Februarie, pentru plastică, oricând, este luna nașterii lui Luchian. Dintre toți pictorii români, Luchian întrunește cel mai profund ceea ce am numi un destin unic. Covârșitoarea lui artă se leagă de o existență tot atât de dramatică. La el, arta se explică deopotrivă prin existență dar și existența prin artă. O linie net demarcatoare este aproape imposibil de găsit. Marea personalitate trebuie acceptată în totalitate.
Luchian rămâne, prin dăruirea și abnegația lui integrală, legendă, povestea cea mai frumoasă a picturii noastre. S-a învins pe sine, a depășit o mentalitate adâncind-o; blândețea lui era a marelui învingător, conștiința stăpânitoare peste razele unui cerc în neîncetată expansiune. Acest Eminescu al picturii (cu care se înrudește în extraordinar de multe privințe), geniu național, resimte până la orbire privirea, este suveranul ochiului gânditor. Versurile eminesciene au rodit realitate, acei ochi, „plini de suferinți”, pe care i-au lăsat, „din bătrâni”, „părinții din părinți”, și-au asumat încă o dată datoria de a privi până-n adunacul de rădăcină al unui popor.
Ce extraordinară intuiție a avut Luchian desenându-l pe Eminescu, într-o lucrare de tinerețe, cu pleoapele lăsate, întregul chip alcătuind o intensă privire lăuntrică, de parcă obrazul este o margine a universului și totul se întâmplă numai îndărăt de sine (mă mir cum niciunul dintre sculptorii care l-au interpretat pe Eminescu n-a reluat în marmură această viziune fundamentală).
În unele lucrări, la Luchian, ochii lui sticlos-melancolici privesc atât de iute luxuria vegetală în plină lumină încât se surprind, înaintea întâlnirii cu obiectele, pe ei înșiși, luând forma palpaitoarelor culori. Complexa obsesie a ochilor, hotărâtoare pentru Țuculescu, nu mă îndoiesc, aici își are sorgintea.
Aș mai reveni asupra portretului lui Eminescu, legăturile dintre cei doi artiști, atât de intim apropiați, părându-mi-se revelatoare. Dacă l-a cunoscut personal cumva la București într-o epocă tulburată când marele poet vântura orașul, bântuit de nevroze și pierderi de memorie, răsărit fără să-și dea seama în capul cine știe cărei uliți neștiute, dacă s-a folosit de o fotografie pe care timpul n-a fărâmițat-o, nu mai putem ști.
Luchian desenează un Eminescu matur, cu părul mai rar și ofilit, cu mustața aspră și în neorânduială, parcă lipită nedibaci, cu nasul prelung și ascuțit, în sfârșit, cu ceva dureros de strâmb în întreaga alcătuire, pe cât de țeapănă în oase pe atât de coaptă în carne, a chipului. Nu este eroul, ci creatorul „Luceafărului”. În această figură care se îndepărtează de noi, fără să știi precis în ce sens anume, Luchian își prefigurează magistral suferințele viitoare, propriul său destin, greu încercat și răsplătit deplin abia în postumitate. Amănuntele morții lui Eminescu nu i-au fost, desigur, necunoscute lui Luchian. Ele l-au urmărit probabil până în ultima clipă. Destrucția fizică, umilitoare și la unul și la altul, se impune ireversibil față de primul, cedează și se lasă traversată eroic un timp de cel de-al doilea. Cântărețul din flaut care a fost, în zilele lui bune, de început, Luchian, trebuie să-și fi amintit în permanență, către final, esența melodiosului dar cât de amar „Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vreodată?”.
Aproape complet paralizat, Luchian continuă să lucreze; pictura lui din această perioadă consfințește una din cele mai zguduitoare viziuni eminesciene, a luminii fără de trup, a luminii-lumină, demnă și strălucitoare în puritatea ei singulară. Într-adevăr, Luchian își lăsa mâna purtată de altcineva, îl punea pe acel altcineva să-i izbească tabloul, într-un anume fel de pensulă înțepenită în mână sau legată de antebraț și abia smucindu-și tot trupul reușea să sângereze o pată de culoare. El nu mai exista. Picta dincolo de viață.
Sursa: Grigore Hagiu – Bucureștiul artistic
