Biserica în care, pe când la Berlin orăcăiau broaştele, se cânta în latină

Roșia Săsească, pe numele vechi Rothberg, în germană; Ritbärch, în dialectul săsesc; Veresmart; Ruffus Mons, în latină. Sau, în traducere, Dealul/Muntele Roșu.

Atestată documentar de la 1327, când este pomenit un anume Ludovicus, „plebanus” (preot paroh al unei comunități, cum sunt preoții „de mir” în Biserica Ortodoxă) „de Ruffomonte”. Menționăm aici că prima referire la o organizare ecleziastică a coloniștilor „hospites regni”, ulterior numiți „hospites nostri theutonici Ultrasilvani universi” sau „saxones Transilvanos” pe „Fundus Regius” este chiar atestarea documentară a Sibiului, la 20 decembrie 1191, care face referirea la Prepozitura Sibiului („Cibinensis”) ca fiind centrul ecleziastic al tuturor sașilor din Transilvania – „ecclesia Theutonicorum Ultrasilvanorum”. Prima referire la o biserică din prepozitura Sibiului este cea despre Biserica din Cisnădioara, de la 1223, când „magister” Gocelinus donează abației cisterciene de la Cârța „muntele Sfântul Mihail din Transilvania împreună cu biserica și pământul ce ține de el”.

Totuși, „viața” Roșiei nu a început odată cu sosirea coloniștilor „saxoni”. Pe raza comunei au fost descoperite obiecte datând din epocile Bronzului și a Fierului, cu un „ascendent” în perioada dacică și romană unde se pare că aici a fost un vicus (așezare civilă de pe lângă o unitate militară romană) localizat la sud-est de localitate. În Evul Mediu, localitatea a aparținut Scaunului de Sibiu. La 1600, este incendiată de trupele lui Mihai Viteazul. Un alt incendiu devastează localitatea la 1631, când este distrus și turnul bisericii. Pe la mijlocul lui 1700, este repopulată cu emigranți austrieci.

O biserică – istorie

Biserica din Roșia se încadrează în stilul romanic. Din fericire pentru noi, cei de acum, ea nu a „beneficiat” de modificări esențiale de-a lungul timpului, așa cum s-a întâmplat cu alte lăcașe de cult romanice din zonă (Sibiu, Avrig, Săcădate, menționate fiind aici doar cele vizitate de noi).

A fost construită în jurul anului 1225, ca o bazilică romanică, aspect care a suferit foarte puține modificări până acum. Are trei nave din piatră, absida corului este semicirculară. Din vechea bazilică se pot observa:

• Zidurile de piatră;

   

• Coloanele cu arcurile dintre nava principală și navele laterale;

   

• Cele patru travee ale arcelor în cruce din navele laterale;

   

• Arcele în cruce ale corului, fațada vestică, portalul de nord cu pilaștri și urmele ferestrelor de deasupra acoperișurilor navelor laterale.

   

Biserica a mai suferit modificări în secolele XV-XVIII prin adăugarea unor piloni de susținere, un hol de intrare pe latura de vest, lărgirea unor ferestre, zidirea portalului din partea de nord și anexarea unei sacristii din cărămidă. La 1734 biserica suferă alte modificări, la ea mai adăugându-se amvonul cu decorațiuni din lemn, și balustrada din fier (1781), altarul baroc (1782) — o adevărată operă de artă. Arcul triumfal și absida corului au urme de pictură (stil neoclasic) și o inscripție în limba latină, datată din secolul al XIX-lea. Orga are șase registre, a fost construită în jurul anului 1850 de Heinrich Maywald și a suferit reparații la 1900, fiind restaurată anul trecut (2010).

O altă campanie majoră de restaurare a bisericii are loc la 1889, când acoperișul navei este arcuit (anterior fiind plat) iar pilonii arcadelor întăriți. Neavând turn-clopotniță, locul acestuia este luat de singurul turn de apărare al fortificației încă vizibil din jurul bisericii. Acesta are înălțimea de 8 metri, în partea superioară având pe latura dinspre stradă un ceas, actualmente nefuncțional.

Am spus că este o biserică-muzeu. Așa este. Pe lângă amvonul și altarul din secolul al XVIII-lea, în interiorul bisericii găsim o adevărată cronică a Roșiei, pe care o poți descifra prin obiectele pe care le vezi: candelabre, jilțuri pictate, steaguri comemorative, epitafuri brodate. Citind inscripțiile de pe steaguri, aflăm că la Roșia a existat un Thomas Hermann, om cu stare după cum îl arată portretul de pe la finele lui 1700; de eroii comunei, căzuți în Primul Război Mondial; de cei căzuți „pe pământ străin” („auf fremder erde”), în cel de-al doilea conflict, sub un drapel în care au crezut, dar care i-a înșelat: Stefan Lösch, „erou curajos” („tapferer held”) și fratele său, Michael Lösch; Heinrich Andrasch, „împușcat în Olanda”, Daniel (?) Thal, mort în Rusia, Wilhelm Thal, căzut în Olanda, Margaretha Gottschling, moartă în Rusia, la 23 iunie 1945, în prizonierat, Johann Grau, mort la 2 noiembrie 1944.

Biserica nu mai are credincioși. Încă din 1979, când preotul (ulterior și scriitorul) Eginald Schlattner este numit responsabil aici, comunitatea evanghelică din Roșia a fost unită cu cea din Nou. Acum, doar vocea preotului sună între zidurile bazilicii unde, când la Berlin orăcăiau broaștele, suna corul în limba latină. Totuși, biserica rezistă. Rezistă bine și este încă vie, deși „decorul”, ca și oamenii, s-a schimbat enorm. Cum treci de portița care dă în curtea ei, ai și sărit câteva secole bune în timp. Păcat că locul este mult prea ascuns și mult prea puțin „ajutat” să dispară din anonimat, cele câteva „excursii literare” la casa preotului-scriitor fiind niște flori care încă nu fac primăvară aici la Roșia.

Casa parohială

Și casa parohială a bisericii din Roșia, unde locuiește Eginald Schlattner, este, mai nou, monument istoric. Iar dacă biserica, din punctul de vedere al stării ei, stă relativ bine, aici situația este ceva mai gravă. Un „Studiu preliminar de fundamentare a valorii culturale a casei parohiale a bisericii evanghelice din comuna Roșia, județul Sibiu”, realizat de arhitectul Liviu Gligor, ne spune că, deși, la fel ca și biserica fortificată, baza documentară este extrem de săracă, s-a reușit, după studiul în teren, să se traseze câteva linii ale evoluției construcției.

Astfel, subsolul clădirii are pereți zidiți din piatră de râu și cărămidă, boltit, distingându-se cel puțin două etape de construcție și extindere, în care subsolul a fost modificat substanțial. La fel, existența unei zone fără subsol, nelegată constructiv la nivelul parterului de partea corespunzătoare zonei cu subsol și a podurilor cu două șarpante diferite și siluete diferite, arată că data „oficială” a edificării casei parohiale – scrisă și pe fronton – 1762, poate fi doar anul în care construcția mai veche aflată în acest loc a suferit modificări substanțiale.

Lucrările de reparații și întreținere la casă au alterat foarte puțin aspectul original, încă fiind vizibile în exterior ancadramentele baroce ale ferestrelor, profilul cornișei și elemente ale porțiunii de sud-est a fațadei. Interiorul are două încăperi cu tavane în relief și uși de secol XVIII. Avantajul – și necesitatea unor lucrări mai ample de restaurare la această casă parohială – constau în faptul că aici este și „sediul” (casă memorială și „cancelarie”) pentru preotul Eginald Schlattner, ale cărui personalitate și reputație de scriitor de succes reușesc să aducă la Roșia, anual, grupuri de turiști, în special din spațiul german. De altfel, și interiorul cancelariei / loc de primire este un loc unde sunt salvate obiecte, mai ales de mobilier, aparținând vechii comunități germane din Roșia și nu numai.

Având în vedere aceste elemente, precum și frumusețea de necontestat a locului și bogăția în elemente istorice vizitabile, ar fi îmbucurător să vedem, pe viitor, nu numai o restaurare „ca la carte” a ansamblului Bisericii din Roșia, ci și o promovare mai consistentă. Este ceea ce încercăm noi aici. Și vă îndemnăm, tot aici, să nu ocoliți Roșia dacă aveți drum prin zonă. E un loc ce merită văzut.

sursa: Salveaza Monumentul // D. Chiselita