Când am descoperit cartea lui Alin Leș, Monologuri Psi despre cuplul modern, apărută recent la editura Paideia, la sfârșitul lui 2013, n-am crezut că pot spune acum așa ceva:
«Aceasta nu este numai o carte de psihologie!». Este mult mai mult, e un psiho-jurnal, un respiro, după cum mi-a mărturisit autorul ei, un timp de reflecție acordat sieși de la tot ce înseamnă social, munca de psiholog criminolog, cercetător în domeniu și cumva și o evadare din lumea cărților de expertiză și a scrierii lor. Când l-am întrebat de ce și-a finalizat respiro-ul eulistic într-o carte, scriitorul a deschis cartea și mi-a citit dedicația. E o dedicație pentru noi toți, care trecem sau am trecut prin relații de cuplu ca prin gări mici și insignifiante, dar în care tot oprește trenul pentru că așa-i „traseul” vieții, al nostru, al tuturor.
«Acelor cupluri pentru care lupta între sexe reprezintă rațiunea lor de a fi. Acelor cupluri interesate de spațiul lor psi. Acelor cupluri care au ajuns să iubească distanța dintre ei. Acelor cupluri cărora le lipsește setea de excelență în doi.»
Într-adevăr, coperta și titlul te duc în sfera cărților de specialitate, mi-ați putea spune, dar am să vă contrazic un pic; e drept, o găsiți pe raftul de psihologie al librăriilor și la secțiunea psiho pe site-urile de distribuție de cărți, dar cartea aceasta e o minunată bijuterie ascunsă. Cine va trece dincolo de copertă, va sta și va rămâne în librărie până la închidere, neputând-o lăsa din mână. Pentru că, să fim sinceri, mare parte dintre noi l-am citit pe Bruckner cu Paradoxurile iubirii, pe José Ortega y Gasset cu ale sale Studii despre iubire, pe Liiceanu în Despre seducție, sau pe mulți prieteni pe blogurile lor; cu toții am vrut să fim seduși literar de iubire prin aceste scrieri în speranța aflării unei idei, unor răspunsuri, unei rafisante mângâieri pe inimă… Mai toți însă s-au pierdut în științificarea iubirii și a sufletului, în obiectivizarea tuturor trăirilor lor, ascunzându-se în spatele bibliografiei și a citatelor altora. Au scris «departe» de noi, publicul, și nu, nu le contest aici valoarea, ci doar relația cititor-scriitor.
Însă aici, scriitorul Alin Leș pornește invers drumul paradigmatic al iubirii; de la sinele său, trăit, lovit, îndurerat, iubitor și iubit, trădat, învârtoșat în simțiri, el ajunge un sine catharsis, un suflet eliberat și purificat prin dezvăluiri din adevărul propriu trăit. Prin aceste scrisori-monolog adresate cu un generic vocativ Iubito, el reface traseul unei iubiri proprii și bate clopotul lui Gauss spre trezire interioară, o trezire la conștientizare de sine fără egoism sau narcisism posesiv de iubire. Pornind de la «Cunoaște-te pe tine însuți!» socratic, scriitorul ajunge să refacă la nivel de carte drumul unui Dante contemporan. Numai că aici, în citadinul nostru social și vitezoman, Dante-le nostru nu mai parcurge o hipersferă pentru a se purifica de toată suferința și frumosul iubirii. El ți se adresează ca într-un dialog epistolar ce reverberează în sine totul, asemeni unei lovituri de bumerang; toate trăirile și conștientizările, totul este dus la o interiorizare psihanalitică excelentă ce, odată terminată, dezvăluie câte un licăr de adevăr purificator.
Astfel, în fiecare monolog, la final, ești readus cu picioarele pe pământ și pe o treaptă mai sus în cunoașterea ideii de cuplu și iubire în contemporanul nostru neaoș. Aș putea spune chiar, parafrazând drumul poetului în Divina Comedie spre o Beatrice, mereu alături, dar întotdeauna în neantul idealului, că pentru scriitorul nostru, Beatrice trebuie să facă mereu un bungee-jumping metafizic și nu o hipersferă inițiatică ca în Renaștere. Vedem un El răsucit, întortocheat în amintiri și emoții, un captiv al tuturor tabu-urilor marca Amor, un Eu care în prima parte a cărții se învârtoșează să rămână un răzvrătit al dorului, în care lacrimile nu-s încă terminate. Un suflet în care simți prezența lui Alain de Botton, Nietzsche, Cioran, Eliade…
”M-ai privit prelung și mi-ai întins singura eșarfă la care țineai cu inima… Fluturată în vânt, era ca un steag de pace, alb, curat, în lacrimi. Mi-am aplecat capul sub ea, și pe loc, mi-a venit să zic o rugăciune. Avem predispoziție de zei.”
În partea a doua a cărții, însă, observăm la nivel de cititor cum Eul devine liniștit, mai împăcat și mai palerian. Și atunci se decantează totul, și durere și emoție și iubire. Și toate iau forma unei pietre de destin pe care scriitorul Alin Leș o lasă deoparte, pe marginea drumului, aruncând o ultimă privire spre orașul trecutelor amintiri și întorcându-se cu sine la sine, pornind spre un alt tărâm necunoscut, o altă șansă de poveste, spre noi trăiri, sentimente, alte melancolii și o nouă înțelepțire, pentru că epilogul lui Cioran e mereu același:
“Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela n-a cunoscut nimic.”
Chiar dacă v-am spus finalul poveștii, oarecum, țin totuși să vă atrag atenția și spre un alt traseu al cărții, și anume acela de mic breviar psihologic pentru iubire, de ce merită totuși să mai credeți în iubire și cum să nu vă mai lăsați duși de viteza ei, atunci când aceasta devine nocivă. Monologurile Psi ale lui Alin Leș merită citite și răscitite și de psihologi și cercetători în domeniul lui Psyché, pentru că abordează printr-un sincer și curajos studiu de caz propriu, mai toate paradigmele iubirii în cuplu din toate perspectivele filosofice, teologice, psihanalitice și metafizice. De la fragilitatea amintirilor inocente de început, trăirile ambivalente ale celor doi eu-tu, jongleuri mai mult sau mai puțin profesioniști cu libertatea și valorile proprii, sentimentele-oglindă care răbufnesc negativ dintr-un pahar prea plin și până la împăcarea cu sine și oarecum starea de gratitudine în fața amintirii celuilalt «tu» dintr-un trecut «noi», toate converg spre un om frumos, împăcat, re-entuziasmat, vorace prin curiozitate și căutare de noi alei ale sinelui în același destin.
Personal, pot admite că aceste monologuri epistolare m-au retrezit cu entuziasm la o reactivare interioară și literară. M-am bucurat la sfârșit de an când, luând cartea din mâna unei prietene, ea n-a mai putut-o dezlipi de lectura mea până ce n-am sfârșit-o. Mă încântă și acum, redescoperind-o și regăsindu-i stilul sincer, limpede, complet și universal, în toate paradigmele iubirii în doi la nivel contemporan.
E o carte ce depășește cu mult versatilitatea jovială a lui Pascal Bruckner în statistica paradoxurilor sale, într-un fel poate pentru că aici, acum, noi avem nevoie de cineva sau ceva care să ne readucă frumusețea spiritului, a înțelegerii și comunicării reale în realul cotidian. Durerile pe cord deschis mai mereu întinează frumusețea melancoliei, iar eu cred că, după o reflectare în oglinda experimentată a cărții, putem lăsa fiecare pietrele grele din destinul propriu adunate de prin trecut, le putem așeza pe o margine de lac, le putem scufunda pentru a nu mai ști vreodată ce-i narcisismul sinelui în doi și putem să ne ridicăm, să ne continuăm drumul prin viitor.
Închei recomandându-vă cu mare drag să vă opriți privirea, data viitoare când sunteți într-o librărie, la raftul de psihologie, și să trageți coperta acestor Monologuri Psi despre cuplul modern de Alin Leș. De ce? Pentru că, vorba lui Nietzsche…
„Viața înseamnă a transforma constant în lumină și flacără tot ceea ce suntem și ce întâlnim.”
