Hippolyte Adolphe Taine, filosof, critic și istoric francez, adept al ideilor pozitiviste, ne propune spre lecturare o serie de prelegeri pe care le-a susținut la l’École des Beaux-Arts.
Așa cum ne mărturisește în prefața lucrării sale „nu a îndrăznit să impună cititorului o lectură lungă, subliniind ideile pe care el le consideră cele mai generale”. Lucrarea „Filosofia Artei”, a cărei prelegeri am supus-o analizei, apare în București la Editura Meridiane, în anul 1991. Taine solicită cititorului său o atenție deosebită și bunăvoință din partea sa, dorind să explice încă de la început care este rolul artei și al operelor de artă, venind în sprijinul propunerilor sale cu o serie de argumente menite să îi întărească cuvintele. Astfel autorul își începe cursul despre estetică cu trei întrebări fundamentale pentru întreaga sa cuvântare, pe care le regăsim în primul fragment: „Care este definiția artei?”, „Ce este arta și în ce constă natura ei?” și „Ce reprezintă o operă de artă la nivel general?”. În vederea stabilirii cât mai clar a ceea ce reprezintă arta, autorul trasează câteva idei generale pe care le va dezbate pe parcursul întregii prelegeri, el clasificând cele cinci ramuri ale artei, ca apoi să le evidențieze caracterul comun, urmând ulterior să stabilească legătura existentă între artist și opera sa. Analizând îndeaproape cuvintele lui Taine, se poate observa că dorește să ofere cititorului său un discurs cât mai precis referitor la ceea ce reprezintă arta, însă prin argumentele aduse autorul nu se rezumă doar la artă, îl menționează pe artist, parte integrantă a acestui proces, cel ce realizează o capodoperă; fără prezența acestuia nu ar putea exista ceea ce noi astăzi numim cu o mare siguranță operă. Pentru a-i conferi artei și operelor de artă un caracter general, începe prin a le compara cu ființe sau obiecte ce ne înconjoară, însă depășind această sferă, autorul rămâne la ideea că o operă de artă nu este altceva decât un fapt, un produs al artistului pe care îl regăsim găzduit în diferite centre dedicate conservării acestuia, precum bibliotecile și muzeele, sugerând ideea că omul este cel ce îi conferă statutul de operă de artă. Discursul său despre natura artei ne prezintă o altă perspectivă în încercarea de a înțelege frumosul. Clasificând „cele cinci mari arte, … poezia, sculptura, pictura, arhitectura și muzica”, autorul lasă să se întrevadă caracterul comun pe care îl împart acestea, și anume, după cum ne mărturisește el însuși, „sunt mai mult sau mai puțin arte de imitație”. În realitate, tot ceea ce cunoaștem a fi artă nu reprezintă decât produsul unui artist care are ca scop imitarea cotidianului, a adevărului, a omului, a tot ceea ce oferă mediul în care artistul se dezvoltă. Taine nu se rezumă în a-și prezenta viziunea despre artă doar la acest fragment, întreaga sa lucrare abundă în idei, teorii referitoare la modul în care arta se formează, cercetându-i evoluția și istoria, dorind să ofere propria viziune asupra istoriei artei. Într-adevăr, autorul subliniază faptul că societatea în toată complexitatea sa influențează artistul, acesta fiind în strânsă legătură cu propria operă transpunându-și gândurile și sentimentele, însă odată cu experiențele zilnice, artistul cunoaște două etape în evoluția sa, aceea a tinereții și a maturității, în încercarea de a-și explora talentul, perioadă pe care autorul o denumește ca fiind o „fidelitate exagerată”. A doua etapă, așa cum o înfățișează Taine, vizează decadența, faptul că artistul a părăsit perioada în care dorea să atingă perfecțiunea în favoarea prezentării continue a aceleiași idei.
Spre a înțelege mai ușor cuvintele sale, Hippolyte ne prezintă două exemple, cel al lui Michelangelo și cel al lui Corneille, întărind în acest mod ideea imitării pe care a propus-o la începutul acestei prelegeri. Un rol important în dezvoltarea artei și artistului îl are școala, care se conformează regulilor sociale erodându-se în timp, pierzând din valori și uitând „modelul viu”, pe care l-au folosit unii dintre artiștii menționați mai sus. Și de această dată autorul a ales să își exprime ideea prin intermediul unor exemple, oprindu-se asupra „decadenței sculpturii și a picturii din antichitate” și asupra „schimbărilor de proporții care au loc între Racine și Delille”. Ajuns în acest punct, autorul face o paralelă în ceea ce privește evoluția și conservarea unui anume model în sculptură, pictură și în literatură. Amintind despre arta antică, aduce în plan central picturile și sculpturile de la Pompei, precum și mozaicurile de la Ravenna, susținând că pe parcursul a cinci secole arta decade puternic, totul datorându-se faptului că unele instituții au dat uitării „modelul viu”. Totuși se poate observa o ușoară contradicție în ceea ce privește folosirea „modelului viu” despre care ne vorbește Taine, fiindcă tocmai acest model despre care în acest moment susține că ar fi cauza declinului artei, reprezenta în opinia sa sursa „artei de imitație”, așa cum dorește să denumească componenta comună a celor cinci ramuri ce aparțin domeniului artei. Revenind la prelegerea lui Hippolyte și aplecându-mă cu o mai mare atenție asupra textului său, constat că autorul face o trecere în timp a valorilor umane, consemnează dispariția obiceiurilor păgâne, etalarea unor broderii după model oriental care acoperă în întregime corpul, luptătorul decade, locul său fiind ocupat pe parcursul celor câtorva secole de scrib sau călugăr. În ceea ce privește folosirea modelului viu, acesta devine din ce în ce mai inaccesibil, fiind interzis odată cu transformarea noii societăți. Autorul, deși nu aprecia în totalitate uzul „modelului viu”, constată faptul că se confruntă cu una dintre cele mai grave probleme: artistul perioadei studiate se dedică a copia operele marilor maeștri, acțiune repetată constant pe parcursul unei perioade îndelungate. În acest caz, atât artistul cât și opera sa se îndepărtează de produsul original, lucrarea sa abundând în elemente eronate, acestea pot fi de natură literară sau se pot întâlni în pictură ori sculptură.
Odată finalizată analiza acestui text, doresc să menționez că Hippolyte Taine, în sucinta sa prezentare, urmărește a demonstra o teză pe care o susțin parțial. Consider că artistul are capacitatea de a imita un model viu, însă cred că artistul nu se rezumă doar la arta imitației, acesta se inspiră din tot ceea ce îl înconjoară conferind operei sale o nouă formă și un alt rol. Artistul chiar și atunci când dorește să imite un anume model, el creează, fiecare dintre aceștia având o altă viziune despre un model comun. Lucrarea lui Taine este bine argumentată, reușind să adune într-un spațiu restrâns o serie de idei menite să ne ofere o altă perspectivă asupra artei. Discursul său este unul clar, direct, abundă în exemple relevante, oprindu-se numai asupra acelor componente însemnate în prelegerea sa, modelul viu despre care vorbește reprezentând cu adevărat sursa de inspirație a unui artist.
