„În ultimii ani are impresia că încordarea s-a mai risipit, când ajungi la jumătatea vieții disciplina începe să te lase, așa cum se întâmplă când serviciul militar se apropie de sfârșit, apoi bărbații devin mai conștienți de latura lor feminină și femeile de latura lor masculină, dar acum, în fața ei, încordarea aceea veche se trezește din nou la viață văzând ruina ființei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slăbiciunii, inocenței, singurătății și durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rușini.”
Nici nu mai știi când te-ai născut. Trăiești de atâția ani fără iubire, încât te-ai trezit într-o dimineață bătrân. Nu poți spune cu exactitate când te-ai înstrăinat de tine și de ceilalți, ești doar conștient de inutilitatea viselor care cândva te făceau să te crezi neatins de banal, de la fel și de tristețea aceea care devorează tot ce i se servește. Iubeai și nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai că într-o zi va trebui să îți alegi tabăra. De aceea, doar atunci când ai început să îți conștientizezi vârsta, ai înțeles că împreună este definiția fericirii. Lenea adevăratului tu ți-a alimentat până la saturație alter ego-urile. Tu nu erai tu în relația cu mama, erai acel copil perfect pe care ea și l-a dorit. Tu nu erai tu în relația cu tata. Ți-ai înfrânt repulsia față de sânge și de moarte și ai mers cu el la vânătoare, ți-ai înăbușit pornirile vestimentare și ai purtat întotdeauna costume la mesele în familie, forma supremă de respect în viziune paternă, ai ironizat egalitatea dintre bărbați și femei aliindu-te cu tradiționaliștii, deși ai privit întotdeauna cu admirație femeia ambițioasă și care nu se sfia să își arate adevăratele sentimente și să lupte pentru ele. Tu nu erai tu în relația cu prietenii tăi. Ți-ai dorit să impresionezi, să faci mereu ceva ieșit din comun, să stârnești admirație. Tu nu erai tu, în primul rând în relația cu tine. Ți-ai închis într-o cușcă slăbiciunile, plăcerile vinovate ți le-ai pus la zid, ți-ai învățat vocea interioară să vorbească o altă limbă decât cea pe care o știa, limba propriilor dorințe, ți-ai lăsat frustrările să saboteze relațiile cu cei mai legați oameni de viața ta, cei al căror sânge se amestecă cu al tău ca un dat sau ca un blestem.
Așa ar putea începe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Fărâme de viață, roman apărut la Editura Polirom în 2012. Personajele Zeruyei Shalev merg în fiecare zi să își viziteze ruinele propriilor vieți și, mai pe seară, sub imperiul întunericului își descoperă rănile pricinuite de cădere, le răscolesc, le curăță și le acoperă de ochii celorlalți, fără a uita, însă, o clipă de ele. Uneori parcă au chiar o plăcere vecină cu masochismul de a le testa forța, zvâcnetele de durere. Se așază în colțul lor de rutină și retrăiesc. Cu furie, cu teamă, cu tristețe, cu neputință, cu dorință, cu milă și chiar cu ură, uneori, retrăiesc frustrările din relația cu mama și cu tatăl, lipsa de comunicare din relația de cuplu, dezamăgirea pricinuită de existența la Polul Nord al sentimentelor, alături de propriii copii ajunși la adolescență.
Scriitoare cu un acut simț al psihanalizei și cu o sensibilitate care ar putea câștiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, dacă ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construiește în Fărâme de viață, o carte care te înghite ca un vis agitat, tipologii puternice și ușor de recunoscut în viață. Mama cu doi copii care își răsfrânge netrăitul din relația cu propriii părinți asupra unuia dintre copii și își rostogolește întreaga afecțiune și posesivitate asupra celuilalt, copilul care încearcă să scape de iubirea sufocantă a mamei refugiindu-se în prima relație care îi oferă altceva-ul de care are nevoie și copilul respins care încearcă să nu repete cu propriul copil greșelile mamei, dar cade în capcana generozității emoționale.
În Fărâme de viață, Hemda, mama, Avner, fiul și Dina, fiica visează să iasă din raza de acțiune a greșelilor trecutului și să recupereze o parte cât de mică din normalitatea legăturii părinte-copil și frate-soră. Se luptă cu boala, cu bătrânețea, cu ratarea în profesie, cu tentația trădării, cu nerecunoștința, cu remușcarea, cu iubirea înfrântă de rutină pentru a-și elibera liniștea și tandrețea din capcana greșelii. Sângele le dă în clocot și le amintește că le curge prin vene același amestec, singurătatea îi ajută să se regăsească și să își simtă dorul unuia de celălalt, copilăria și tinerețea le trimit cărți poștale prin serviciul de curierat al memoriei. Acceptarea propriilor neputințe le dă, în cele din urmă, curajul să se regăsească. Se privesc în ochi, se strâng în brațe, dăruiesc „te iubesc”-ului libertatea de a le umbla liber pe buze și prin case și trăiesc împreună ce și cât mai au de trăit.
