Nicolae Iorga – omul politic

Motto: „Dacă vei avea aur în sufletul tău, în licăriri de aur va străluci tot ce pornește de la tine.” N. Iorga, „Cugetări”

Summary Political activity of the great scientist was subordinated to his ideas that spoke loudly great value in oratorical speeches. Nicolae Iorga had an intense political activity since the age of 36 years, though his party has not entered parliament, as a politician Iorga held the following positions: Member of Parliament, President of the Democratic Nationalist Party, President of the Assembly of Deputies, Senator, President of the Senate, President of the Council of Ministers, Minister of Interior, Minister of Public Instruction, religions and arts, Minister of State, Royal Advisor.

Iată cum era caracterizat marele savant de cel care i-a fost secretar, apoi biograf și bibliograf, primul de altfel, cel care i-a dedicat o monografie amplă, pe măsura geniului său, Barbu Teodorescu: „Nicolae Iorga era privit ca un uriaș al culturii naționale și universale. Chiar și statura sa era uriașă, fiind înalt, după cum s-a remarcat, mult mai înalt decât contemporanii săi. Natura avusese grijă să-l înzestreze și statuar; în plus avea o frunte largă, impresionant de largă, ca și ochii impresionant de sclipitori, fulgerători, prinzând în pupilele lor lumina zilelor de sărbătoare și înțelepciunea zeilor atenieni. Toată frământarea interioară a geniului își făcuse lăcașul în blândețea scăpărătoare a privirilor, acumulând rigiditatea științei și puterea tuturor pasiunilor, înfrânat de disciplina lăuntrică a idealului ce-l călăuzește. Fața lui albă era încadrată de o măreață barbă căruntă de profet întinerit. Era frumos, era mândru, era puternic. Aureola-i de savant te îndemna să-l vezi ca pe un zeu coborâtor din Olimp, statuar și marmoreean. Și totuși era uman, modest, gata de vorbă cu oricine, respectând și cea mai umilă ființă, pe toți oamenii în mijlocul cărora trăia și a ale căror interese le apăra.”

Pentru contemporani, Iorga era un colos, o somitate, o capacitate intelectuală de neatins, o forță a gândirii și a creației rar întâlnită. „Nu există niciun fel de jenă în fața anumitor creatori, a unor oameni care și-au făcut, cel puțin la o anumită vârstă, dovada capacității lor. Poți ști cât de multe lucruri, poți descoperi cât de multe adevăruri, poți ajunge cât de sus în stima elitelor, nimeni nu reacționează, totuși, când ești terfelit, ești anulat sau calomniat. Cine a fost mai mult calomniat în țara românească decât profesorul Iorga? Nimic din câte a făcut N. Iorga pentru noi, nici munca lui, nici profetismul lui, nici geniul lui — nimic nu l-a putut înălța deasupra noroiului, nu l-a putut imuniza contra atacurilor și calomniilor. Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să îți poți convinge semenii că ai făcut într-adevăr ceva. Și că ar fi o infamie să fii atacat și murdărit. Cred că orice ai face, e inutil. Același noroi te așteaptă, ca și pe cel din urmă dintre tâlhari.” Astfel scria în 1934 marele istoric al religiilor Mircea Eliade într-un articol publicat în ziarul „Vremea” și destinat prezentului pe care îl trăia, articolul însă se dorea a fi parte integrantă a unui volum ce va fi tipărit postum cu titlul „Profetism românesc. România în eternitate”.

Este de datoria fiecărui român de azi să cunoască în amănunțime propria sa istorie, așa cum a fost ea, cu oamenii ei mari și oamenii ei mici, cu faptele acestora, și să analizeze obiectiv contribuția fiecăruia la înscrierea țării sale în eternitate, pentru că același mare istoric din care cităm mai sus afirma în 1935: „Cei mai glorioși < naționaliști > nu sunt eroii, nici șefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioși < naționaliști > sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.” Aceste gânduri definesc personalitatea marelui nostru Nicolae Iorga, despre care și azi unii afirmă că a fost ca și om politic un diletant, fără a ține cont de cadrul politic intern și extern, de perioada istorică în care Iorga a activat ca om politic, ci doar făcând bilanțul activității sale ca șef de guvern, activitate destul de scurtă, comparativ cu perioada de activism politic a marelui savant.

„Încă din perioada interbelică circula ideea conform căreia amestecul lui Nicolae Iorga în viața politică a avut rezultate dezastruoase atât pentru țară, cât și pentru marele istoric, distrăgându-l de la activitatea științifică și întunecându-i imaginea în rândul populației.” A fi om politic nu înseamnă doar a deține o funcție importantă în stat, ci și a organiza un partid politic și a scrie, mai ales a scrie despre direcțiile de dezvoltare necesare pentru țara ta, pentru lumea în care țara ta este parte integrantă. Și aceste aspecte putem să le exemplificăm deosebit de mult în biografia celui mai mare istoric al românilor, a celui mai prolific cercetător al arhivelor, a celui mai mare poligraf din cultura română. „N. Iorga a scris o lucrare specială — cunoscută, de către specialiști, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la București, în 1919 (64 p. — în același an este tradusă și în limba română „din îndemnul și cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy”); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice și a rosturilor național-culturale și politice ale tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când — la finele Primului Război Mondial — geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: „Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, și Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susține revendicările foarte firești ale elenismului în Europa și chiar și pe bătrânul pământ al Asiei.”

Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică, cele mai vehemente și mai celebre fiind create cu ocazia unor evenimente tragice ale neamului românesc: răscoala țărănească din 1907, participarea României la primul război mondial, Marea Unire. „Înfățișate posterității cu o serie de antonimii, mai ales atunci când se încearcă o punere în balanță a rezultatelor cercetării cu clișeele sentimentale atât de bine sedimentate în conștiința generațiilor, ideile politice ale lui Nicolae Iorga transmise și prin intermediul discursurilor parlamentare nu trebuie analizate în afara contextului istoric care le-a generat. Reconstrucția națională în interiorul noilor granițe de la începutul sec. al XX-lea a oferit posibilitatea unei „re-inventări” naționale, generând în același timp o serie de crize sociale și politice. Multe din ideile care au animat activitatea naționaliștilor culturali de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea au avut adânci nuanțe conservatoare, discursurile politice ale lui Iorga situându-se și ele în aria deconstrucției miturilor modernizatoare și progresive.

Într-o anumită măsură, lupta naționalistă a lui Iorga vine în susținerea sfatului dat de Clausewitz care considera că cel care câștigă bătălia principală câștigă și războiul, Iorga considerând că istoria oricărei națiuni nu poate fi înțeleasă decât în cadrul istoriei universale. Conceptele sale asupra istoriei au generat ideea că un naționalist trebuie să fie conștient de faptul că națiunea sa este un produs al istoriei și că istoria are caracteristici permanente și manifestări organice.”

Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36 de ani; deși partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deținut următoarele funcții, în ordine cronologică: – Deputat în Parlament 1907-1938 (la alegerile parlamentare din 1907 este ales deputat de Iași, singurul deputat independent din Parlament la acea dată); – Președintele Partidului Naționalist-Democrat (Partidul Naționalist al Poporului în perioada mai 1924 – 8 martie 1925 și Partidul Național între 28 septembrie 1926 – septembrie 1932). Iorga a îndeplinit această funcție din 23 aprilie 1910 până în 8 martie 1925 și din 28 septembrie 1926 până în 27 noiembrie 1940.

Naționalist moderat și apărător al tradiționalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viața socială și politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naționalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formațiune personală a mentorului său, la care au aderat „învățăcei” ai săi. Iorga însuși nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formațiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria și bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părți a intelectualității cu convingeri democratice, precum și ale unor categorii ale micii burghezii rurale și urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor și pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluția României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moșiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot și asupra femeilor.

Iorga a fost de asemenea: – Președintele Adunării Deputaților în perioada 9 decembrie 1919 – 26 martie 1920; – Senator în 1939; – Președintele Senatului în perioada 9 iunie 1939 – 13 iunie 1939; – Președintele Consiliului de Miniștri în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932; – Ministru de Interne în perioada 18 aprilie 1931 – 27 aprilie 1931 (ad-interim); – Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932; – Ministru de stat în perioada 10 februarie 1938 – 30 martie 1938; – Consilier regal în perioada 30 martie 1938 – 5 septembrie 1940.

„Nu calcule de oportunist l-au determinat pe Iorga să-l susțină pe Carol al II-lea. De altfel, în momentul abdicării acestuia din urmă, istoricul nu s-a alăturat corului de negatori (mulți dintre ei metamorfozându-se subit în adversari ai regelui), ci a recomandat opiniei publice românești mai puțină ingratitudine față de fostul suveran al României. El credea sincer în virtuțile monarhiei constituționale în genere și în capacitatea lui Carol al II-lea de a fi un rege valoros. A apreciat tendințele monarhului de a utiliza guverne de „tehnicieni”, de coaliție, văzând în aceasta o garanție pentru o mai bună coordonare a intereselor superioare ale statului român. Fără a fi un adept al autoritarismului cu orice preț, Nicolae Iorga nu a înțeles niciodată zbaterile partidelor politice pentru preeminență pe eșichierul parlamentar din România. El credea că democrația ar fi fost obturată de năravuri neobalcanice denumite inspirat de către istoric „fripturism”. Creșterea rolului instituției monarhice ar fi coincid (din punctul său de vedere) cu o revoluție a mentalității naționale…”

Perioada istorică în care savantul a îndeplinit cele mai înalte funcții în stat a coincid cu marea criză economică, precum și cu ascensiunea fascismului și hitlerismului în Europa, iar pe plan intern cu recrudescența activității mișcării legionare, apoi a Gărzii de Fier. Cu toate acestea, „Viața familiei Iorga a rămas la fel de curată ca întotdeauna. […] Familia Iorga a continuat să doneze mari sume de bani pentru opere de binefacere, dar foarte discret, acestea putând fi găsite doar în corespondența lui Iorga.” Deși avea o casă destul de grea, cu mulți copii, ca și țăranii pe care îi iubea și îi venera, avea puterea și generozitatea să facă danii, să ctitorească o biserică în Ipoteștiul lui Eminescu, să ajute veteranii din primul război mondial, tinerele învățătoare de la țară, pe toți cei care îi cereau sprijinul. Ca ministru al cultelor, ca promotor al ideilor naționalist-democrate și sămănătoriste, Iorga s-a implicat continuu în viața culturală și politică a țării. El a creat Școala Română din Paris „Fontenay-aux-Roses”, organizația „Cercetașii României”, Școala de vară de la Vălenii de Munte, a contribuit la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universală, a editat și a condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor”, „Sămănătorul” etc.).

„Iorga a considerat că forța motrice a dezvoltării societății o constituie, în ultimă instanță, conștiința socială, întemeiată în principal pe educație și instruire, pe ridicarea nivelului cultural.”

Forța marelui istoric și om politic român îl înscrie în galeria geniilor, a acelor oameni care fac epoca, rămânând în conștiința generațiilor viitoare ca un vulcan, ca un erou, ca un model demn de urmat, dar greu, aproape imposibil de atins.

„Activitatea politică a lui Iorga nu era concepută ca parte complementară a activității științifice, ci ca o obligație permanentă a istoricului. Implicarea în viața politică l-a făcut un participant activ la dezbaterile asupra viitorului României, mai ales începând cu anul 1907. Discursurile sale parlamentare vorbesc foarte mult și despre experiența sa ca individ integrat unei comunități naționale, acțiunile sale politice fiind acelea ale unui om cu o puternică identitate spirituală și cu un crez etic caracterizat mai degrabă printr-un simț practic, aplicat unei realități prin care înțelege atât trecutul cât și prezentul, decât printr-o filozofie speculativă și abstractă care pendulează între pesimism și optimism.”

Iorga caracteriza foarte bine aspectul privind atitudinea politicienilor față de mase, iar ceea ce este paradoxal, citindu-l parcă vezi o radiografie politică a zilelor noastre, încât îți vine să exclami: „Nimic nou sub soare!”:

„Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia și înfrăți pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situație, de bogăție, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viața religioasă a popoarelor, și sunt adică acea religie ce are de preoți pe cei mai mari, mai buni și mai luminați oameni din fiecare generație. Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreț și gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmășesc și în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere și plăcere decât ceilalți, egoismul cel rău, iubirea pătimașă de sine și numai de sine scapă din lanțurile cuviinței și datinilor bune și se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veșnic tulburată, neliniștită la lucrul ei, lipsită de siguranță în păstrarea roadelor lui și împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliți să încheie nu mai sunt decât false și trecătoare. La urmă, un popor bine întemeiat, încălzit de iubirea între ai săi, disciplinat (;) sfarmă lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducătoare, îl robește și-i ia locul în rostul lumii. În maturitatea lor sănătoasă însă, toate popoarele își au ideile conducătoare, cu atât mai dătătoare de izbândă și fericire, cu cât pătrund mai adânc și cuprind pe mai mulți dintre frații de neam și de țară. Le-am avut și noi, ca și popoarele celelalte ce s-au împărtășit de cultură. Le putem urmări din cele mai vechi timpuri asupra cărora ni s-au păstrat știri, până astăzi. Le-am primit de la părinți ca luminoase pietre scumpe îmbrăcate în aurul curat al jertfelor și suntem datori a le lăsa urmașilor fără lipsă și neacoperite de ceața neîngrijirii.”

Mare în toate, în scrieri, în gânduri, în suflet, în fapte, Iorga a avut parte de o moarte nemeritată, acuzat pe nedrept de condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu și ucis mișelește de oameni cu pregătire, așa-ziși intelectuali înfierbântați și doritori de sânge. Comparat cu Miron Costin, cu Socrate, cu marii eroi ai neamului său ori ai lumii, Iorga este un simbol al demnității și smereniei. Modestia sa era proverbială, de aceea nu este de mirare că afirma în ale sale aforisme: „Cel care merge cu ochii în pământ se vede pe sine mai bine decât acela care se potrivește în oglindă.”

Vom încheia cu o altă maximă care îi aparține și care considerăm că trebuie să ne fie îndemn: „Simțul de datorie e cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet.”

Bibliografie

1. Eliade, Mircea, „Profetism românesc”, vol. II, „România în eternitate”, Editura „Roza Vânturilor”, București, 1990;
2. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#1919._Blocul_Parlamentar;
3. http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/discursuri-parlamentare-de-nicolae-iorga;
4. Iorga, Nicolae, „Cugetări”, Editura Tineretului, București, 1985;
5. Iorga, Nicolae, „Istoria românilor în chipuri și icoane”, Editura Humanitas, București, 1992;
6. Nagy-Talavera, Nicholas, „Nicolae Iorga – O biografie”, Editura Institutul European, București, 1999;
7. Nedelea, Marin, „Istoria românilor, compendiu de personalități politice”, vol. II, Editura Niculescu, București, 1996;
8. Stoica Lascu, „Nicolae Iorga și aromânii” (I), în revista „Tomis”, Serie nouă, septembrie 2001, Nr. 9(373), anul VI (36);
9. Teodorescu, Barbu, „Nicolae Iorga”, Editura Tineretului, București, 1968;
10. Țurlea, Petre, „Nicolae Iorga între dictatura regală și dictatura legionară”, Editura Enciclopedică, București, 2001.

Prof. Gigi Stanciu, Colegiul Naţional de Arte ,,Regina Maria’’ Constanţa