mai spun angajaților formula „cât am să mai fiu eu director vreau să se întâmple asta” și atunci ei conștientizează durata scurtă a mandatului meu. Nu vreau să ies la pensie de aici. E prima funcție publică pe care am ocupat-o până la vârsta asta.

Cine e prietenul dumneavoastră, omul pe care îl respectați?

Adrian Cioroianu. E un istoric cu care am o relație de prietenie. Îmi place să cred asta și sper să îl aduc și aici la Iași. Ne știm din 1997 și este un om pentru care am toată admirația. Cred că e reciproc.

***

Interviu realizat de Adelina Fulga