Ești tu și te doare. Te doare atât de tare, încât cochetezi cu sinuciderea până spre culmile punerii în practică. Ești tu și ai vrea ca toată lumea să te cunoască, te întreci în a-ți vărsa eul în orice circumstanță, vizibil să fii, cazi des în capcana teribilismului. Ești tu și vrei să uiți că ești tu. Pleci undeva departe, dar te trădezi de fiecare dată când îți amintești de tine, când te amintești. Toate aceste ipostaze identitare le întâlnești în cartea unei debutante în lumea ficțiunii de lung metraj, o debutantă care și-a studiat, cu îndemânarea unui cercetător care a petrecut jumătate din viață într-un laborator de experimente, stilul și abilitățile de narator. Beatris Serediuc, pentru că despre ea este vorba, a câștigat, în 2013, alături de Cosmin Leucuța, concursul pentru debutanți organizat de Editura Adenium din Iași, Secțiunea Proză. Cartea sa, Varză, structurată în trei părți, Regina Underground pășește pe frânghii, Făt-Frumos și merele stricate și La dolce vita, nu este una care trădează stângăcie. Dimpotrivă. Beatris Serediuc pare să sfredelească structurile prozei și ale descrierii comparative cu o asemenea sete de a-și înghiți propriile înțelesuri, încât stârnește, la rândul său, pofta. Pofta de a pune punctul deoparte pentru mai târziu, pofta de a răzvrăti complementele și atributele, de a le aduna cât mai multe într-o singură frază, pentru a ține de urât cititorului și a-l face să își uite plictiseala. Pofta de a stârni personajele să apară în tot ridicolul și sublimul lor, în toată umilința și aroganța lor, in toată slăbiciunea, decăderea și superioritatea lor.
În Varză, prima parte aparține Reginei Underground care pășește pe frânghii — Sânziana. Astfel, proza lui Beatris Serediuc are parte de un debut epistolar încărcat de durere existențială cu iz poetic. Tot ce face și simte acest eu-feminin emană fatalism și o inadecvare la traseul unui destin lipsit de strălucire și bucurie în stare pură. Pe Sânziana — Regina Underground o doare până și așezarea pantofilor în interiorul unei camere sărăcăcioase. Ea vede în orice gest al unui cunoscut sau al unui necunoscut, în orice interior sau în orice bucată de exterior frumos sau urât, suferință, dincolo de bucuria de moment, ea își semnează ordinul de ingerare a oricărui drog care aduce cu sine uitarea și mirajul universurilor paralele, ea are o carență acută de iubire în fiecare celulă care o definește, ea este o maniaco-depresivă care își duce arta spre desăvârșire: „Am luat un D și am închis rulourile. Mă închid aici cu toți monștrii, m-am gândit. Am alergat o vreme. Printre castani și pruni, printre cascade și perdelele lor suave, lămpi aprinse degeaba, nămeți, cratițe, agende de lucru, pantofi roșii, lumânări aprinse, doze de Pepsi goale, șosete, săpun făcut țăndări, statui, în urma trăsurilor. Mi-am așezat capul pe margarete rotunde și calde, la o fereastră deschisă din seara de 19 august, ziua lui tata. Nu se auzeau de afară râsete de copii și un prosop zăcea în mijlocul sufrageriei.” Cu Sânziana, ajutat de Beatris Serediuc și dexteritatea sa în a mânui introspecțiile, intri în culisele unei minți și ale unei inimi care fac autopsia fiecărei idei, a fiecărui gest, a fiecărui sentiment ca la morgă. Nefericirea, pare să ne spună ea tragic, dar și cu umor, naște o dependență mult mai greu de anihilat decât cea aflată la brațul fericirii. Dacă vrei să fii nefericit, tătuiează-ți în memoria afectivă și în bătăile inimii tot ce nu funcționează în relația cu tatăl și cu mama din primele tale clipe de viață, pândește-ți de după colț eșecurile și trage cu coada ochiului la cum va fi. Apoi multiplică totul până la minus infinit. „Mă întreb dacă Dumnezeu ar zice că am avut ghinion. Ghinionul lovește orb, trântește păsări de parbriz în dimineți comode, cu radio în mașină. Doamnă gravidă, copilul dumitale o să aibă probleme cu tărtăcuța. Și cu dragostea. Și cu întregul univers. Alege acum, îl facem bucățele cu forcepsul sau îl deșertăm întreg în lume? Atât mai lipsește, să devin o maniaco-depresivă credincioasă.” Beatris Serediuc nu își pune personajul în situația de a se lupta cu astfel de gânduri și trăiri pentru a stârni empatie sau milă, ci, mai curând, pentru a aduce în prim-plan fragilitatea umană, lupta continuă care se dă între adevăratul sine și pseudoeu-rile de o perversitate greu de combatut, între conveniență, acel „așa trebuie să”, și crudul, verdele, purul personalității. De altfel, știe sigur că își va duce acest personaj spre sinucidere, dar îi prezintă argumentele folosindu-se de o emotivitate și o sensibilitate exacerbate, în așa fel, încât să nu fie de condamnat.
După incursiunea scurtă, dar de o dureroasă intensitate, o incursiune de 83 de pagini, mai exact, în universul poetic al maniaco-depresivei Sânziana, autoarea publicată de Editura Adenium din Iași face o întoarcere la 180 de grade, în ceea ce privește abordarea și caracteristicile personajului, fără a-și uita, însă, adevăratele intenții, explorarea închisorii propriului eu, fie că este vorba despre un eu poetic, un eu care se amintește prea des pe sine, despre un eu cinic sau despre un eu care se amăgește cu altceva-ul și altundeva-ul, se uită pe sine de fiecare dată când îi ieșe.
În Făt-Frumos și merele stricate îl cunoaștem pe Cezar, poreclit Pârșlea, un tânăr avocat în căutarea afirmării, mereu dispus să încerce substanțe interzise, ceea ce face din el aproape un dependent de droguri, un mare amator de dame la drumul mare, chiar dacă este însurat cu fata unui avocat cu renume. Deși ar putea fi ușor catalogat ca parvenit, fustangiu și junky, Făt-Frumosul lui Beatris Serediuc nu este lipsit de profunzime și de simțul analizei și autoanalizei. Doar că se arată cititorilor ca unul dintre utilizatorii măștilor sociale. O mostră din existența sa pe repede-înainte spre autodistrugere este mai mult decât revelatoare: „După trei zile și două nopți de abuzuri și învălmășeală din care îmi amintesc frânturi, cu ore prea puține de somn, ajung în Timișoara cu niște cearcăne la fel de vizibile ca și Casa Poporului de sărbători. Făt-Frumos travelling trough meleagurile patriei back and forth. Ada mă așteaptă în parcarea aeroportului surâzătoare, proaspătă și prea vorbăreață. E genul de tipă care poartă mereu eșarfe și vorbește repede, de parcă liniștea dintre cuvinte ar jena-o. În drum spre mașină, îi dau parfumul cumpărat în grabă de la un țigan de pe Băneasa și pare încântată. A doua zi, m-am trezit odată cu găinile și am băut o cafea tare. În Tribunal era atât de liniște, încât mă simțeam ca un cal cu copitele prea mari care a dat buzna în Catedrala Neamului.” În această a doua parte din Varză, Beatris Serediuc folosește fără rezerve cadrul cinismului existențial și își structurează materialul narativ după modelul unei discuții la colț de stradă între șmecherii cartierului. Nu lipsesc limbajul licențios, expresiile din argoul „băiețașilor” care învârt tot felul de afaceri dubioase, referirile la sex, însoțite de multe amănunte și detalii picante. Acest mascul care își ucide în ochii celorlalți sensibilitatea din fașă, Cezar-Pârșlea, vede, totuși, dincolo de faptele în sine, ale lui sau ale celorlalți, dar fuge de condiția de ratați a părinților și face tot ce consideră necesar pentru a intra în categoria „oamenilor realizați”. Viața sa este o luptă continuă între rațional și emoțional, între faptă și idee, între ambiție și împăcarea cu sine. Sfârșește în America Latină, printre traficanții de droguri. Acolo îl abandonează autoarea pentru a o introduce în numărul de pagini pe care le mai are de parcurs până își atinge finalul pe Rocsana, o ființă poate la fel de sensibilă ca Sânziana — Regina Underground, dar mult mai dispusă să creadă în La dolce vita, chiar și în cheie ironică. Pentru că da, ironia și nu poezia te poate salva de tine, dacă dai pe afară de prea mult tu. Rocsana pleacă de acasă, din România, după ce își vede murind împușcată o prietenă din copilărie. Se refugiază în Panama și în ceilalți. În colega de cameră lesbiană, în șeful latino-american pe care îl acceptă ca amant provizoriu, în colegii de birou, în pisicile panameze, în job-ul pe care, de cele mai multe ori, îl detestă, în locuitorii unei lumi care îi este total străină: „Însă eu vreau să mă lepăd de schi, de iarnă și de orice conținut al vreunui buzunar cu legături de chei familiare. Mă las pradă soarelui mare care pârlește necontenit America Centrală, care mă va fi colorat el după ploaie și îmi va fi lăsat la iveală ridurile de om deja matur, sictirit, mizantrop, temător, mai cinic decât luna plină. Și mă tot lepăd. De multe straturi din pielea mea fragilă, până la os, până la Rox, până la X, până la nemaiaducerea aminte… Mă detest ca pe o capră sterilă, leșinată, țeapănă din cauza unui pocnet mic de petardă anemică. Exist degeaba, sunt inutilă, nu pot să mă țin de nici un plan, îmi detest job-ul și locuiesc cu o lesbiană antipatică, introvertită ca un cufăr. Vorbăreață, zâmbitoare, politicoasă, cu sprâncene prea subțiri și arcuite, capabilă, dar seacă, un vid de lac de acumulare. Cavitate. Cușcă goală. Groapă. Poate că sunt și eu la fel de goală pe dinăuntru, mă umple doar vinovăția.” Cu Rocsana, cititorul călătorește prin mai multe zone ale Americii Centrale și Latine și trage cu ochiul la partide de sex interzise, la ședințe de birou, la tabieturile unei lesbiene, la lenea pisicilor panameze. De Rocsana nu are cum să nu îți placă, indiferent cât de deprimată este. Beatris Serediuc face în așa fel, încât acest ultim personaj al cărții sale, de o sinceritate frustă, să aibă la îndemână armele unei personalități care seduce.
Ce se poate spune, cu siguranță, după lectura cărții Varză, semnată de către Beatris Serediuc este că autoarea stăpânește foarte bine limba, regulile sale și se joacă cu stilurile în abordarea frazelor, că are imaginație de împrumutat și altora și un simț acut al detaliului pus la locul său. Melancolie, agonie, euforie, sevraj, aventură, terapie prin muzică, diversitate lingvistică, emoție în stare pură, ironie, tragic sunt variante de răspuns de bifat la întrebarea „cum se poate descrie, în câteva cuvinte, starea pe care ți-o dă proza lui Beatris Serediuc?” Acum simți că ești la un club de poezie al dependenților de vers alb, peste câteva zeci de pagini te trezești în plin curent postmodernist, într-un cartier mărginaș, cu expresii aparținând limbajului licențios șuierându-ți pe lângă ureche ca gloanțele unui ucigaș în serie. Tânăra autoare este extrem de acidă în construcția personajelor, dar și înduioșător de sensibilă. Varză se dovedește a fi, până la final, un soi de structură narativă bipolară a unui scriitor care are în grijă un personaj cu personalitate multiplă. Într-o astfel de proză te adâncești treptat, când cu înțelegere, când cu revoltă și ieși, când cu nevoia de a tăcea minute, poate chiar ore în șir, când cu dorința de a împărtăși cu cineva, cu oricine, chiar și cu un străin de pe stradă.
