Suntem ceea ce ne amintim despre noi. Dacă am cerșit la un colț de stradă, vom rămâne niște cerșetori de viață demnă, ne vom prețui zilele în care mâna ni s-a umplut, în care o pereche de ochi ne-a privit, nu cu milă, ci cu o înțelegere de dincolo de cuvinte. Dacă, dimpotrivă, soarta ne-a răsfățat, ne vom alinta cu întâmplări care mai de care mai aureolate de doza de subiectivism și de admirație aferentă. Succesul, un dar al aleșilor, dar și al celor care văd calea de mijloc în peripețiile lor prin lumea muncii susținute și a norocului, cade în patima nostalgiei atunci când se apropie de final sau când intră în prăpastia pauzei. Lumea artistică încurajează, cel mai adesea, puseurile de nostalgie. Aplauzele publicului, complimentele flatante ale admiratorilor, fie ele și din trecut, dependența pe care scena o creează, lumina aceea pe jumătate ea însăși, pe jumătate atinsă de întuneric a reflectoarelor nasc vise despre un pentru totdeauna cu veleități de coșmar, pentru că odată ce ai gustat din dubla identitate, nu mai știi să fii doar tu cu tine în singurătate și tânjești după alter ego-uri, după împărtășire.
În decembrie Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași a mai introdus un spectacol în programul Sălii Studio „Teofil Vâlcu”, Damen Tango, spectacol care pune în discuție exact nostalgia aceea a scenei care îl macină ca un cancer pe artistul retras din adevărata sa viață. Damen Tango pare făcut pentru actrița Mihaela Arsenescu Werner. Personajul său, Madeleine, o dansatoare care a atins celebritatea, odată, și care se hrănește, în prezentul în care acțiunea o surprinde, din aceasta, ca un rătăcit în deșert din propriul sânge, emană o forță care cere supunerea celorlalte personaje. Și, totuși, fără Simone și profesorul Foucher, cu veridicitate și șarm interpretate de către actorii Bianca Ioan și Daniel Busuioc, Madeleine ar fi unul dintre multele personaje patetice. Acești secunzi ai săi îi răscolesc pentru public viața și personalitatea și o expun în fațete pe care nici ea însăși nu le bănuiește. Întâmplarea, umorul, perspectiva diferită asupra unei realități deja acolo, camaraderia o însoțesc în uitare, dar nu reușesc să îi umple diminețile și nopțile, ci doar zilele. Acel „viața merge, totuși, înainte în timpul zilei, iar trecutul e doar un invitat” domină începutul acțiunii piesei regizate pentru Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași de către Vitalie Lupașcu, după un text al Valentinei Aslanova, mai ales prin personalitatea menajerei Simone, chiar dacă, în primele și în ultimele ore din zilele aceleiași vieți, trecutul devine rege. Într-un decor minimalist, dar expresiv prin puținele detalii pe care alege să le exploateze, așa cum spectatorii s-au obișnuit, deja, să vadă la Sala Studio, decor gândit de către Rodica Arghir, o canapea, un urs de pluș amintind de naivitatea unei adolescente aflate la prima iubire, un ecran de cinema în spate, ca o fereastră spre „un a fost”, spre un „ar putea fi” și spre un „poate chiar este”, perdele care redau jocul de-a uite-mă, nu-s, o veioză care amintește de răgazul pe care cu toții ni-l permitem după o zi trăită așa cum ne-am priceput, totul începe și se termină în Damen Tango cu primele raze de lumină. Însă, dorința Madeleinei Verdurin de a reveni pe scenă este atât de puternică, încât și cel mai realist și mai cinic gând al său, întruchipat de servitoarea Simone, piere.
Madeleine invocă obsesiv, cu o intensitate care sfidează apatia cotidiană jocul de lumini și umbre al trecutului, numele unor parteneri care au făcut-o să strălucească, un Gérard, un Karl, un Léon, un René. După ce artista primește de la un fost impresar un telefon care îi dă speranța unui nou și, poate, ultim spectacol, își întoarce tot universul prezentului pe dos și reușește să și-o facă complice și pe cea care îi strânge dimineața sticla goală de vin și patul răvășit de somnul agitat. Astfel, pentru că nu își găsește un partener pe măsură pentru reapariție, Madeleine vede în Simone executantul pașilor de tango care să îi certifice că încă mai poate să cucerească iremediabil, să danseze până la dezlănțuirea aplauzelor, să simtă pasiune, să dea naștere unui act artistic. Din momentul în care începe să îi facă servitoarei curte pentru un parteneriat artistic, existența se rǎzvratește, iar ritualul unei zile obișnuite se reflectă ca într-o oglindă. Simone este răsfățată, cea care se trezește târziu și are nevoie de ajutor pentru a-și șterge urmele murdare ale trecerii.
Urmărind spectacolul Damen Tango, te poți întreba ce caută profesorul Foucher în desfășurarea de forțe a două identități care se completează una pe cealaltă, Madeleine și Simone. Și vei înțelege, dacă te vei lăsa prins de toate dedesubturile textului Valentinei Aslanova. Profesorul Foucher întruchipează însăși diversiunea, gura de aer și sesiunea de râsete de care e nevoie înaintea unei decizii importante, într-o perioadă de nehotărâre. Pentru Madeleine, timidul, stângaciul, dar gentilul, idealistul și glumețul profesor Foucher validează farmecul unei tinereți de multă vreme apuse, iar pentru Simone el este doar un impediment în calea plătirii facturilor curente. Două voci ale aceleiași realități, vocea rațiunii și vocea pasiunii, a boemiei, a idealismului par să dialogheze cu o entitate masculină ieșită la vânătoare de iluzii.
Deși mustește de clișee, spectacolul naționalului ieșean expune ochiului critic al celor care aleg să îl vizioneze maniera de abordare a personajelor caracteristică unor actori talentați și flexibili. Dacă Mihaela Arsenescu Werner și Daniel Busuioc conving printr-un stil deja înrădăcinat în memoria afectivă a spectatorilor cu vechime, Bianca Ioan aduce un suflu nou și original. Personajul său nu rămâne o secundă în umbra celui interpretat de Mihaela Arsenescu Werner, ci, dimpotrivă, prin umor și neconvențional, îl însoțește în același tranșeu al luptei pentru plăcerea celor care urmăresc povestea.
Damen Tango este, în cele din urmă, un spectacol-sirop, dar un sirop care îți face bine, cum ar fi siropul de brad sau siropul pentru tuse. Regăsești în el atât elemente care ar putea să îi asigure succesul, cât și elemente care îl pot condamna la uitare prematură. În primul rând, distribuția nu lasă loc de plictiseală. Mihaela Arsenescu Werner nu a fost catalogată fără motiv o doamnă a teatrului. Eleganța sa, cocheteria în abordare, relaxarea și intensitatea în redarea gesturilor, a trăirilor, a privirilor, dozarea responsabilă a gentileței și a agresivității acționează ca un magnet. Apoi, mișcarea scenică își atinge foarte bine scopul. Fiecare intrare și ieșire din scenă a personajelor, fiecare pas de dans pe fiecare acord al fondului muzical dinamizează povestea și dau ghionturi spectatorilor care se mai lasă, din când în când, furați de altceva-ul de dincolo de scenă, din viața reală pe care au lăsat-o pentru câteva zeci de minute la intrarea în teatru. Damen Tango nu își permite o subtilitate ieșită din comun, nu sondează terenuri neexplorate, încă, dar nici nu evită emoția și acel soi de filosofie existențială de care nimeni nu scapă. „Când scena nu ți se mai pare îndeajuns pentru preaplinul sentimentelor tale, le poți da viață în scris” declară Valentina Aslanova, autoarea textului care stă la baza spectacolului naționalului ieșean. Aceasta recunoaște, de asemenea, că s-a inspirat din biografia actriței Irina Pechernikova, colega sa de breaslă. Ideea că poți pierde în orice moment tot ce ai, dar și că poți primi o șansă la care nici măcar nu mai sperai fac din reprezentația de la Sala Studio „Teofil Vâlcu” una demnă de gândurile de analiză de după.
