Pentru a simți din nou pe cineva de care te-ai înstrăinat trebuie să te curăți de tot urâtul dintre voi, să îți amintești, să iei pe rând fiecare sentiment, fiecare privire, fiecare atingere, fiecare cuvânt rostit și să le dezinfectezi de orice parazit emoțional, de orice urmă de ură, de nepăsare și răzbunare.
Dacă nu reușești de unul singur și ai nevoie de inspirație, scriitorul David Grossman a scris o carte numai bună de folosit pe post de manual pentru învățarea gramaticii afective, Până la capătul pământului.
Inventivitate literară, imprevizibil, Prix Médicis Étranger 2011, o dramă personală a autorului născută dintr-o situație similară cu cea a personajelor pe care le construiește și survenită în momentul în care acesta se apropia de finalul cărții sunt doar câteva dintre reperele după care cititorul în căutare de noi lecturi captivante se poate orienta pentru a-l descoperi în librării pe scriitorul David Grossman și a sa capodoperă Până la capătul pământului, apărută la Editura Polirom în 2012, în Colecția Proza XXI.
Odată luată decizia de a citi această carte, existența semnului care marchează pauza de lectură va fi aproape uitată, iar momentele de răgaz din timpul unei zile pe care va încerca să le găsească cititorul vor fi pentru a ieși din lectură, nu pentru a relua lectura. Întregul text te doare, întregul text se imprimă în buricul degetelor și pe retină, iar trimiterile sale către esențele sufletului te înduioșează profund. Lirismul, firul narativ care oscilează între trecut și prezent, dialogul care se pierde în vocea povestitorului, schimbul de pase de la persoana întâi la persoana a treia, punctul aflat uneori la zeci de propoziții distanță de începutul unei fraze, intensitatea trăirilor, sinceritatea brutală, vârtejul de gânduri, emoții, autoanaliză, acțiunea te subjugă, te determină să te transpui în pielea personajelor și nu îți dorești decât să ajungi la finalul marcat de pagina cu numărul 601 pentru a te odihni și a înțelege. Ora, personajul central al romanului Până la capătul pământului, o femeie trecută de ceva vreme de prima tinerețe, dar cu o frumusețe încă pregnantă și cu o forță interioară care de multe ori îi copleșește pe cei din jur este puntea de legătură cu celelalte personaje și sâmburele de emoții al întregului roman. Astfel, Paul Auster, un alt mare scriitor al literaturii universale, mărturisește: „Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei cărți zguduitoare, superbe, memorabile.”
Atât mintea cât și sufletul Orei folosesc puterea de vindecare și de exemplificare a detaliului și în momentele de trăire interioară, dar și atunci când se află în prezența unei ființe dragi. Fragmentarea sentimentului până la os este simțită de către cititor imediat ce se apropie de firul poveștii redate prin vocea personajului feminin: „Poate că nu ar trebui să se plimbe prin camera lui, să nu rupă firele subțiri ale mișcărilor lui, care atârnau încă în încăpere, să nu amuțească ecoul slab al aburilor copilăriei lui, care se ridicau din când în când din cine știe ce pernă, din vreo minge galbenă și cheală de tenis, ori din vreun soldat de jucărie echipat cu toate accesoriile militare necesare, redate în miniatură.”
În jurul Orei migrează alte patru personaje, toate masculine, Avram și Ilan, bărbații între care este prinsă încă din tinerețe într-un triunghi amoros greu de înțeles și cei doi fii ai săi, Adam și Ofer. Debutul romanului redă atât prin structură cât și prin conținut zbaterile febrile ale unui bolnav internat în spital și face cunoștință cititorului cu Ora, Ilan și Avram aflați în plină adolescență. Treptat, treptat, după ce textul îl trece prin valurile emoționale care îi modelează pe cei trei protagoniști, cititorul pătrunde în acțiunea cărții lui Grossman. Ora este în prezentul poveștii o femeie proaspăt divorțată de soțul Ilan și măcinată de drama plecării la război a fiului cel mic Ofer, de care se simte extrem de apropiată. Pentru că nu mai reușește să facă față realității și presiunii interioare și pentru că se lasă amăgită de gândul nebunesc că astfel și-ar putea proteja fiul de pericol și ar putea evita primirea unei vești cu notă de tragism, se hotărăște să plece într-o excursie mai lungă, doar cu un rucsac în spate. În această călătorie îl alege ca partener de evadare din prezentul dureros pe Avram, iubitul din tinerețe, un bărbat care pare să își fi pierdut de mult timp pofta de a trăi, dar de care ea este foarte legată, considerându-l singurul om care o cunoaște cu adevărat și în profunzime. Într-un prezent care își extrage seva din trecut, Ora și Avram se urcă într-un carusel al emoțiilor și retrăiesc momente din viața lor comună. Astfel, iese la iveală faptul că Ofer este fiul lui Avram, că relația Orei cu fostul soț Ilan nu a fost întotdeauna o relație perfectă așa cum părea să creadă Avram și că neputința lui Avram de a mai simți ceva își are rădăcinile atât în relația cu Ora, cât și în cea cu Ilan. Pe lângă urmele adânci lăsate de război și prizonieratul căruia i-a fost supus, Avram se simte captiv într-o poveste de dragoste în care în loc de două personaje centrale, se regăsesc trei.
Oscilând între întâmplări din trecut și amprenta necruțătoare a prezentului, David Grossman își ghidează personajele printr-o lungă călătorie a sinelui, călătorie în care răni vechi și adânci sunt redeschise, iertarea invocată și vindecarea, pacea căutate: „Ea s-a aplecat exact deasupra lui, l-a privit fix în ochi și între ei s-a ițit cea mai întunecată beznă, legământul acela amar al cunoașterii, cea mai rea dintre lumile posibile.”
Întrucât David Grossman este renumit și pentru implicarea sa în viața politică a Israelului și catalogat ca un militant pentru pace și pentru recunoașterea Palestinei ca stat, acțiunea romanului Până la capătul pământului se desfășoară în contextul contemporan al confruntărilor dintre israelieni și palestinieni. Astfel, personajele romanului, împreună cu cititorul învață pe parcursul firului narativ atât lecția prieteniei și a iubirii, cât și lecția războiului care dezbină și marchează destine.
După cele 601 pagini în care eroii lui Grossman își duc până la capăt trăirile, scriitorul își mărturisește propria dramă care l-a influențat în conturarea finalului, dramă de care am amintit deja, moartea fiului cel mic: „Pe data de 12 august 2006, cu doar câteva ore înainte de sfârșitul celui de-al doilea război israeliano-libanez, Uri a fost ucis în sudul Libanului. După încheierea perioadei de doliu m-am întors la carte. În cea mai mare parte ea era deja scrisă. Ce s-a schimbat, mai presus de toate, a fost ecoul realității sub influența căreia am scris finalul.”
Post lectură, după digerarea întregului text și a stărilor inoculate de acesta, se poate afirma cu tărie că David Grossman este mai înainte de toate un maestru al dialogului interior reflectat în relațiile, de multe ori eșuate, traumatizante, înrobitoare, pline de lecții cu cei mai apropiați oameni din viața cuiva. Cartea sa, Până la capătul pământului, te lasă fără respirație, mușcă din istorie, din sentimente și este scrisă în ritmul condamnatului la moarte care vrea să își povestească toată viața într-o singură zi. Peste o astfel de carte nu ai cum să treci gândindu-te la ce este de mâncare în frigider.
O astfel de carte se citește cu propriul trecut lăfăindu-se undeva în privire și cu prezentul scrutându-te din imediata apropiere a degetelor care dau pagină după pagină.
Iar când ajungi la final muști la rându-ți cu poftă din propriile sentimente, mai vrei, mai speri, te lași ademenit de disperare, dar ațipești și uiți.
Până mâine.
