Ea se simțea cineva.
Întotdeauna mergea de parcă adulatorii se ascundeau în fiecare dintre cei pe lângă care trecea.
Avea un mers hotărât și ușor languuros, iar mișcările îi erau îmbibate de aroganță.
Cu alte cuvinte, era victima perfectă pentru nimeni.
Băiat nebun și dependent de libertate, nimeni nu ținea la principii și dulcegăriile îi miroseau a obezitate de la o poștă.
Se ținea departe de domnițele suave pe care și o privire crucișă le făcea să leșine de emoție și avea pentru ele un soi de compasiune pe care și-o exterioriza foarte rar, dar mai ales când se plictisea foarte tare. În schimb, aroganța și narcisismul din ceilalți îl ațâțau până la epuizare.
Așa că a pus imediat ochii pe această nouă cineva.
Prin întregul său cu dimensiuni de fotomodel și închis în bula de importanță, îi excita nevoia de acțiune pentru că îi simțea pe sub piele, ca un neg-făt-în-placentă, teama de autodistrugere, de explozie nucleară a atomilor de autosuficiență.
Plănuia să o facă să își iasă din minți.
Dar i se părea lipsit de haz să fie diabolic de unul singur, așa că avea nevoie de aliații lui pentru astfel de situații: nimic, nicăieri, niciodată.
Odată planul închegat, și-a pus cele mai bune haine și i-a făcut o vizită importantei domnișoare.
Aceasta, cu o ceașcă de cafea în față, își analiza perspectivele pe ziua respectivă.
Și bineînțeles că toate începeau cu un Eu mare ca un cucui în frunte:
Trebuia neapărat să facă și să i se întâmple ceva, să meargă undeva și să fie ca întotdeauna în centrul atenției.
Drept urmare, a fost cât se poate de simplu pentru nimeni să se joace cu ego-ul său suprasaturat cu certitudini.
I-a tăiat acesteia calea, chiar în momentul în care ieșea din casă, a luat-o de braț, fără ca ea să observe, că doar era nimeni, și a început să fluiere.
Știa cel mai bine cum funcționează principiul „ai grijă cu cine te însoțești, că vei ajunge să îi semeni”.
Efectele au fost imediate:
Trecătorii nu se sinchiseau să îi arunce aroganței nici măcar o privire furișă,
Nu avea nici cea mai vagă idee ce ar fi putut face în acea zi și, ceea ce o îngrijora cel mai mult, începea să-și pună întrebări legate de propria importanță.
Ușor amețită de această slăbiciune a propriului eu, autosuficienta domnișoară se văzu redusă la banalitate, niciodată începea să i se pară din ce în ce mai posibil pentru ea, iar nimeni din ce în ce mai vizibil și mai atrăgător.
Debusolată, a intrat în vorbă cu nimeni, singurul căruia în acel moment reușea să îi capteze atenția.
Replicile îi erau din ce în ce mai incoerente, pleoapele din ce în ce mai grele, viitorul din ce în ce mai lipsit de perspective, limitele propriei identități din ce în ce mai vizibile.
Se înțelege că se îndrăgostise de nimeni, pentru că nu putea trăi fără a stârni interesul cuiva, iar nimeni se pricepea destul de bine la a mima interesul pentru ea.
După nici câteva ore de plimbat braț la braț cu nimeni, era epuizată, confuză și aproape ireală.
Împleticindu-se, cu mintea grea de atâtea întrebări fără răspuns, a căzut într-un somn adânc al iubirii de sine.
S-a trezit mirosind a umilință, a singurătate și a lecție învățată.
Nimeni era mulțumit, chiar dacă până la urmă nu o făcuse să își piardă mințile.
Pe el nu avusese cine să îl ajute când ar fi fost pregătit să se schimbe, să primească această lecție.
text: Ramona Iacobute
foto: Stefania Mihailescu
voce: Stefania Mihailescu
