Carol al II-lea – regele pribeag

Regele Carol al II-lea (1893-1953) a abdicat la 6 septembrie 1940, părăsind România și încercând să găsească un stat european care să accepte să-și stabilească reședința pe teritoriul său. Inițial, fostul suveran s-a stabilit la Lugano (Elveția), locuind în hotelul Palace. Paza a fost asigurată de șase agenți ai poliției locale, avansându-se la un moment dat posibilitatea ca partea financiară a acesteia să fie suportată de statul român.

Primind autorizația de a se stabili permanent în Portugalia, Carol a avut nevoie de acordul Franței și Spaniei pentru a le tranzita. Cum Spania și-a dat acceptul fără mari rețineri, Mihail Manoilescu (1891-1950) a intervenit la Frederic Nanu, consulul României la Madrid, pentru asigurarea logistică a deplasării. În acest context, Frederic Nanu i-a trimis generalului Ion Antonescu (1882-1946) telegrama cifrată nr. 56.159/9 septembrie 1940, solicitându-i să intervină „pe lângă Guvernul spaniol pentru a pune la dispoziție un vagon pentru fostul suveran și suita sa, două vagoane pentru bagaje cât și vagoane pentru transportul a trei automobile mari“. Interesant este aspectul că telegrama cifrată a lui Frederic Nanu a fost trimisă guvernului român numai după ce diplomatul a fost sigur că fostul suveran a primit acordul scris al Portugaliei privind stabilirea reședinței acestuia. Pentru asta, Carol a fost obligat să facă, la 8 septembrie 1940, un compromis: a semnat o declarație prin care a făgăduit portughezilor „că se va abține de la orice activitate politică“. Însă, politicienii români l-ar fi dorit pe fostul suveran stabilit în Franța, pentru a fi mai ușor de observat. De aceea, statul român a solicitat executivului francez, prin intermediul lui Richard Franasovici, acceptul ca fostul suveran și suita sa să tranziteze Franța spre Spania, dar numai în cazul în care „nu va fi acordată permisiunea de a se stabili definitiv în Franța“. Carol a avut însă informatorii săi și a aflat de capcana care i s-a pregătit. Pentru a evita o stabilire a sa în Franța, fostul suveran a refuzat această posibilitate, motivând că dorește „să stea departe de intrigile din jurul său“. Carol a tranzitat fără probleme Franța, însă drumul prin Spania i-a fost întrerupt la 18 septembrie 1940, deși cei care i-au organizat deplasarea nu au planificat acest aspect.

La 18 septembrie 1940, ora 10.20 p.m., Carol, într-o situație de exasperare, deranjat că nimeni nu i-a explicat de ce trenul în care se afla nu a primit aprobare pentru a circula, i-a trimis regelui Mihai telegrama cifrată nr. 58.210: „În drumul spre Portugalia am fost pe neașteptate, contra voinței mele și asigurărilor date, oprit în Spania. Te rog ia măsuri ca această stare de lucruri să înceteze cât mai curând, asigurându-mi drumul spre Portugalia“.

Carol a fost cazat de autoritățile spaniole la Sitges, localitate aflată la 40 km de Barcelona. Deranjat de condițiile în care locuia, fostul suveran și-a manifestat nemulțumirea, plângându-se de „lipsa de confort și de toate dificultățile pentru aprovizionarea din Spania“. În cele din urmă Carol a fost lăsat să-și continue drumul spre Portugalia. Înainte de a părăsi teritoriul spaniol, pribeagul a fost cazat în Palatul Andaluz din Sevilla. Probabil că fostul suveran nu a fost mulțumit nici de condițiile din Sevilla, altfel nu se poate explica graba cu care a plecat încât să-și uite o serie de bagaje în cameră. La Lisabona, consulul României, îmbrăcat în haine civile, l-a așteptat pe Carol, ajutându-l să se cazeze la hotel. În acel moment consulul s-a retras, iar conform telegramei cifrate nr. 56.567/1 septembrie 1940, trimisă de M. Manoilescu, acesta a fost „ultimul contact cu fostul suveran și suita sa“.

Bagajele uitate la Sevilla au fost recuperate de Siguranța Spaniei și trimise la Madrid, unde au fost inventariate de însărcinatul cu afaceri G. Gusti, în prezența unui notar public și a avocatului José Gamozo, ultimul în calitate de reprezentant al lui Carol. Bagajele s-au compus din 37 de valize mari și mici, cutii cu bijuterii, două paltoane, un baston și o „baterie de tinichea“. Pe lângă sumele în lei și valută, valiza cu nr. 19 a avut cel mai bogat conținut: „o mare cantitate de monede din aur, românești și străine, precum și o colecție de tabachere din aur și argint, ceasornice, brichete Dunhill, ace de cravată, butoni de manșetă cu briliante și pietre prețioase“.

Statul român nu a primit obiectele menționate, deși le-a solicitat, acestea fiind depozitate la sediul Siguranței spaniole în condițiile în care problema a fost considerată în litigiu.