Există cărți care nu îți oferă răspunsuri, ci îți întăresc certitudinile și te lasă să deții controlul asupra experienței lecturii și există cărți care te supun și îți impun o disciplină și o nevoie de studiu, de explorare, de depășire a propriei condiții, a propriilor limite și percepții. Astfel de cărți pot aborda subiecte care la o primă vedere par la îndemâna oricui. Cum ar fi cinematografia. O artă pentru toți la nivel de formă, dar cu nenumărate valențe ale conținutului. Și, ca orice artă, cinematograful își are împărțite capodoperele pe curente, perioade istorice și stiluri. Evoluția tehnologică dă, însă, tonul în trecerea de la un registru la altul. De la filmul mut și în alb-negru, până la filmul 3D, fiecare pas înseamnă ceva și își are profesorul său de mișcare, maestrul său. Iar pașii aceștia sunt urmăriți cu atenție, în funcție de frământările social-politice, în funcție de gust și de chef, în funcție de ziua din săptămână, de anturaj, de fire și de posibilități materiale, în sala de cinema, la diverse festivaluri sau acasă, în intimitatea propriului dormitor. Ei sunt apoi discutați cu fervoare sau asimilați în tăcere și trecuți la preferințe, la informații utile sau la timp irosit. Pentru că, fie că este vorba despre maeștri sau despre simpli cioplitori în peliculă, nemulțumirea, neliniștea, superficialitatea, aroganța gustului, invidia vor sta la pândă și le vor mușca din realizare.
Cartea lui Mihai Vacariu, Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei, apărută în 2013 la Editura Adenium în colecția Punct Ro. Eseu îl are în prim-plan tocmai pe unul dintre acei maeștri care îi învață, atât pe cinefili, cât și pe creatorii de film, pași unici pentru escaladarea semnificațiilor și potențialului peliculei filmate, Andrei Tarkovski. Cu o accentuată latură filosofică, dar și cu o tentă de nostalgie greu de ținut sub control, Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei este o lectură inițiatică și o provocare pentru spiritele neliniștite și dependente de dicționarele explicative, de istoriile celor mai diverse domenii ale cunoașterii, de căutarea și descoperirea înțelesurilor ascunse, de interconexiune, de straturi ale divertismentului cu substrat filosofic.
În momentul în care îți cade în mână această carte ești sigur de un lucru: că iubești filmele și că ai fi în stare să faci orice pentru a le înțelege și a le accesoriza la sinele în continuă transformare. De asemenea, ești sigur că Tarkovski e o prezență care nu dispare nici când ecranul se înnegrește. Și, fie că i-ai văzut un film, fie că i le-ai văzut pe toate sau nu ai văzut niciunul, îi știi importanța în istoria cinematografiei și ai vrea să ți-l faci subiect de discuție. Deși, ești, totuși, conștient că nu trebuie să îți scape contextul. Contextul în care s-a născut acest mare regizor rus, contextul în care s-a format, contextul în care a creat, contextul în care a fost vizionat și și-a pus amprenta asupra gusturilor publicului și asupra evoluției artei sale.
Mihai Vacariu însuși a crescut într-o societate comunistă sufocată de control, de teamă și de aceea, poate, reușește să pătrundă în universul tarkovskian atât de adânc. Îi permit experiența de viață, lecturile, simțul observației și nevoia de a înțelege. În acest demers al său își ia ca reper de o obsedantă importanță filmul de referință al lui Andrei Tarkovski, Călăuza, și îi răscolește toate înțelesurile, filosofice, religioase, empirice, face gașcă cu nume de referință ale cinematografiei și ale criticii cinematografice și de artă, Serghei Eisenstein, Dziga Vertov, Lev Kuleșov, Clive Bell, Viviene Sobchack, Spencer Shaw, Chipp, Pierre Nora și scoate din buzunarul de la sacou concepte filosofice demne de un mic tratat de trăire a artei: formalism, existențialism, hermeneutică, fenomenologie, metafizică, escatologie, transcendentalism, epistemologie, ontologie. Dar nu face asta cu rigiditate, ci cu empatie față de cei care iubesc filmele lui Tarkovski și iubesc arta. Fie că este vorba despre cinematografie, fie că este vorba despre literatură sau despre filosofie, Mihai Vacariu alege să alterneze, în cartea sa, emoția cu spiritul critic și perspectiva strict personală cu cea care își ia ca punct de sprijin referințele bibliografice.
Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei de Mihai Vacariu poate primi cu ușurință, așadar, eticheta de rezumat al unui trecut al celor care au simțit lumea din jurul lor interiorizând-o, întrucât palpabilul, concretul le producea nefericire, suferință, frustrare. Dar ea nu este recomandată doar celor care se regăsesc în descriere. Dimpotrivă. O astfel de carte trebuie să fie o lectură obligatorie și pentru cei care au la liber toate plăcerile și care își pot savura tabieturile neîngrădiți. Pentru toți, și pentru cei care au experimentat cenzura și pentru cei care simt libertatea de exprimare ca un alter ego, autorul prezintă multiplele fațete ale unui fel de a fi și de a privi viața și esențele sale. Și, tocmai de aceea, încă de la primele pagini atrage atenția asupra intențiilor sale: ”În primul rând, propun trei paradigme categoriale în care voi situa analiza experienței filmelor lui Tarkovski: ipoteza estetică, ipoteza metafizică și ipoteza escatologică. Astfel, în cadrul ipotezei estetice, preocuparea principală va viza calitățile formaliste, estetice ale artei tarkovskiene, care sunt imediat perceptibile pentru privitor. Prin prisma ipotezei metafizice, interesul se mută de la forma artei asupra conținutului ei, adică ideile metafizice și filosofice, la semnificațiile și înțelesurile ascunse ale acestor filme. În această secțiune voi susține ideea că în artă conținutul prevalează formei. În sfârșit, pe parcursul celei de-a treia părți, destinată perspectivei escatologice, voi încerca să elucidez modalitățile prin care artistul încorporează în artă ideile sale religioase și existențiale.”
Dincolo de seriozitatea cu care tratează cinematografia și rolul lui Andrei Tarkovski în conturarea unui cult pentru pelicula filmată, prin raportarea la filme de o profunzime dureroasă, precum Solaris, Călăuza, Oglinda, Copilăria lui Ivan, Nostalgia, Sacrificiul, Mihai Vacariu îți vorbește despre însingurarea impusă de un regim totalitar, despre frumusețea și fericirea care pot fi intuite și asimilate indiferent de condiții, dacă există deschidere, despre solidaritatea pe care spiritele asemănătoare o pot simți, indiferent dacă trăiesc sau nu în aceeași perioadă și în aceleași condiții, despre bucuria de a te lăfăi în apele propriei imaginații, despre intuiție, despre frumosul care învinge urâtul. De aceea, cu sinceritate și dezinvoltură ți se confesează ție, cititorul: “Acest eseu este o narațiune despre cum am vizionat, simțit și trăit filmele lui Andrei Tarkovski, în special în perioada comunistă, dar nu numai. Este o poveste despre cum am reușit în acele vremuri să ajung la un acord între ființa mea și realitatea exterioară, la o modalitate de a simți că trăiesc autentic, de a-mi da un sens vieții, adică de a-mi afla fericirea.”
Citind cartea lui Mihai Vacariu îți revine în minte mirosul sălii de cinema din anii dictaturii ceaușiste, ți se face poftă de un film vechi văzut pe casetă video și te regăsești întocmind liste de lectură pentru următorii ani, poate. Pentru că, fie că ești amator de lecturi filosofice, fie că nu ești, parcă ai vrea să îți bagi măcar puțin nasul în volume semnate de Husserl, Heidegger, Gadamer, Paul Ricoeur, Kant, Șestov, Descartes, Hegel, Deleuze, Foucault, Nietzsche pentru a digera în totalitate înțelesurile acesteia. Referințele bibliografice din coada celor 314 pagini ale cărții tipărite de Editura Adenium îți pot fi de mare ajutor în această privință. Dar, înainte de orice, când ajungi la final, ești convins că filmul naște memorie și că nu ai cum să vezi sau să revezi filmele lui Tarkovski fără să îl citești pe Dostoievski. Pentru că, așa cum subliniază și Mihai Vacariu în aproape fiecare capitol al cărții sale, Tarkovski este frate de cruce cu Dostoievski atunci când vine vorba de tratarea unor teme fundamentale în artă: iubirea, Dumnezeu, credința, omul în toată goliciunea sa sufletească și singurătatea sa, tentația sinuciderii, celălalt și salvarea propriului eu.
Cu neliniște și încordare sau senin și firesc, urâtul poate fi păcălit, îți transmite Mihai Vacariu prin intermediul micului său tratat de trăire a artei, apărut la Editura Adenium. El nu poate fi îndepărtat pentru totdeauna, întrucât are o capacitate extraordinară de regenerare. Dar, alegerile pe care le faci, pasiunile și tabieturile pe care le încurajezi te ajută să uiți, să evoluezi, să te cunoști mai bine, să te dezvolți personal. Filmele pe care le vizionezi, cărțile pe care le citești, expozițiile pe care le vizitezi, entitățile superioare în care crezi ți se regăsesc în felul în care mergi, în care privești, în care iubești, în care te exprimi, în care dormi, in care relaționezi, în care profesezi, în care îmbătrânești. Dacă ai o plăcere dusă până la obsesie scoate ce-i mai bun din ea. Învață să trăiești în orice perioadă istorică, în orice regim politic și în orice corp cu tine cel care ești cu adevărat în spirit. “Câte s-ar schimba în lumea asta dacă am putea, măcar pentru o clipă, să ajungem să îndeplinim îndemnul Călăuzei: să simțim liniștea!…” este, poate, concluzia la îndemână după închiderea cărții lui Mihai Vacariu.
Cartea poate fi cumpărată de aici: www.adenium.ro
