O știu pe Luciana încă de la școala generală, din prima bancă. În dreapta, „Limba și literatura română pentru bacalaureat – modele de eseuri”, în stânga, foi albe imaculate păstrate cu grijă de mâinile fine pe care a strălucit mai bine de opt ani același inel, simplu, argintat, cu model de floare. Am fost colege de liceu la profilul filologie și acum o văd trecând în grabă străzile Copoului din Iași cu buclele răvășite și rochiile colorate spre facultate. E studentă la Comunicare și Relații Publice, cu toate că amintirile admiterii îi mai răscolesc speranțele că ar fi putut pune la fel de mult suflet și la specializarea geografie în limba franceză. Bilanțul primului an: un punctaj maxim, bursă de merit, un voluntariat conștiincios la Mediateca Centrului Cultural Francez, un titlu de coordonator al relațiilor externe A.S.F.I, o șansă Erasmus cu destinația Franța și zece zile de vacanță mare în Mauritania, Africa.
Vaccinuri
„Mi s-a părut ceva interesant, dar irealizabil, în momentul în care mi s-a spus de această școală de vară. Am aflat în ultima zi când se mai puteau depune candidaturile, a doua zi aveam un examen. Deadline-ul era la miezul nopții (timp universal), iar eu am trimis la 23.50”, mi-a spus Luciana, în timp ce își potrivea lănțișorul cu pandantiv alb din scoică primit de la Cedrick, cel mai bun animator al EEF. Așa avea să prindă contur un zbor de 8 ore spre bucata estică a deșertului Sahara, într-o țară musulmană. După trei săptămâni de pregătiri cu vaccinări antifebră galbenă, antifebră tifoidă și pastile împotriva malariei, Luciana putea să își imagineze cum i se va schimba regimul de viață în cele 10 zile de Ecole d’ete de la Francophonie în care „soarele răsărea la 6.30, foarte repede, iar la orele 19.00 începea să se întunece”.
Traseul București-Paris-Nouakchott a fost condimentat cu fuga pe terminalul 2C, pentru a ajunge la poarta de îmbarcare, într-o rochie lungă. Apoi s-au amestecat Inna și Alexandra Stan în topul listei pe ecranul tactil din avion, punctele de greutate rămânând cele două bagaje de cincisprezece și cinci kilograme. Călătoria s-a finalizat cu succes pentru mezina grupului de 100 de participanți care își dădeau întâlnire la marginea capitalei mauritaniene. „Vizual, am dat peste o întindere de deșert. Nu munți și văi, nu brazi și ape șerpuind, nu câmpii aurite sau înverzite ca la noi. Nisip. M-a întâmpinat o căldură sufocantă, care mi-a dat impresia de blocare. Atunci am descoperit că nu am deloc rețea pe telefon, deși îmi activasem roamingul și că nu voi putea lua legătura cu ai mei prea curând. În plus, era o diferență de fus orar pe care nu o luasem în calcul atunci când le-am spus părinților la ce oră voi ajunge”, a continuat Luciana, cu un glas totuși calm și relaxat că poate exprima totul în limba română. Exercițiul în limba franceză durase mult prea mult chiar și pentru o inimă latină.
La plus belle… la plus jolie
Opinii cu privire la activitățile dorite în cadrul forumului, obiective urmărite și consecințe scontate, amenințări și proiecte ce sunt pe cale să vină în promovarea limbii franceze, dezbateri despre problema migrațiilor internaționale, schimbarea climatică, drepturile omului, tehnologiile informației și promisiunea că nu va lipsi de la Forumul Mondial al Limbii Franceze, organizat la Quebec în 2012. Toate cereau o implicare permanentă și dovada faptului că reprezentanta României are multe de spus. „Există mari diferențe între continente, care trebuie tratate ca atare. Sunt la prima călătorie în Africa și mă gândesc că există posibilitatea să mă pripesc în a-mi forma niște opinii solide cu privire la Africa și la traiul de acolo. Totuși, indiferent de gravitatea problemelor de orice natură pe care le-ar avea poporul mauritanian și ceilalți locuitori ai Africii, e important că acest lucru m-a orientat către România, către problemele pe care le avem noi și de care ne plângem. Unde ne situăm? Cum trăim? Care e nivelul de educație?”, încearcă să îmi împărtășească cea căreia toți i se păreau în prima zi la fel de negri și pe care credea că nu îi mai poate desluși, deși în fiecare zi i se aminteau expresii ca „la plus jolie” sau „la plus belle” în grup. „Mă gândesc că, în fond, culoarea pielii și stilul vestimentar cântăreau destul de mult în emiterea acestor aprecieri”, mai continuă ea. O așteptau platouri cu fructe de mare, salată, friptură de oaie și paste la întoarcerea din plimbările fierbinți în misterele prăfuite ale Saharei, pe care de altfel o răscolea la propriu cu mâinile goale, în acțiunile de plantare a arborilor rezistenți la condițiile climatice.
„Ceea ce învățam acum 2 ani, pentru olimpiadele naționale de geografie, am văzut, am aplicat și am experimentat în Mauritania”, își amintește Luciana, păstrând și acum izul sec și uscat al nisipului pe care îl stingea cu ceai dulce. „Sunt interzise băuturile alcoolice acolo”, mai adaugă ea.
Brașoveanca sahariană
Printre pletele împletite pe jumătate și prelungite în meșe negre ca tăciunele, ale fetelor din Mauritania și Maroc, Luciana își readuce în minte „seara culturală” organizată să valorifice particularitățile artistice ale fiecărei țări. În aproape cinci minute, România s-a deschis ca o carte în fața ochilor descoperiți până la văl, printr-un film alcătuit din imagini, sunet și informații în care s-au adunat patriotismul crud și emoția blândă a celei îmbrăcate cu portul național vechi de 100 de ani. „I-am învățat, pe loc, pe scena amenajată de organizatori în Parcul Biodiversității din Nouakchott, Brașoveanca. Am ales acest dans popular românesc pentru că atingea și un timp de învățare relativ scurt, dar avea și versuri ușor de tradus, explicat”, îmi spune Luciana cu un vădit sentiment de mândrie și angajare, numărând bancnotele străine, statuetele și brățările primite cadou. O întreb dacă a rămas cu vreo vorbă de la poporul african pe care ar recunoaște-o cu ușurință și peste timp. „Voom! Este un fel de expresie de înviorare, ca și cum s-ar face prezența, dar mai cordial”, își amintește ea, ținând să amestece în același mélange cultural figurile celor care încă o mai însoțesc în gândurile despre Africa: președinți și directori de centre culturale franceze, jurnaliști foarte cunoscuți în țările lor de proveniență. „Erau oameni educați, cu acces la informație, implicit cu o situație materială foarte bună, oameni influenți în patria lor”, îmi mai mărturisește ea, parcă fără să își poată stăpâni uimirea că Mauritania este locul unor contradicții destul de proeminente. Între misterul chipurilor acoperite și ospitalitatea autohtonilor, ar fi ales a doua variantă dacă nu ar fi știut că mai urmează încă o serie de dualități: „strălucire-praf, belșug-foame, laudă-realitate, libertate-izolare”. Reversul, imaginea României în ochii celor de culoare era împărțită tot la doi. După o discuție cu „KPG, un burkinabé înclinat spre artistic, cântăreț, actor și comediant” despre migrație și etnii, Luciana a înțeles cu regret că pentru acel străin românii și rromii sunt același popor. „M-am străduit să îmi ascund supărarea cauzată de această dezinformare care încă plutește ca un nor de plumb deasupra țării, nu am arătat furia pe care o resimt și acum față de aceia care determină o etichetare eronată și față de cei care etichetează, care ne stigmatizează”, a încercat ea să disculpe o vină nemeritată, cu aceeași convingere cu care i-a repetat-o străinului.
Înapoi la Meka
În poze, e la fel de zâmbitoare. Luciana și-a ținut aproape optimismul și încrederea în sine ca pe două valori neprețuite. „Poate pentru că sunt la început de drum, această călătorie a reprezentat un salt care m-a bucurat, dar m-a și obosit. Totuși, iubesc să călătoresc. Cunoscând pe alții, cunoscând alte locuri, alte culturi, mă cunosc mai bine pe mine.” De la kilometri întregi de cultură sau de diferențe, vibrează o țară cu palmieri și nisip, ca o Meka nesperată, fără să știe că în Dorohoi, într-un oraș din nordul României, o fată cu bucle castanii ca toamna și rame de ochelari inscripționați cu inimioare, îi poartă un dor inconștient. „Trebuie să recunosc că încă mai greșesc genurile substantivelor în limba franceză și cu această problemă mă confruntam și în clasa a VII-a…” își reia nervos un fir pierdut, în timp ce mă gândesc că din septembrie va pleca în Toulouse pentru un semestru la Universitatea „Paul Sabatier”.
