Este o seară de sâmbătă, de toamnă, de octombrie, 13, o seară care își trage rădăcinile dintr-o dimineață ploioasă. Pe la ora 19 și vreo 15 minute, stropii de ploaie sunt din ce în ce mai înverșunați. Umbrelele colorate sau mai cenușii decât ploaia cu care se luptă, se închid și se deschid la fiecare câteva secunde. Cei care au ales să își plimbe pașii pe străzile întristate au destinații dintre cele mai diverse. Unii dintre ei, nu foarte mulți, dar suficienți pentru a umple sala, se grăbesc să ajungă în interiorul neconvențional al Uzinei cu Teatru a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Aici așteaptă să fie jucată piesa Povești de familie de Biljana Srbljanović, într-o distribuție și cu o regie care stârnesc cel puțin curiozitatea: Pușa Darie, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Loredana Cosovanu, Vlad Cepoi.
Până începe spectacolul, însă, fumătorii se opresc la o țigară, iar nefumătorii, după ce își scutură umbrelele de povara ploii, își caută locul în sală, își eliberează ținutele de un strat de haine și încep sau continuă discuții exuberante, line, romantice sau convenționale, după caz și după aluatul interlocutorilor.
Tehnicienii de la sunet și lumini aruncă priviri în sală, parcă pentru a-și face o idee peste cine se va rostogoli amestecul de muzici și de culori pe care îl controlează dibaci cu degetele prin vinișoarele cărora curge experiența. Decorul amintește de desenele pe asfalt ale copilăriei și de 1 Iunie. Într-o aparentă dezordine, împrăștiate în lungimea, în lățimea și în înălțimea scenei, reflectoare, flori de plastic și cutii de carton ațâță și mai mult curiozitatea. Liniștea din podelele scenei își trăiește ultimele minute. În scurt timp totul va fi sub lupa publicului și la discreția actorilor, totul va spune o poveste.
Puțin după ora 19.30 se apasă pe butonul de acțiune. Într-o notă de mister își face apariția pe scenă primul personaj, personaj care leagă scenele între ele, le dă o notă de neprevăzut și amintește de balerinele-jucărie cu cheiță și rezonanță de cutie muzicală. Încet, încet, în ritmul mișcărilor pe poante ale balerinei, intrusa, firul poveștii se deșiră. În centrul său se află însăși copilăria, cu toate nefericirile și portițele sale de evadare din real și familia. Fiecare își amintește, probabil, cum în copilărie proba hainele adulților și fura rolul unuia dintre părinți pentru câteva minute sau ore pentru a simți acel surplus de maturitate și de autoritate. Copii nefericiți se înfing în pielea părinților care îi fac zi de zi nefericiți, le fură identitățile, pentru că în nefericirea lor nu au uitat totuși să se joace și le urmează exemplul într-un ritual de perpetuare a datului de părinte și de copil.
Povești de familie este un spectacol în care personajele se joacă de-a râsu’-plânsu’, un spectacol care tentează amintirea și readuce în prim-plan toate acele ritualuri ale copilăriei: pregătirea pentru școală, bucuria venirii acasă după ore, stabilirea rolurilor în casă, a figurilor dominante în luarea deciziilor, discuțiile dintre părinți și copii în timpul mesei și răsfățul din timpul rezervat jocului. Și, dincolo de asta, privește cu ochi critici familia modernă, dar mai ales acel model de familie în care frica este o metodă de educație și un mod de viață. „E normal ca tata să o bată pe mama! Și e normal ca părinții să îi bată pe copii” sunt replici pe care personajele, copiii-adulți, și le aruncă pe cel mai firesc ton cu putință, în timp ce fac loc violenței în spațiul lor de hârjoaneală.
În primul rând o domnișoară își îmbrățișează strâns iubitul, iar în spatele sălii un grup, destul de spumos înaintea începerii reprezentației, se rupe în tăceri individuale. Spectatorii par să simtă cu fiecare scenă care le stârnește zâmbete sau le încurajează tristețea să își facă loc printre stări, ce înseamnă o copilărie nefericită, ce traume pot prinde rădăcini în personalitatea unui copil abuzat și cum se pot ele perpetua de la o generație la alta.
Da, așa este, îi asigură pe fiecare dintre ei Vlad Cepoi, regizorul, prin fiecare amănunt pe care a insistat în punerea sa în scenă. Își găsește și cuvintele pentru cei care după ce vor ieși din sală vor dori să își completeze sau să-și verifice, printr-o simplă căutare pe Internet, imaginea pe care și-au făcut-o despre reprezentație: „Aceste legi nescrise au guvernat societatea și din nefericire încă o mai fac. În această normalitate trăim. E normal să fim violenți cu ființele către care ar trebui să ne îndreptăm toată dragostea. E normal să fim răi. E normal să distrugem. Este firesc ca tatăl să-și bată familia, este normal să trădezi, este normal să-ți fie frică, este normal să fii umilit, să fii zgârcit. Toată această normalitate va naște FRICA. Frica de tată, frica de a fi tu, frica de a fi sărac, frica de a fi singur. Copiii fug de acasă tot de frică și prin joaca lor se întorc de unde au plecat. Fugind de frică, se joacă de-a frica. Și ca de atâtea ori în istorie, această frică naște violență. Prin imitație, violența se reproduce de la o generație la alta și aceste replici vor fi auzite la nesfârșit.”
Ceea ce văd spectatorii în jocul actorilor, cu ochii propriei experiențe și a propriilor principii, este un conflict între generații expus de copii de aceeași vârstă pe baza a ceea ce trăiesc în propriile familii, conflict care dă din coate și își face loc chiar și în spațiul de joacă. Locul de joacă pe care l-au gândit regizorul și scenograful spectacolului Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași fură câte ceva din fiecare lume, și din cea a adulților, și din cea a copiilor. Astfel, pe scenă apar balansoarul nelipsit din parcurile pentru copii, desene pe asfalt imprimate pe pereți, dormitorul unui cuplu și bucătăria dotată cu tot ce trebuie pentru o masă în familie. Cu fiecare minut, decorul se dinamizează și totul sugerează că nimic nu se pierde în imaginația copiilor, totul are o trebuință. Florile de plastic cad de undeva de sus pentru a marca finalul unui moment și trecerile de la un moment la altul, balansoarul poartă în zbor bucuria și inocența, masa-cutie de carton în jurul căreia se încropesc discuțiile între părinți și copil își schimbă locul și utilitatea. Distribuția Poveștilor de familie redate pe scena de la Iași îmbină experiența interpretativă cu tinerețea promițătoare. Astfel, Pușa Darie nu îi dezamăgește nici de această dată pe iubitorii de teatru și este compatibilă, până la îndeplinirea misiunii regizorale, cu Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc și Loredana Cosovanu.
Deși plasată în spațiul geografic al fostei Iugoslavii, cu trimiteri către politic și social, piesa Povești de familie este cumva neutră geopolitic, întrucât poftele copilăriei, curiozitatea și nevoia de joacă sunt universale, iar violența în familie se poate întâlni, din păcate, în orice colț de lume, o piesă care nu duce lipsă de adaptări și de reprezentații pe continentul european. Chiar dacă au știut-o sau nu, prin aplauzele de la final, spectatorii din sala Uzinei cu Teatru au confirmat faptul că Biljana Srbljanović este de un deceniu un dramaturg de succes, un dramaturg ale cărui piese se joacă în toate limbile și pe toate continentele.
Într-un amestec de culoare, violență verbală și fizică, bucurie de copil, neputință de părinte afectat de mediul socio-politic în care își duce existența, această înscenare a vieții de familie, regizată de Vlad Cepoi, îi aduce pe cei din sală către un final nu tocmai fericit, dar plin de semnificații: un final în care își face loc revelația felului în care exersarea violenței poate distorsiona realul și ciobi din simplitatea și frumusețea existenței.
Când totul se termină pe scenă, aplauzele curg, gândurile se adună, impresiile se pun la copt, stratul de haine înlăturat la începutul reprezentației se adaugă la loc, umbrelele simt din nou strângerea de mână a posesorilor. Actorii își primesc răsplata, încărcați încă emoțional și se retrag în cabine și în propriile vieți. Luminile se sting, scena își adulmecă deja somnul, iar afară ploaia parcă se întețește. Fiecare dintre cei care au ales să vadă acest spectacol își poartă pașii spre ieșire. În ploaie îi așteaptă ecoul serii pierdută deja în noapte și drumul spre casă.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Uzina cu Teatru Povești de familie de Biljana Srbljanović
Regia: Vlad Cepoi
Scenografia: Radu Rașca
Cu: Pușa Darie, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Loredana Cosovanu
