Pe Bogdan-Alexandru Stănescu îl înțelegi cel mai bine citindu-l, pentru că, la rândul său, se înțelege citind până la epuizare și scriind. Nu îți garantează nimeni că veți fi cei mai buni prieteni, dar, dacă apreciezi umorul cu trimiteri la note de subsol și discuțiile argumentate pe marginea unor întâmplări care se ciocnesc cu literatura, dacă ai pus mâna măcar pe câteva dintre aparițiile din colecția „Biblioteca Polirom”, al cărei coordonator este din 2006, veți avea ce să vă spuneți. Scriitor, eseist, editor, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB), Bogdan-Alexandru Stănescu a debutat cu o cronică în revista Luceafărul (1999), pe când era junior editor al Ziarului de Duminică, a publicat vreme de câțiva ani în Ziua literară și Adevărul literar și artistic, a lucrat pentru emisiunea TV Parte de carte, iar din 2006 este director editorial al Editurii Polirom. Urmărit de poezie ca de propria-i umbră, în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural și la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. Și, tot din același an, este doctor în literatură, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. Un bun povestitor, cu o imaginație mult peste medie, cu fire de sarcasm în podoaba discursivă, BAS, cum îi spun prietenii, a știut mereu că va avea doi copii, că se va căsători cu o moldoveancă și continuă să scrie și să citească Marile Cărți pentru a-și auzi inima cum bate și pentru a respira. Așa că, în intimitatea propriului cămin, alături de fiul său Marc, de Sara, fiica sa și de soția Oana Boca, a adunat material pentru o nouă carte, Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelstam, publicată pe final de 2013, o carte care se vrea a fi „un exercițiu de spiritism, un act de exorcizare, dar și o alungare a temerilor” care l-au „paralizat toată prima tinerețe”, o asumare a felului în care citește și înțelege literatura.

„Nu mi-e clar când s-a desprins literatura de vocea mamei și când a trecut în planul activ, al lecturii mele.”

Pentru început, îl rog pe Bogdan-Alexandru Stănescu să facă prefața interviului cu Bogdan-Alexandru Stănescu.

Deși i s-a spus de atâtea ori să lase dracu’ veleitățile de critic literar, să lase și poezia (pentru că verbozitate, pentru că…), să nu mai publice pentru că falimentează edituri, încă tânărul editor (singura calitate care i se recunoaște) s-a încăpățânat și a mai scris o carte.

Care sunt primele amintiri ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu despre Bogdan Alexandru Stănescu? Sau, ca să îl citez pe scriitorul englez Julian Barnes, care știu că îți place: „Îmi amintesc, nu într-o ordine anume…”

Primele amintiri despre Bogdan-Alexandru Stănescu au venit odată cu primul articol semnat (mint, nu a fost primul semnat, ci primul semnat ca atare), cu prima cronică publicată în „Luceafărul”. Până atunci am fost, în ordinea asta, cred, Bobiță, Boabă, Bogdănel, Bogdan, măi Bogdane, Stan, Stane, Stănescu. Într-o seară de duminică, prin anul 3 de facultate, făceam corectura la Luceafărul, intră Marius Tupan în birou și-mi spune că Octavian Soviany s-a îmbolnăvit și nu poate da cronica în săptămâna aceea. N-aș vrea să încerc eu? M-a trimis la o masă plină de cărțulii – treaba era doar de formă –, dar de fapt mi-a băgat sub nas un volum de poeme scris de un veleitar bătrân. L-am ras, prima mea cronică a fost scrisă cu pixul pe un caiet de matematică, probabil de aia am și reținut un vers absolut genial din volumul respectiv: Sunt un hidrocefal cu scufă… Lui Tupan cred că i-a plăcut (oricum îi plăceau scandalurile), așa că mi-a propus rubrica à la longue. Am continuat cu Muzici și faze, un roman pe care l-am adorat (și încă îl), dar de data asta am scris cronica la o mașină veche, care bătea consoanele dublu.

Când ai citit prima dată o carte și cum te-a marcat?

Îmi amintesc, nu într-o ordine anume… Nu știu, ezit, pentru că nu mi-e clar când s-a desprins literatura de vocea mamei și când a trecut în planul activ, al lecturii mele. Ce știu însă, e că mimam cu un talent desăvârșit diverse boli ale copilăriei, așa încât să fiu lăsat singur acasă și că, deși îmi era groază de diverși monștri ai casei, ascunși prin cotloane întunecate, frica era nimic în comparație cu plăcerea de a citi Dumas tatăl. După ce am descoperit că puteam citi și cărți groase, fără imagini, nu m-am mai putut opri. De atunci citesc încontinuu, citesc în baie, citesc la serviciu, citesc noaptea, citesc dimineața, citesc când mănânc. E, în cazul meu, o boală a copilăriei de care n-am mai scăpat.

Care ar fi top 3-ul oamenilor și top 3-ul întâmplărilor cărora le datorezi, într-o oarecare măsură, pasiunea pentru cărți, pentru scris, pentru lectură?

Primul personaj e unul colectiv: e vorba despre copiii angajaților ITB, din Berceni, care nu scăpau nicio ocazie de a mi-o da pe cocoașă în prima copilărie, lucru care m-a făcut să mă izolez în casă și să citesc. Al doilea e Nicolae Ceaușescu, cu cele două ore de program TV. Al treilea e televiziunea bulgară, care în timpul zilei dădea foarte multă muzică folclorică din aia lălăită și sfâșietoare: era fondul sonor al lecturilor. Și acum citesc având în fundal televizorul aprins. Urmează cele clasice: profesoara de română din generală, Romanul adolescentului miop cu al său program de paidee care exclude somnul, etc. Nu în ultimul rând, cei doi, trei prieteni din facultate, care se închinau la același idol. Profesorul Cornel Mihai Ionescu…

A fost lectura, în vreun moment al vieții tale, o plăcere vinovată?

Întotdeauna e o plăcere vinovată, mai ales după ce-ți întemeiezi o familie. Știi că, în timp ce tu stai cu ochii într-o carte, alți bărbați de vârsta ta demarează din parcare și pleacă să facă bani. Știi că ai putea sta mai mult cu cei mici, dar trebuie să citești, știi că mâine o să ajungi zombi la birou, e trei dimineața, dar trebuie să citești. În cazul meu, pot spune fără îndoială că e singurul lucru pe care știu să-l fac bine: nu sunt un editor nemaipomenit, nu sunt un tată extraordinar, nu sunt nici pe departe un soț bun, nu sunt prietenul ideal. Dar sunt un cititor sublim (zâmbește).

Deși spui „nu sunt un editor nemaipomenit”, cred că sunt destui care te apreciază pentru ceea ce faci de ani la Editura Polirom ca director editorial și care te-ar putea contrazice. Ce înseamnă, totuși, pentru tine a fi un excelent editor?

Cred că am mai spus asta: un editor excelent înseamnă, pentru mine, un editor adevărat. Iar un editor adevărat este un editor sincer. Onestitatea cu care acesta își face meseria este prăpastia care desparte idealul de proiecțiile jalnice în contingent. Un editor adevărat trebuie să nu uite nicio clipă că meseria sa este o misiune și nu doar calea spre succesul financiar. Editorul adevărat știe să rămână în umbră și să-și sprijine scriitorii, știe să-și plătească redactorii, colaboratorii, traducătorii tocmai pentru că face o meserie care nu e, în mod ideal, croită pentru bișnițari, țepari, mavericks de tot felul.

„Până acum câțiva ani silueta cea mai amenințătoare era cea a ratării. Între timp, am început să simt o atracție perversă față de ratare, o caut în biografii și, paradoxal, o găsesc acolo unde te-ai aștepta mai puțin.”

Crezi că există vreo urmă de adevăr în sintagma „criticul-scriitor ratat”?

Sintagma are la bază o formulă purtând marca George Călinescu. Criticul devine critic abia după ce a ratat în poezie, în proză, în teatru. Însă ce spune Călinescu este că nu poți fi un critic bun decât după ce ai deprins mecanismele literaturii, din interior. Nu sunt însă de acord cu distincția, pentru că, după mine – și nu numai după mine – scriitorul adevărat începe un proiect doar atunci când trebuie (ajungem iarăși la acest imperativ tutelar), nu își alege un gen, după care se gândește la ce ar trebui turnat în formă. Un critic literar britanic de secol XX, genial de altfel, V. S. Pritchett, este unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă ai aceluiași secol. Martin Amis ține din tinerețe o rubrică de cronică literară și de opinie, Kingsley Amis a scris multă poezie, Michel Houellebecq scrie poezie etc. Ștampila asta castratoare e o tâmpenie autohtonă care vine din ignoranță și din provincialism. În același timp, dat fiind că ficțiunea (proza cu a ei regină încoronată, romanul), e singura care mai contează în industrie, ajungi să auzi de multe ori la un târg de carte formulări de genul „he’s a writer, and also a poet”. Cred, ca să ne întoarcem la întrebare, în critici precum James Wood sau Daniel Mendelsohn, care scriu roman, eseu, poezie, tocmai pentru că au curajul de a se expune și pentru că au destulă încredere în propriul act critic încât să intre „cu pieptul gol” în jungla asta a orgoliilor care e viața literară.

Înțeleg că ai un oarecare regret că poezia e mai mult o sfătuitoare a reginei literaturii, romanul, decât ea însăși o regină. De ce crezi că oamenii nu citesc poezie, de multe ori nici cei care se ocupă de literatură, de industria care o pune în mișcare?

Nu, poezia nu e o sfătuitoare, e chiar exclusă de la masa literaturii comercializabile, joacă un rol mai lipsit de orice prestigiu decât chiar proza scurtă. Nu știu de ce nu citesc oamenii poezie, pentru că e un fenomen pe care nu-l pot înțelege decât cerebral, altfel, la modul epidermic, senzorial (cum percep literatura, în general), îmi este absolut imposibil. E ca și cum mi-ai cere să port o discuție casual cu un extraterestru fugit din Area 51, pe care l-am cunoscut acum 2 minute. O explicație ar fi aceea că este un gen dificil care, de la bun început, nu afectează masele. Mă refer aici la poezia adevărată, cea care-și conține propriul limbaj și care se adresează unui dicționar intim cititorului, dar care necesită și o educație, o paidee. Poți citi un roman de Dan Brown fără a avea nevoie de această educație, poți citi chiar și un roman de Ian McEwan fără ea (educația intervine când încerci să-ți explici de ce acel roman de Ian McEwan face parte din altă categorie – dacă nu reușești, poate că lectura e un simplu exercițiu de trecere a timpului), devine însă mai greu în cazul literaturii modernismului umanist, a romanelor care transcend genul.

Când ți-a trecut prima dată prin cap ideea de a scrie o carte și cu ce gen literar ai cochetat mai des?

Ideea de a scrie o carte a venit foarte târziu, adică anul trecut, când am și scris-o. Am început prin a scrie poezie, în școală, în liceu, în facultate, am scris proză scurtă, am început roman, am scris sute de recenzii și de cronici literare. Cartea de poeme însă, s-a cerut singură, pentru că a avut nevoie de o viziune, de un stil asumat și de un imbold pur literar, de o suprasaturare, o acumulare plină de tensiune pe care numai alte cărți ți-o pot da. Acumularea, în cazul meu, a fost coabitarea timp de trei ani de zile cu Emil Botta. Deci poemele s-au născut din critica literară.

Pe final de 2013 ai mai publicat o carte, Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelstam, la Editura Art, după Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010) și Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească, 2012). Să ne imaginăm că suntem acum la lansarea online a cărții pentru cititorii site-ului www.ceascadecultura.ro. Ce ai să le spui?

Am oroare de repetiții, mi-e groază să nu devin genul de scriitor care spune același lucru prin toate colțurile țării. Mi-e foarte greu să spun ceva neprovocat. Enter Ghost e o declarație de dragoste față de Marile Cărți (a nu se citi ca o sintagmă neo-con), dar și descrierea unei metode intime de lucru. Poate un subtitlu mai direct și mai enervant pentru unii ar fi fost Cum citesc eu. E, dacă vrei, un exercițiu de spiritism (mi-e groază de fantome), un act de exorcizare, dar și o alungare a temerilor care m-au paralizat toată prima tinerețe. Mi-am asumat, în cele din urmă, felul în care citesc și în care înțeleg literatura.

„Viitorul cred că aparține editurilor foarte mari, mari și mijlocii care au reușit să treacă prin criza financiară fără a sucomba. La fel, în cazul lanțurilor mari de librării. Viitorul înseamnă moartea librăriilor mici, independente. Și o spun cu regret.”

Care sunt monștrii (temerile) cu care te lupți frecvent în viața de zi cu zi?

Până acum câțiva ani silueta cea mai amenințătoare era cea a ratării. Între timp, am început să simt o atracție perversă față de ratare, o caut în biografii și, paradoxal, o găsesc acolo unde te-ai aștepta mai puțin. Dat fiind că citim biografiile à rebours, adică după ce viața a fost transformată de moarte în destin, vorba lui Malraux, suntem incapabili să pătrundem dimensiunea reală a ratării, în cazul scriitorilor celebri, de exemplu. După 30 de ani, am devenit obsedat de bătrânețe, de boală și de moarte, mi-am făcut din obsesia asta un sidekick, care-mi dă câte-o palmă în timpul nopții și mă face atent, prin simpla lui prezență fantomatică, la tot ce am făcut la modul superficial până acum, la toate gesturile pe care mi le-am înfrânat, la toate declarațiile pe care mi le-am retezat.

Cum ți-e mai la îndemână să ironizezi teama de moarte pe care o avem cu toții în ADN?

N-o mai pot ironiza. O puteam face în facultate, apoi până pe la 28 de ani, când mi s-a născut primul copil. Însă, revelația aceasta a morții este și una formatoare: nu poți ironiza ceva ce nu numai că ai început să înțelegi, așa cum spui, cu trupul, nu doar cu rațiunea. Dacă vrei, însă, o formă sublimată de ironie ar fi pasiunea pentru mitologia și pentru textele antice, pentru mistere, pentru călătoriile în lumea de dincolo. Nu cred în ideea de progres ci, mai curând, în dispersarea înțelepciunii: sunt mult mai înclinat să cred în adevărul mitologiei decât în cel științific.

Cred că prietenia între muzică, de orice gen te prinde, și literatura este una strânsă și de lungă durată. În viața ta, cine cu cine s-a împrietenit, ce gen muzical cu ce gen literar?

Pentru mine, poezia este muzică. Tocmai de aceea scriu în deplină tăcere, pentru a mă auzi. Nu mai pot scrie cu fundal sonor, fie el și divin: e ca și cum ai scrie, simultan citind.

Ca un observator din interior, care crezi că sunt punctele slabe și punctele forte ale literaturii române contemporane (pentru cei care vor să se împrietenească cu ea)?

Nu cred că „o literatură contemporană” poate fi disecată așa cum vrei tu, în sincronie. Aș mai lăsa să treacă ceva vreme până la a vorbi despre punctele slabe și cele mai puțin slabe ale literaturii noastre contemporane. Din moment ce abia acum începe să-și capete un profil din ce în ce mai clar generația 2000, la care toată lumea părea să se priceapă acum zece ani, m-aș abține. Iarăși, împrietenirea asta nu trebuie făcută in corpore, de fapt nici nu trebuie să fii prietenul unei literaturi: poți fi prietenul unei mișcări literare, iar atunci amiciția respectivă este una foarte serioasă pentru că presupune aderarea la anumite idealuri estetice și extra-, la un program, la un stil de viață. În general, însă, admirația nețărmurită pentru anumite mișcări literare ține de un soi de paseism, de o idealizare a trecutului care numai bună și lucidă nu e. Sunt un cititor acerb al literaturii care s-ar încadra în modernismul înalt, umanist, dar asta nu înseamnă că idealizez Europa/America interbelică, ori imediat postbelică. Ar însemna să uit în ce condiții a trăit Joyce, împotriva a ce a luptat Fitzgerald, cu ce fantome s-a luptat Faulkner sau în ce tristețe apăsată de ratare a murit Thomas Wolfe.

Cum arată în prezent industria de carte din România și cum îi vezi viitorul apropiat?

Piața de carte e într-un recul puternic, iar viitorul nu arată bine deloc. Iar asta nu ține neapărat de actanții pieței de carte, ci de un întreg complex de factori, printre care putem enumera fiscalitatea excesivă, puterea de cumpărare a cititorilor, starea învățământului etc. Viitorul cred că aparține editurilor foarte mari, mari și mijlocii care au reușit să treacă prin criza financiară fără a sucomba. La fel, în cazul lanțurilor mari de librării. Viitorul înseamnă moartea librăriilor mici, independente. Și o spun cu regret.

„Mi-am dorit să fiu scriitor de când am început să citesc. Am știut mereu că voi avea doi copii și că mă voi căsători cu o moldoveancă.”

Crezi că fenomenul snobismului cultural a atins în profunzime consumatorul de carte din România? Se citește pe baza premiilor câștigate de un scriitor, a tendințelor de pe piață, pe bază de trend, de imagine?

Nu aș numi factorii enumerați de tine snobism cultural. I-aș numi căi de informare și sunt total de acord cu cei care se ghidează după ele. Până la urmă, important e să se cumpere carte, să se citească din ce în ce mai mult, fie că asta implică vampiri, templieri, orci, balene lesbiene sau vampiri vegani. Și că ajungi la o carte fiindcă a luat un premiu, fiindcă e pe locul 100 pe Amazon, fiindcă ai văzut două gagici mișto citind-o, în aceeași zi, în același vagon de metrou. Sau fiindcă a recomandat-o Bianca Drăgușanu printre lacrimi (aici exagerez, știu).

Dintre proiectele în care te-ai implicat de-a lungul anilor care îți sunt mai dragi și de ce?

Nu m-am implicat în nimic care să nu mi se pară wow. Mi-e drag Polirom-ul, unde muncesc de 8 ani, poate și pentru că am reușit să fac să apară aici niște cărți pe care visam să le văd traduse la noi, mi-e drag FILB-ul pentru că am adus autori pe care visam să-i văd în România, îmi sunt dragi cărțile pe care le-am scris pentru că nu scriu ușor și public chiar și mai greu.

Ce ai bifa într-un test de personalitate la capitolul defecte pe care nu ai cum să le ignori sau să le ascunzi?

Sunt orgolios, nervos, pasiv-agresiv, de multe ori idiot în relațiile cu oamenii, sunt prea irascibil, intolerant, fac destule excese, bifez toate viciile (mai puțin drogurile, dar asta pentru că nu mă ține organismul), sunt din ce în ce mai chel (zâmbește).

Dar la capitolul calități?

Am imaginație, sunt un prieten fidel, sunt un bun povestitor (mai ales de cârciumă).

Crezi în prietenia între scriitori și critici?

Da. Până la prima cronică negativă.

Povestește-ne o situație hilară în care criticul Bogdan-Alexandru Stănescu l-a pus pe scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu.

În primul rând, cred că un critic este mult mai mult decât am reușit eu până acum, mă jenează catalogarea. Nici scriitor nu mă consider, încă. Nu știu dacă hilaritatea are calități descriptive exhaustive, însă mi s-a întâmplat de nenumărate ori să nu-mi placă ce/cum am scris într-o cronică literară. Am simțit că lipsit de constrângerile implicite aș fi putut spune mai bine ce aveam de spus.

Care ar fi scriitorul/scriitorii care te obsedează pe termen lung?

Obsesia se numește Joyce, ceea ce nu e ieșit din comun. Încă mă obsedează Emil Botta, deși am crezut că o să scap de această obsesie odată cu încheierea lucrării de doctorat. Mă obsedează Robert Graves, în totalitate, adică și ca istoric al religiilor, ca romancier, ca poet, ca autor al unei cărți fenomenale, la fel de stranie precum tema pe care o tratează, The White Goddess.

Ți-ai visat vreodată destinul altfel?

Nu, mi-am dorit să fiu scriitor de când am început să citesc. Am știut mereu că voi avea doi copii și că mă voi căsători cu o moldoveancă. Nu am visat la altceva, decât dacă luăm în considerare reveriile în care sunt pe zidurile Constantinopolului, ale Troiei, când împiedic invaziile barbare sau când cuceresc Alesia lui Vercingetorix. Pentru toate astea e prea târziu.