Într-o zi de toamnă, ea se plimba pe străzile în plină isterie umană.
Cu părul despletit, cu mersul leneș, cu privirea derulând, ca o rolă din sala de cinema, imaginile care se rostogolesc dinspre ea și înspre ea.
Nimerise pe o stradă caleidoscop, o stradă pe care trecutul se amesteca cu prezentul, pe care azi îl ridiculizează pe ieri și invers.
După primii zece pași are 6 ani jumătate și se uită cu invidie regăsită în gestul de a se trage de codițele bine împletite la cei care se duc spre școală.
Au un mers special, de oameni mari în devenire, pe când ea se împiedică, o ține pe mama de mână,
Ce să mai, se copilărește!
Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, nasul îi curge puțin de la aerul rece.
Se face de tot râsul.
Nu e de mirare că i s-a refuzat dreptul de a duce în spate ghiozdanul acela mare și verde, rupt din monotonia sa de un imprimeu floral, de a sta serioasă și dreaptă într-o bancă mirosind a lemn vechi, a cerneală irosită.
Nu era pregătită.
Îi plăcea, încă, să doarmă până târziu,
Se născuse într-o lună care o obliga la jumătăți de măsură (ori mergea la școală de la 6 ani jumate, ori de la 7 ani jumate),
Părea cam mică pentru vârsta ei (îi plăcea să își imagineze că dacă s-ar uita mai insistent spre ea dinspre interior spre exterior ar putea chiar să dispară),
Se înfiora de plăcere și în același timp respingea cu groază frigul polar care se ascundea dimineața în hainele care îi atingeau pentru prima dată pielea.
Și motivele pot continua, dar nu mai este timp.
După alți câțiva pași are 22 de ani.
Se regăsește admirând cu fascinație o casă.
Are verandă, grădină, numele proprietarului fixat cu fermitate lângă sonerie.
E casa Familiei Avramescu și atât.
Întrunește toate condițiile pentru a fi catalogată drept casă cu personalitate.
Ea, fata rătăcită pe strada caleidoscop o privește cu invidie.
De fapt, nu invidiază casa, îi invidiază pe proprietari.
Și nu poate să nu își amintească de blocul în care poate fi ea localizată.
O clădire lipsită de personalitate, aproape deprimantă, cu o ușă stingheră și verde vopsită de un vecin binevoitor,
O clădire plină de X-ulești și Y-ulești,
Un loc în care te fâstâcești dacă nu îți amintești cine este X-ulescul acela gras și îmbrăcat tot timpul în negru și te simți dator, totodată, să îl saluți chiar dacă îl identifici sau nu.
E o clădire a tristeților și a bucuriilor anonime,
Loc în care numele de familie se înghesuie stinghere pe cutiile poștale și pe listele de plată de la întreținere.
Pașii o duc acum pe fată spre vârsta de 28 de ani.
Se desparte de un loc și se pregătește să regăsească altul, dar nu trece cu privirea absentă pe lângă oameni,
Nu, îi observă.
Chiar în momentul în care ieri și azi se ironizează din nou, ea trece pe lângă doi bărbați prinși în capcana anilor ’50.
S-au oprit pentru câteva minute să își identifice petele de supărare unul de pe fața cotidianului celuilalt.
Unul dintre ei, cu haine destul de ponosite, cu fața învinsă de viață, i se plânge celuilalt:

„Of, ce mai trece viața!”

Celălalt, un pictor la fel de ponosit îmbrăcat, cu schițele după el și foarte posibil la limita dintre normalitate și nebunie artistică, dacă e să îi iei în considerare zâmbetul, se simte aproape rănit fizic de lașitatea celuilalt.
Totuși, găsește că este dator nu să îl compatimească, nici gând, ci să îl lămurească, măcar acum spre amurgul vieții:
„Dragul meu, viața nu trece, viața se trăiește!”
Și fata trăiește mai departe.