Prin G. Călinescu și Camil Petrescu noțiunea de scriitor complet devine o realitate. „Voi scrie până la 25 de ani versuri (declara o dată Camil Petrescu), pentru că este vremea iluziilor și a versurilor; voi scrie între 25-35 de ani teatru, pentru că teatrul cere și o oarecare experiență și o anumită vibrație nervoasă; voi scrie între 35-40 ani romane, pentru că romanele cer o bogată experiență a vieții și o anumită maturitate expresivă. Și abia la 40 de ani mă voi întoarce la filosofie…”
Din toate aceste ipostaze, în care el nu s-a manifestat în succesiunea strict anunțată, romancierul rămâne categoric cel mai interesant, ceea ce nu înseamnă că poetul, dramaturgul, mai ales eseistul nu merită stimă. Practic, o delimitare nici nu e posibilă, încât la un examen atent în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și în al doilea roman, Patul lui Procust, analiza își asociază după necesități reacțiile unui poet („vibrația nervoasă”, adică tensiunea unui dramaturg și o ardentă mișcare cerebrală).
Niciun alt romancier din epocă n-a acordat atâta spațiu „explicațiilor” de aspect filosofic, raționalist, trăsătură ce conferă dealtminteri o strânsă unitate operei în ansamblu. Scriitor cu pasiunea problematizării, la romancier ca și la dramaturg frapează dezacordul tragic dintre calitățile indivizilor și complexul social, încât Danton, Pietro Gralla, Gelu Ruscanu în drame, Ștefan Gheorghidiu și G. D. Ladima în roman sunt argumente pentru silogisme, simbolizări ale eșecului. Față de „rudimentarul” Rebreanu (cum califica Ion Barbu pe autorul lui Ion), excelent interpret al realităților văzute, la Camil Petrescu efortul merge spre decriptarea datelor umane invizibile, spre resorturi profunde, pentru a îmbogăți în final cunoașterea cu detalii nebănuite.
Finalitatea actului creator implică un maximum de autenticitate, de aceea nu scrisul frumos trece în primul plan, ci scrisul revelator, destinat să instaleze pe cei ce-l frecventează în miezul viu al faptelor, în concretul lucrurilor. Idei filosofice din Bergson și Husserl (Logische Untersuchungen), exemple literare provenind de la Stendhal și Proust se constituie la autorul lui Danton într-o rețea de ipoteze în a căror lumină se va înălța concepția estetică proprie. Autenticitatea și substanțialitatea rămân pentru Camil Petrescu, angajat în detectarea relațiilor profunde dintre fenomene, modalități de a sugera fluidul vieții, esențele, de a înlătura tot ce înseamnă sofisticare.
Analist din necesitatea de a extrage din relațiile dintre lumea externă și dinamica interioară toate consecințele de ordin estetic, spirit necontenit în alertă din nevoia de a surprinde fenomenologic proteicul, diversitatea și de a le subordona unei viziuni coagulante, principalul său demers teoretic se înscrie (deși cu altă optică) în prelungirea modernismului lovinescian. Bazat pe gândirea carteziană, clasicismul a reprezentat o „structură” necesară unei epoci; romancierul propunea o altă structură, în acord cu orizontul altei societăți; perspectivele umanității necesare unei epoci; romantismul implica o nouă „structură”, iar scriitorul cel mai sincron, cel mai adecvat ca stil acestei structuri, ar fi Proust. Se poate spune că eseul Noua structură și opera lui Marcel Proust (din Teze și antiteze) a fost la data publicării (1935), în egală măsură, un pretext de comentariu estetico-filosofic, dar și confesiune travestită, un crez în marginea operei altuia, mai exact un act de delimitare.
Se citează nume de mari creatori care, la întrebarea de ce au procedat într-un anumit mod, lasă totul pe seama întâmplării. Lucid și efervescent, Camil Petrescu ține să ne explice, să motiveze totul, polemic de multe ori, paradoxal nu de puține ori. Literatura fiind în concepția lui „un formidabil instrument de cunoaștere”, nimic nu trebuie ignorat pentru depistarea sensurilor și semnificațiilor. Dacă la Husserl, atât de frecvent citat, faptele sufletești „se bazează pe calități iraționale”, scriitorul e obsedat mereu de indicarea cauzelor. Tema geloziei, de pildă, a iubirii neironice, nutrește dezbateri analitice de excepțională finețe și nu doar într-o singură operă; în teatru (Suflete tari, Act venețian, Mioara), în romanele de început, ilogicul și logicul în erotică își află cea mai temeinică demonstrație din literatura română.
Drama scriitorului în căutarea absolutului e de a constata că relația emoțiune-idee șchiopătează, că durata concretă la un personaj diferă de timpul, de durata altuia, de unde o dialectică înșelătoare a lucrurilor. Există vreun mijloc de salvare? Utilă în grad înalt ar fi întoarcerea programatică la elementar, la simplitatea primară, care ar permite, prin sinceritatea absolută, perspective autentice, nemistificate. În creație (ni se spune într-o notă amplă, la începutul romanului Patul lui Procust) „meseria” și „meșteșugul” sunt „potrivnice artei”. Acela care vrea să facă „literatură” trebuie neapărat să aibă „ceva de spus”. Cu toate că este discutabil în litera lui argumentul că scrisul corect „nu e obligatoriu decât pentru cei care sunt scriitori”, luat însă în spiritul lui el rezistă, vrând să arate că esențială nu e scrierea frumoasă, codificată, ci capacitatea de a revela.
Cu aceste precizări, definiția scriitorului dată de Camil Petrescu, accentuând pe spontaneitate, dinamitând normele retoricii clasice, tinde să acrediteze primatul unei „noi structuri” în literatura noastră. Scriitor ar fi, prin urmare, „un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite”. Totul „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie”.
În practică, nici compoziția, nici stilul, asupra cărora s-au concentrat în acel moment focurile avangardei literare, nu scapă atenției scriitorului. Parantezele, digresiunile, notele din subsol, colajele din romane atestă o grijă continuă pentru organizare, în sensul unor perspective convergente. Refuzul romanului de tip clasic nu se reduce la o negare absurdă. Ideea despre un teatru de cunoaștere, opusă unui teatru de caractere, presupune, de asemenea, un nou mod, deci altă organizare. Toate acestea sunt orientate în direcția unei evidente apropieri de realitățile în mișcare.
Cum obiectivarea totală este imposibilă („din mine însumi, orice aș face, eu nu pot ieși…”), organizarea datelor și impresiilor să urmărească cel puțin o conciliere acceptabilă, astfel că între „eul” creatorului și personaje, între personaje și societatea la care acesta se referă să nu apară disonanțe flagrante. Biograficul, mai precis elementul biografic la Camil Petrescu, suscită un puternic suflu de realism, de obiectivitate chiar. Pledoaria unor Pierre de Boisdeffre și Jean Borel, în ultima vreme, pentru revenirea la autobiografie, pentru regenerarea romanului contemporan nu este fără temei. Camil Petrescu a demonstrat exemplar resursele „egotismului” tocmai prin aptitudinea de a se ridica într-o supraindividualizare a contemplării lucide.
Sursă: Cronica, Nr. 15, anul 1973, p. 4
