La îmbătrânire ne gândim cu toții, dar o facem diferit, în funcție de etapa din viață în care ne surprind aceste gânduri. Mai întâi o facem detașat și în glumă, poate privind cu răutate spre cei care au ajuns, deja, acolo, de parcă nouă nu ni se va întâmpla. Apoi, începem să ne imaginăm pe noi bătrâni, încurajați și de imaginea din oglindă, din ce în ce mai distorsionată, de comoditate și de tabiet care își fac din ce în ce mai des loc în trăitul nostru. Iar, în cele din urmă, cu teamă și cu resemnare. Ne naștem pentru a îmbătrâni și îmbătrânim pentru a simți că trăim, că ne consumăm viața ca pe un fruct până la sâmburi. Dar, în orice moment, la orice colț, ne pândește conflictul, cel între generații și cel între ceea ce suntem în interior și ceea ce reușim să transmitem celorlalți, ceea ce suntem în ochii celorlalți, de fapt.
Tema aceasta a îmbătrânirii, a locului pe care și-l stabilește un bătrân în societate o întâlnim frecvent în literatură. Iar când ea este abordată de un dramaturg rus, ca Nikolai Koleada, pateticul, emotivitatea și filosofia existențială sunt de neocolit. Nikolai Koleada, actor, scriitor și dramaturg rus contemporan, născut pe 4 decembrie 1957, în Presnogorkovka, rămâne în istoria teatrului, așa după cum apreciază criticul John Freedman, ca unul dintre cei câțiva dramaturgi și regizori care s-au născut pentru a fi „mamele” și „tații” mișcării teatrale rusești contemporane.
De altfel, Koleada este unul dintre practicanții unui tip de teatru descris printr-un termen aproape intraductibil, chernukha. Citindu-i piesele și urmărindu-i spectacolele, înțelegi că chernukha duce cu gândul la personaje și situații limită, la durerea unei vieți lipsită de strălucire, la ratarea prin forțe proprii sau cu „ajutorul” celorlalți, la certuri și conflicte domestice născute din nimic, pe marginea unor subiecte fără nicio importanță majoră, la acel tip de divertisment nesofisticat, popular.
La început de aprilie, regizorul Ion Sapdaru, după ce a răscolit prin repertoriul lui Nikolai Koleada, a ales să pună în scenă la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași un spectacol-adaptare după piesa acestuia, Baba Chanel, respectiv Tanti Chanel. Ca în orice spectacol, există viziunea inițială a regizorului, perspectiva sa asupra textului și reprezentația propriu-zisă, care poate naște empatie sau dezacord printre cei prezenți în sală.
Pornind de la tematica și semnificațiile textului dramaturgului rus, Ion Sapdaru mărturisește:
„Piesa lui Koleada, Tanti Chanel, este un eseu al apusului existenței omului pe pământ. Scrisă cu mult umor, dar și cu pronunțate tușeuri dramatice și tragice, Tanti Chanel derivă clar din filonul realismului critic al marii literaturi ruse. Temele lui Dostoievski, Gogol, Cehov se împletesc firesc în opera acestui creator care caută să-și povestească istoriile sincer până la naturalism. Koleada balansează în piesele sale cu un curaj nebun pe marginea prăpastiei alimentându-se din vertijul spaimei, al nesăbuinței și al hazardului. Trăirea maximă, marile prăbușiri interioare, colapsul emoțional pe fondul unei povești banale — acestea sunt mijloacele cu care își construiește piesele Koleada și nu se dezminte nici în Tanti Chanel.”
Și, practic, asta și încearcă regizorul să facă în spectacolul de la Sala „Uzina cu Teatru” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași: să îmbine umorul, grotescul, pateticul, cu sensibilitatea și cu profunzimea. Dar ceva din toată desfășurarea de forțe de pe scenă îi stă în cale. Emoția nu iese la suprafață așa cum ar fi de dorit și de așteptat, nu își găsește drumul spre finalul acela cu lacrimile care stau în gât, cu tristețea care dă târcoale, ci se pierde undeva pe parcurs, lâncezește la suprafață, iar mecanismele monotoniei scenice își fac auzită, din când în când, prezența.
Personajele, prin actorii care le întruchipează — Silvia Băleanu Popa, Andreea Boboc, Alina Mîndru, Andreea Spătaru, Annemarie Chertic, Irina Răduțu–Codreanu, Daniel Busuioc — se concentrează, parcă, mai mult pe relațiile dintre ele, pe atenția pe care o acordă „specificității” interpretării, decât pe semnificațiile profunde ale textului. Asta nu înseamnă că nu sunt și momente care te scot din lâncezeală. Doar că, prin forța pe care o dă spectacolelor sale, regizorul Ion Sapdaru a creat mereu așteptări care se doresc a fi depășite. Însă, în Tanti Chanel nu pare să vină cu ceva nou. Atmosfera aceea de ridicol existențial, de nostalgie după trecut, de haz de necaz pe care a mai reconstituit-o și cu alte ocazii este refăcută și prin acest spectacol.
Pe scurt, personajele născute de dramaturgul rus Nikolai Koleada și preluate de către regizorul Ion Sapdaru și de către actorii naționalului ieșean se află în drum spre acel final de viață care ne așteaptă pe toți. Și, pentru a-și face călătoria mai plăcută, pentru a se împrieteni cu uitarea, surogat al bucuriei și dușman al suferinței, aleg o formă de artă care îi încurajează și pe amatori să o îmbrățișeze. Doamnele pensionare care însuflețesc atmosfera din Tanti Chanel, împreună cu un domn trecut și el de multă vreme de tinerețe, pun bazele unui ansamblu vocal care se amăgește cu succesul. Piesa îi surprinde pe toți la aniversarea celor 10 ani de existență.
Deși membrele înfocate ale ansamblului, lipsite cu desăvârșire de simțul esteticului și al ridicolului, pregătesc un moment festiv, cu masă îmbelșugată și numere artistice „unice”, conducătorul lor, și măgulit de atenția care i se acordă, și iritat de gâlceava continuă care domină relația dintre interpretele corului, le dă peste cap planurile, venind cu ideea unei schimbări, atât de structură (prin aducerea unei membre mai tinere, madam Chanel, fostă angajată la primărie, cu pile, încă, pe acolo), cât și de repertoriu.
„Cu ultimele forțe, (solistele au 90, 85, 80 și 75 de ani), bătrânele se coalizează într-un protest neputincios împotriva acestui rebranding ucigaș. De fapt, bătrânele se luptă din răsputeri pentru ultimele clipe din viața lor”, precizează Sapdaru. Așa cum sunt gândite, personajele lui Koleada își au foarte bine stabilit rolul în însuflețirea acțiunii și dezgolirea semnificațiilor. Prin preluare, însă, unora le reușește rolul, altora mai puțin.
În punerea în scenă de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, posibilă și cu ajutorul lui Dragoș Mihai Cohal, care s-a ocupat de ilustrația muzicală, a Alinei Dincă Pușcașu, responsabilă de costume și a lui Gelu Rîșca, creatorul decorurilor, impresionează prestația lui Annemarie Chertic și a lui Daniel Busuioc. Ei își duc alter ego-urile în registrul potrivit și dau emoției ce este al emoției, iar grotescului ce este al grotescului. Astfel, dacă Annemarie Chertic oferă cabotinismului o față prietenoasă, condimentându-l, în proporțiile potrivite, cu umor, melancolie, tragic și fatalism, Daniel Busuioc le este ridicolului și umflatului în penele proprii un foarte bun purtător de gene.
Mai tinerele Andreea Boboc, Alina Mîndru, Andreea Spătaru nu par, însă, să convingă că au ales abordarea potrivită, nu excelează prin ceva-ul acela care te face, de obicei, să reții personajul interpretat de un actor anume. Iar experimentata Silvia Băleanu Popa își onorează cu pricepere misiunea de a da senzația de ireal, de poveste în poveste, de desprindere de această lume și de plutire în lumea spiritelor, de melancolie și nostalgie, pe început și pe final de spectacol. În ceea ce o privește pe Irina Răduțu–Codreanu, personajul său pare elementul-surpriză al punerii în scenă, în viziunea lui Ion Sapdaru, și suferă pe parcurs o metamorfozare care alungă monotonia scenică, chiar în momentul în care aceasta se instalase mai bine.
Până la urmă, spectacolul Tanti Chanel, în regia lui Ion Sapdaru, îmbrăcând scheletul unei petreceri demodate și ratate, cu elemente de decor amintind de trecut și de kitch-ul existențial, își asumă o mare responsabilitate, aceea de a vorbi cu umor despre „destinul omului ajuns la capătul drumului”, despre inutilitatea pe care ne-o înfinge în fiecare gest bătrânețea, despre ultimele picături de bucurie din care încercăm să ne extragem dorința de a merge mai departe încă o zi, după ce am ieșit la pensie. Mai dă și greș, pe alocuri, dar naște, totuși, unele întrebări, pune pe gânduri, conturează zâmbet triste, hohote de râs autoironice sau de detașare, după caz, cu anumite replici, cu anumite personaje sau cu anumite situații. Trebuie doar să fii în sală, pentru a stabili în ce măsură emoția, reflecția filosofică și plăcerea de a urmări un spectacol reușit își fac loc printre trăirile tale interioare.
