Într-o lume dusă la extrem cu tehnicizarea, cu oameni din ce în ce mai chinuiți de neputința de a depăși butoanele calculatorului sau telefonului mobil spre a păși în normalitatea comunicării interpersonale, proza scurtă a lui Alex Pleșcan ne readuce în copilărie. Desigur, nu o luați ad litteram, ci în lumea trăirilor simple, a imaginilor despre noi și despre ceilalți nealterate de unde herțiene, în vremea visului care e realitate, în măsura în care și realitatea este vis.
Autorul operează cu imagini simple, eficiente și extrem de percutante, realizând modele de povestiri din realitate, despre realitate, dar deloc copiative. Ca orice bun creator de artă, nu copiază ceea ce vede, ceea ce aude, ci esențializează și transformă pentru noi sentimentele în imagini și imaginile în trăiri. Pot spune că transferă în mintea noastră credibilul, căci, dincolo de orice alte calificative, cred că povestirile sale „abundă” de credibil.
Chiar dacă relatează întâmplări posibil adevărate, posibil trăite, posibil visate, posibil dorite, ele, toate, generează în cititor acest sentiment al credibilului. Ce este, până la urmă, literatura bună? Niciun roman, nicio piesă de teatru, nicio nuvelă sau povestire nu trebuie să fie reale pentru a fi bune. E suficient ca receptorul lor să creadă în ele, în mesajul lor, în emoțiile transmise și în puterea lor de a se insinua în tine, ducându-te într-un posibil univers paralel. Un univers în care să afirmăm, laolaltă cu Pirandello, că: „Așa este, dacă vi se pare”.
Nu vă recomand să citiți aceste povestiri numai pentru această calitate a lor. Ea nu este nici singura, de altfel. Veți descoperi rând cu rând, pagină cu pagină:
- Imaginație și eleganță a exprimării;
- Vorbe memorabile:
- „un peisaj cu mori de vânt ca o livadă în care crește energia electrică”;
- „muntele aspru, roșcat, cu o fustă de pini verzi de jur împrejur”;
- „călcând prin copilărie ca degetele pe Clavecinul bine temperat”;
- „Când Dora deschide ușa, toate culorile din cameră îi fac loc”;
- „Dora suspină că viața ei n-o să fie niciodată ca un film”;
- „Niciodată, Norma nu a știut să aibă amintiri”.
- Sinteze și analize ale ființei umane, caracterizări și enunțuri surprinzătoare, uneori toate acestea în numai 1-2 pagini.
Este o performanță extrem de greu de înțeles, dar, dacă o să citiți cu mare atenție cuvântul introductiv al autorului, veți descoperi că în spatele acestor texte nu stă numai talentul, indiscutabil, ci și MUNCA. Multă, multă muncă, mii și zeci de mii de pagini, toate întinse pe parcursul a mai bine de 30 de ani. Are ceva vechime într-ale frumuseții, Domnul Pleșcan!
Constantin Venerus Popa
