Ce ne spunem când nu ne vorbim

Chris Simion, tânăra regizoare din România (n. 1977), cea care a pus bazele Companiei de Teatru D’Aya, a debutat ca scriitoare în 1994 cu Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, urmată de Dogmatica fericirii (1995), Disperarea de a fi (1996), De ce nu suntem ceea ce putem fi (1997), Spovedania unui condamnat (1998/2000), În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine (2002).

Așa cum se poate observa din titlurile alese pentru cărțile ei, traseul de reflecție, credință și afectivitate parcurge un drum familiar: de la experiența de a iubi iubirea din adolescență, trecând printr-o serioasă meditație asupra fericirii omului, ajungând inevitabil la unele concluzii și experiențe cioraniene, sfidând cerul pentru că ne dor limitele din noi sau din afara noastră, atingând un punct de echilibru prin împlinire în plan personal și/sau profesional.

Cartea Ce ne spunem când nu ne vorbim are o structură inedită; în mare parte e un schimb de mailuri, dublate de drafturi netrimise, mai mult sau mai puțin imaginare, între „floarea-soarelui” și „zmeul albastru”. Proza poetică ce susține conținutul acestor mesaje ar putea părea desuetă, dar e salvată de faptul că meditațiile de suflet ale autoarei sunt dublate de reflecții mature cu privire la (im)posibilitățile de relaționare dintr-un cuplu. Registrul oniric este dublat de un altul mai realist.

Impresionează sensibilitatea ei autentică. E vorba despre suflet, despre iubire. Despre gândurile celei care a fugit dintr-o relație fără preaviz, în urma primirii unui diagnostic medical fatal (suspectă de neoplasm), care în cele din urmă s-a dovedit greșit. Despre gândurile unui bărbat confuz, adus în situația de a iubi alte femei, mințindu-le pe acestea și pe sine. Despre durerea unei femei trăind sub iminența morții, despre un bărbat care respinge coșmarul morții posibile a iubitei. Despre încercarea de a reconstrui o relație după ce adevărul iese la iveală, dar când nu mai ai încredere, despre regăsirea de sine, despre curajul de a fi liber. Chris Simion scrie cu atâta candoare, încât cel mai nimerit ar fi să las cartea să vorbească singură prin câteva citate:

„Când două suflete se iubesc, Dumnezeu nu toarnă apă doar unuia. Visele nu țin de sete. Doar că, atunci când două suflete se iubesc, în adâncul pământului, acolo unde își întâlnesc rădăcinile, știu adevărul. Pot să se mintă prin cuvinte, dar nu și prin respirație sau prin privire sau prin gând” (p. 11).   „Când simți că iubești un om, înseamnă că poți să tai cerul în două cu sufletul tău, că poți să cobori cu acel om împreună în Infernul lui și al tău. Că acel om se arată în goliciunea lui, se dezbracă și te lasă să exiști în el, te lasă să cauți în el. Încrederea că celălalt nu te va ucide nu are cum să fie cu jumătate de măsură. Ori îl lași să trăiască în tine cu totul, ori îl oprești la ușa sufletului și te dezminți. Iubirea nu înseamnă să ceri unui om să se schimbe, ci să îl determini să se schimbe singur, să aibă nevoie să se schimbe, să simtă necesară schimbarea” (p. 17).   „În timp ce mor… o să îmi las bucăți din suflet pe marginea vieții tale. După ce nu o să mai fiu, să te oprești când ți-e dor, să le iei, să îți amintești cât de mult te-am iubit și să râzi. Tu nu o să crezi cât de mult te-am iubit decât atunci când nu o să mai fiu, pentru că atunci o să respiri mai greu. O să te aștept pe un colț de nor. Când plouă, să știi că m-am dezechilibrat. Nu știu cât de jos o să cad. S-ar putea ca în unele vise să te trezești cu mine în pat. Nu o să fac gălăgie. Cel mult o să-ți las pe pernă parfum de crini albi pentru că dimineața să zâmbești” (p. 52).   „De cele mai multe ori pretindem că suntem ceea ce nu suntem. De cele mai multe ori dăm vina pe cel de lângă noi pentru nefericirea noastră și îl tragem la răspundere pentru cât de rău ne este. Ce treabă are cel de lângă tine dacă tu ești nefericit? De ce aștepți mereu să ia altcineva decizii pentru tine? Alegi singurătatea în doi în locul singurătății nude. Alegi ciorba reîncălzită în locul mâncării proaspete, fie ea și fast-food. Și dacă tu alegi de bunăvoie, fără să te oblige nimeni, de ce te plângi?” (pp. 71-72).   „Oamenii se cunosc în funcție de împrejurări. Sufletele se întâlnesc dincolo de orice împrejurare” (p. 111).

„Și am mai învățat că sufletul poate muri și este cea mai îngrozitoare, de temut și ireversibilă moarte” (p. 161).

„În doi apare un exercițiu extraordinar de frumos, pe care nu ai cum să îl încerci de unul singur. Nevoia de a nu trăi prin tine, ci prin celălalt. Bucuria de a face pentru celălalt ceea ce îi face plăcere și dorința de a renunța la acțiuni care nu îl fac fericit. Dacă schimbul este reciproc și dacă această intenție există de ambele părți, apare o senzație rară de împreună, de împlinire. Genul acesta de cuplu se întâlnește accidental astăzi” (p. 200).   „O relație devine sacră atunci când amândoi sunt prezenți pe deplin” (p. 203).

„Nu ai niciun drept să judeci transformarea celuilalt. Ea poate evolua în paralel cu a ta sau poate fi independentă de tine. Totul ține de atenție. E ca într-un dans. Dacă ești atent, ții ritmul cu celălalt. Dacă nu, te trezești pe câmp, în timp ce partenerul tău e pe munte” (p. 203).

„Iubindu-te, o să îți dau ceea ce sunt. Mai mult decât sunt nu am cum să îți dau” (p. 218).

„Nu ai de unde să știi cât durează o relație între doi oameni, nu există pronostic pentru suflet” (p. 224).

„Iubirea nu ia ostatici, nu se negociază și nu poate fi compromisă de frică” (p. 227).