Una dintre aparițiile anului 2014 la Editura Meteor Press este cartea semnată de către Edgar Feuchtwanger, „Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu”, inspirată din însăși viața autorului.
Pe scurt, Edgar Feuchtwanger, în vârstă de 5 ani, este unicul fiu al unui editor evreu. Are o copilărie fericită în orașul München. Este lipsit de griji, răsfățat de părinți și de bonă, până când, în blocul de vizavi, se instalează Adolf Hitler, șeful Partidului Național-Socialist. În 1933, fericirea acestei vieți neumbrite de nimic dispare. Hitler este numit cancelar al Germaniei. Părinții lui Edgar, lipsiți de drepturile lor cetățenești, încearcă să-și protejeze fiul de umilințe. La școală, învățătoarea îl pune să deseneze svastici, iar colegii intră în rândurile tinerilor hitleriști.
De la fereastra casei lui, Edgar va asista la pregătirea unor evenimente tragice: Noaptea Cuțitelor Lungi, Anschluss-ul, Noaptea de Cristal. Evreii sunt arestați, tatăl lui este închis la Dachau. Groaza, frigul și foamea de acolo îl vor marca pentru totdeauna. În 1939, Edgar este trimis singur în Marea Britanie, unde își va vedea mai departe de viață. În prezent, Edgar Feuchtwanger este istoric. Locuiește la Winchester, în Marea Britanie. A locuit vizavi de Adolf Hitler din 1929, când avea cinci ani, până în 1939.
În 2013, Bertil Scali, editor și fost reporter la VSD, apoi la Paris Match între 1992 și 2004, a realizat un documentar, „Hitler, mon voisin” (Hitler, vecinul meu, 2013), pentru canalul de televiziune Planète.
Pasaje din cartea „Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu”
„În această dimineață, mergând să ne plimbăm, am trecut prin fața casei lui. Dorle a vrut să-i citească numele pe ușă, „Adolf Hitler”. Paznicul a privit-o fix, iar Rosie a luat-o de mână și a grăbit pasul. După ce au trecut de imobil, i-a șoptit lui Dorle că n-ar fi trebuit să se uite la ușă. Sora mea i-a răspuns sec că așa ceva nu este interzis și a adăugat: – În orice caz, pe ușă nu este scris numele lui. Este scris „Winter”, și nu „Hitler”!
Pentru prima dată, vedeam un copil răspunzând unui adult. Rosie n-a zis nimic. Se făcea frig, iar ninsoarea continua să cadă. Trecătorii mergeau cu grijă ca să nu alunece. Paznicul se uita după noi. Rosie s-a întors și ne-am reluat plimbarea.
Mergeam să ne întâlnim cu tata la cafeneaua Fürstenhof. Am așteptat tramvaiul pe cealaltă parte a străzii, sub privirile bărbatului aflat în fața locuinței lui Hitler. M-am simțit ușurat când am auzit sunetul roților pe șinele de metal care șerpuiau de-a lungul căii pavate. Conductorul agita clopotul. Ne-am dat înapoi ca să-i lăsăm pe călători să coboare, apoi am urcat. În vagon, toată lumea fuma, stăteam înghesuiți, iar Dorle a vrut să se așeze pe una dintre băncile de lemn. Cu un aer sever, Rosie i-a cerut să lase locul oamenilor mari.
Am coborât chiar în fața cafenelei. Este o sală uriașă, în care mă tem mereu să nu fiu călcat în picioare. Chelnerii trec în fugă cu tăvile pline cu halbe de bere deasupra capului. Tata stătea în spate, cu fratele lui, vechi combatant, unchiul meu soldat, Berthold. Pe Rosie a îndemnat-o să facă o plimbare, iar noua ne-a comandat gustarea noastră preferată. Eu și Dorle luam întotdeauna același lucru: o înghețată de ciocolată, acoperită cu frișcă și ciocolată topită. Dorle a povestit imediat că Hitler și-a pus un nume fals pe ușă. Dar tăticu știa deja. Cei doi frați au început o discuție.
– Da, da, știu, a zis tata. Așa o cheamă pe menajera lui. Se teme c-o să vină cineva și-o să-l bată la cap. Este un laș. – Luigi, știi foarte bine că a fost în tranșee, ca mine. De ce s-ar teme de propria umbră? Nu vrea să fie bătut la cap de toate femeile care aleargă după el, doar atât. – Ah, da! Tranșeele! Sus, la el, se tânguie tot timpul, în toată cartea lui enormă și plictisitoare, Mein Kampf. Se vaicărește. Se lamentează. Strigă. Urlă. Mi-l închipui în timp ce-și scrie cartea rostogolindu-se pe jos ca un puștan nespălat. Vrea s-o citească toată lumea, da! Francezii, generalii, caporalul lui, evreii, șobolanii… De altfel, nu face deosebire între aceste ultime două specii – căci da, după el, cei care practică religia evreiască nu sunt nimic altceva decât o specie aparte. O rasă inferioară, zice el. Aproape ca „paraziții”, ca să reiau una dintre expresiile sale de scriitor. Încântător, nu-i așa? Și ce se face cu paraziții? Te las să ghicești. – Da, Hitler este un mizerabil. Dar știi, lumea este cu susul în jos. Oare cu noi ce-o să se-ntâmple? Ce-o să ajungem? Care este viitorul Germaniei? Trebuie într-adevăr să facem ceva! – Dar Hitler, tu îți dai seama? A continuat tata. Îi urăște pe evrei și pe toată lumea, ca toți camarazii lui. Este ticnit, înăcrit, paranoic, violent și mai ales periculos. Știi că Lion scoate peste câteva zile o carte despre el? Succesul, care spune povestea ascensiunii unui mizerabil de teapa lui. Este foarte comică. Îl descrie ca pe un fel de om isteric care calomniază pe oriunde se duce. În ultima lui carte, Evreul Suss, Lion a povestit deja cum, în trecut, alți ariviști au îndemnat mulțimea să-i masacreze pe strămoșii noștri în țara noastră. Această carte este singura care o bate bine pe Mein Kampf. Succesul ar trebui să facă și mai mult zgomot prin faptul că-l caricaturizează în mod direct. Lion speră să-i facă pe cititorii lui Hitler să înțeleagă în ce măsură este acest pictor frustrat un uzurpator și mai ales un personaj periculos care ne întoarce în urmă cu secole.”
(Hitler, vecinul meu, pag. 33 – 35)
