Iaşul istoric – Rîpa Galbenă sau Podul lui Eminescu

În 1897, primarul Gane demarează construcția Râpei Galbene, menită să estetizeze malurile lutoase pline de apă dinspre Gară. La 7 martie 1902 este inaugurată esplanada ce devine punct de atracție pentru ieșeni. Versantul alunecător pune probleme noii construcții.   Preocupat să elimine și zona urâcioasă a Râpei Galbene, cu maluri rupte de apele coborâte dinspre dealurile Muntenimii (Copoului) ca într-o cascadă lutoasă, primarul Nicolae Gane iniția construirea unei esplanade.  

Inspirat de Eminescu  

Deși mărturisise unui jurnal că ideea îi venise „într-o noapte senină din luna august”, de fapt aceasta aparținea poetului Mihai Eminescu. Visător și nostalgic, profund impresionat de trecutul și frumusețea bătrânului Iași, poetul avea uneori plăcerea să privească imensa vale ce se întindea prăpăstioasă, la poalele târgului, de-a lungul Bahluiului. Înecată de șuvoaie și năpădită de nesfârșitele păduri de rogoz, trestie și păpuriș, mișunând de păsări, pești și felurite gângănii, părea o adevărată deltă în mijlocul căreia se ridica „Palatul Neamțesc” al Gării.  

Cercetând încântătoarea priveliște, „rezemat cu coatele pe bara” de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte dinspre Cișmeaua Păcurari, uneori putea fi văzut poetul Mihai Eminescu. Acolo îl găsea într-o zi Gh. Popa Radu. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: „Ce să fac… admir natura; uite domnule Radu, spune-mi, cine ar fi în stare să-mi puie pe hârtie tabloul acesta care ni se prezintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziție frumoasă are Iașul! De aș avea eu bani, aș pune să se facă un pod de aici până pe dealul Galata. Închipuie-ți, când acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce priveliște frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi pereche!” („O amintire din viața lui Eminescu”, „Arhiva”: nr. 5-6, 1900).

Zona este transformată total
 
Malul râpei sfârtecat de ape urca mereu spre târg, mușcând în fiecare primăvară și toamnă ogrăzile caselor apropiate, încât unii târgoveți, mai sperioși, vedeau sfârșitul „capitalei” prăbușită în uriașele prăpăstii de la Râpa Galbenă și până la Râpa Privighetoaiei (căscată în preajma uliței Tălpălarilor, zisă apoi Săulescu), ce se adânceau mereu. După mai multe încercări de a „închide” această rană a Iașului, primarul Nicolae Gane, în cel de-al patrulea mandat, demarează procedurile pentru construcția Râpei Galbene. Lucrarea gândită de primar avea menirea să igienizeze locul năpădit de necurățenii, să-l înfrumusețeze și să creeze o legătură directă, printr-un bulevard modern, între Gară și strada Copoului (Carol), aflată, de asemenea, în prefaceri. La cererea sa, inginerul șef Charles Chaigneau din Serviciul Tehnic al Primăriei, prezenta planul general al noii străzi – cu raportul nr. 4269 din 5 septembrie 1897 – pe care primarul punea apostila: „La Consiliu” și data de 9 septembrie 1897. Odată acțiunea pornită, urmau discuțiile de rigoare, inginerul Chaigneau întocmind planurile lucrărilor de canalizare, iar arhitectul I. Vignali pe cele ale unei esplanade ce avea să înlocuiască râpa cea hadă. La 3 martie 1898, Consiliul comunal le dădea girul, astfel că a doua zi porneau spre București. Deși lipseau fondurile, circa 400.000 lei, la cererea primarului, Ministrul de Interne și Consiliul Tehnic Superior – prin Jurnalul din 9 aprilie 1898 – încuviințau execuția proiectelor.
 
Construcția dura până în 1902
 
Urmau licitațiile câștigate de inginerul Virgil Halăceanu pentru zidul de susținere și scări, de M. Manoliu – pentru canalizare, inginerul I. Petrazoli preluând supravegherea tehnică. Prin august, lucrările erau în toi, cu acest prilej deschizându-se și două străzi noi: Regimentul 13 (astăzi Silvestru) și Grivița (acum Străpungerea Silvestru), pentru trecerea canalelor spre Bahlui. Primarul Gane nu mai apucă să inaugureze frumoasa zidire căci, în aprilie 1898, Consiliul era dizolvat și în locul celui vechi se instala altul, conducerea orașului luând-o, ca primar, Al. Bădărău (conservator). Noii demnitari socoteau „operele” înaintașilor gesturi de propagandă electorală, costisitoare pentru contribuabili. Deși mai temperate, lucrările continuau. La 1 martie 1901, săvârșindu-se recepția provizorie sub conducerea lui Constantin B. Pennescu, ales președinte al Comisiei Interimare doar de câteva zile. Esplanada, cu cerdac înalt de Belvedere, balcoane, nișe și monumentale scări laterale, mărginite de balustrade pentru lămpi și statui, domina întreaga vale – lipsită pe atunci de mari clădiri – și înlesnea o încântătoare priveliște către Gară. Fântânile arteziene susurau necontenit, iar stropii unui izvoraș limpede jucau printre pietricelele minicascadei de sub corpul central.
 
O inscripție plănuită mai jos, cu stema vechiului Iași, urma să consacre numele realizatorilor și al celor doi primari – rivali politici –, care n-au avut fericirea inaugurării când se aflau în scaunul cârmuirii orașului. Cu acest prilej s-au amenajat o stradă de legătură spre Păcurari, una spre Copou și alta către Gară.

Alunecarea terenului pune probleme
 
După terminare s-a constatat că marele edificiu rezistă cu greu presiunii dealului și, precum începuseră crăpăturile, putea să devină o ruină. Un raport al inginerului Anton S. Savul, din 31 octombrie 1904, arăta primarului că „denotă o mișcare atât a terenului cât și a zidului din Râpa Galbenă”. Și mai sever, un proces verbal din 26 ianuarie 1905 informa Consiliul comunal că întreaga lucrare „e amenințată cu prăbușirea”. Specialiștii propuneau drenări multiple și stăvilirea alunecării prin niște contraforturi sau pinteni adânci din beton și armături. Acestea necesitau fonduri mari.

 
Salvarea venea abia prin februarie 1922, când Regionala C.F.R. Iași cerea terenul grădinii părăsite de la picioarele Esplanadei, pentru construirea unui cartier modern, cu „școală, bibliotecă, sală de conferințe” și alte înlesniri. Cererea a fost aprobată de Consiliul comunal, avizată de forurile guvernamentale și, la 21 septembrie 1922, odată cu inaugurarea cartierului C.F.R. din Nicolina, se punea piatra fundamentală a noului așezământ. După trei ani de lucrări, cu mari cheltuieli pentru stabilizarea pământului și întărirea zidurilor, la 20 decembrie 1925 se inaugura Căminul Cultural C.F.R. Râpa Galbenă, ce avea să devină un Ateneu al zonei și un reazem al Copoului și al Esplanadei numite de unii „Podul lui Eminescu”. Prin masivitatea și soliditatea sa, preîntâmpină fuga terenului, rămânând neclintit la toate seismele ce i-au încercat puterile.

autor: Ioan Mitican