Ochii albaștri îi râd mai tot timpul. Poate de aceea, se simte mai apropiat de comedie decât de dramă. Ar fi putut fi medic stomatolog, dar a ales să îi facă pe unii oameni să uite de tristețile care îi așteaptă în apartamentul pentru care au, probabil, o rată pe viață. Nu își poate imagina viața fără prieteni, pe unii i-ar lua, chiar, sub același acoperiș cu el, nu poate arunca în uitare rana tăiată adânc în suflet, mult prea devreme, de moartea tatălui, și-a făcut din ascultarea operei „Carmen” de Georges Bizet o terapie care întotdeauna funcționează și joacă în orice este distribuit, pentru că prezența pe scenă îl menține viu, util, împlinit. Actorul Horia Veriveș, căci despre el este vorba, de 5 ani angajat al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a absolvit, în 2008, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, la clasa prof. Dionisie Vitcu – Gheorghe Marinca și a înțeles că trebuie să fie pe scenă și doar pe scenă, în momentul în care a jucat, în anul III de facultate, în „Năpasta” de I. L. Caragiale, spectacol montat de către profesorul său, prof. dr. Dionisie Vitcu, la Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. De atunci, spectatorii naționalului ieșean l-au putut vedea în numeroase reprezentații, atât pe scena Sălii Mari, cât și în sălile mici. Chiar dacă, în 2013, a fost distribuit, de către regizorul grec Giorgos Zamboulakis, și într-un spectacol cu adâncimi tragice, „Hamletmachine”, Horia Veriveș iubește comicul, tragismul cu valențe comice. De altfel, roluri ca Gheorghe din „Năpasta” de I. L. Caragiale, Alexei Alexeevici Murașkin din „Oameni de nimic” de A. P. Cehov, Dl. Galbinski din „Negustorul de timp” de Matei Vișniec, Bufnița din „Recviem pentru o stea sau Țipătul langustei” de John Murrell, Poins din „Falstaff Show” (cu scene din Henric al IV-lea, Henric al V-lea, Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare și improvizații actoricești), Pompierul din „Rinocerii” de Eugene Ionesco, Celălalt din „Cum se zice” de Roberto Mazzucco, Funcționarul Tribunalului din „Mizantropul” de Moliere, Fedokin Alexei Petrovici din „Trei surori” de A. P. Cehov, Francisc V. Taragobete din „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, Protipendada din „Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri, Emilian din „Proștii sub clar de lună” de Teodor Mazilu, Bobin din „Pălăria florentină” de Eugene Labiche, Cocoșatul Smuel, măcelarul din „Golem”, Varravin/Polutatarinov din „A murit Tarelkin!”, Alexandru Canton din „Onorabili în direct” de Nicu Volovăț îi demonstrează abilitățile de negustor al râsului. by Constantin Dimitriu (Visul unei nopți de vară)
„Dionisie Vitcu și Caragiale au fost cei doi mari oameni din viața mea care m-au ajutat să iau o decizie importantă.”
Cum ar arăta teaser-ul unui film de prezentare care l-ar avea ca protagonist pe actorul Horia Veriveș?
Coloana sonoră ar fi „Pharrell Williams – Happy” și l-aș filma pe actorul Horia Veriveș în toate ipostazele lui fericite. Zâmbind și râzând, râzând și zâmbind.
Când a început să îți dea pentru prima dată coate actorul și cum v-ați împrietenit?
Cotisoare primeam de mulți ani, de prin clasa a IX-a. Dar, cotul final l-am primit de abia în anul IV de facultate. Până atunci, nu eram așa sigur dacă să continui cu această profesie sau nu.
Îți mai amintești când ai urcat pentru prima dată pe scenă? Ce ai simțit? Ce te-a motivat să îți faci din actorie o profesie?
La grădiniță, unde am jucat, dacă nu mă înșală memoria, un vânător. Nu mai știu dacă era din „Alba ca Zăpada” sau din „Scufița Roșie”. Cert este că țin minte și acum ce emoții am avut. A urmat o pauză lungă, timp în care m-am gândit la alte meserii. Cele mai importante au fost preoția și stomatologia. Preoția am lăsat-o deoparte și am zis că dau la stomatologie. După un an și ceva de pregătire la stomatologie, m-am întors spre teatru. Și am dat la teatru. Și nu-mi pare rău! Dar, spectacolul care m-a motivat să merg pe latura asta artistică a fost „Năpasta” de I.L.Caragiale, montat de către fostul meu profesor de clasă, prof. dr. Dionisie Vitcu, la Sala Studio „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, când eram în anul III. A fost un sentiment care nu se poate explica prin cuvinte. M-am simțit în al nouălea cer, jucând acolo, pe scena aceea mică, alături de un mare actor. Deci, Dionisie Vitcu și Caragiale au fost cei doi mari oameni din viața mea care m-au ajutat să iau o decizie importantă.
Când ai început să conștientizezi care îți este vocația, la cine te uitai cu admirație? Este important modelul în alegerea unei profesii și în construirea unei cariere?
Nu am avut modele, nu am modele și nu voi avea modele. Asta nu înseamnă că nu mă uit cu admirație la actorii talentați din garda veche, dar și din garda nouă. Nu știu cât de important este un model în viață. Modelul meu sunt eu însumi. Când ai modele, cred că începi, fără să vrei, să furi, să imiți, să nu mai fii original! Și nu e bine. Ce ne diferențiază între noi? Originalitatea!
Cum te simți ca tânăr actor în România, care sunt bucuriile și tristețile tânărului actor Horia Veriveș?
Am reușit, în 5 ani, să îmi formez un public al meu, un public care te face să îți dorești să continui această profesie cu mare dragoste față de el. Când sunt pe scenă, când simt publicul că respiră odată cu mine, râde odată cu mine, suferă alături de mine, atunci, da, iubesc meseria de actor. Dar, când văd ce salarii sunt, când văd că un om fără studii superioare, fără 8 clase, are un salariu mai mare decât al meu și al colegilor mei, atunci parcă îmi vine în minte să mă apuc de o meserie bănoasă. Dar, asta este o tristețe de-a noastră pe care o avem 5 minute, după care ne trece și urcăm pe scenă și jucăm, alături de prietenii noștri dragi care vin să ne vadă.
Te simți mai apropiat de dramaturgia clasică sau de postdramatic?
Îmi place foarte mult dramaturgia clasică. Îmi plac decorurile masive, realiste. Știu că nu „se mai poartă”, dar mie îmi plac foarte mult. Îmi doresc să joc într-o montare de genul acesta. Cred că mi-ar plăcea un Shakespeare. Dar, și cea postdramatică are frumusețea ei. Dacă faci ceva interesant, frumos, antrenant, merge, cum să nu. Dar, eu prefer un text care are o poveste și care prezintă publicului ceva concret.
„Când sunt pe scenă, când simt publicul că respiră odată cu mine, râde odată cu mine, suferă alături de mine, atunci, da, iubesc meseria de actor.”
Ce alegi între dramă și comedie și de ce?
Comedie, fără discuție. Nu știu de ce. Sunt mai bun pe comedie decât pe dramă. Nu am încercat să joc dramă, dar nu mă fascinează atât de tare. Îmi place să aud publicul râzând. Îmi place să îl văd vesel. Are omul acasă atâtea probleme, mai ales cu criza asta. Îți dau un exemplu concret. Am un grup de oameni care tot timpul mă întreabă când joc, când am o comedie. Și i-am întrebat de ce vin să revadă un spectacol de atâtea ori. Și mi-au spus că uită de probleme. Pentru câteva ore, se deconectează total de mocirla în care trăim. Au văzut „Proștii sub clar de lună”, în regia lui Ovidiu Lazăr, de vreo trei sau patru ori. Păi, normal că de asta iubesc comedia. Mie îmi place să fiu fericit. Să zâmbesc. Să râd.
Joci orice ți se propune sau mai spui și nu?
Nu îmi place să refuz. Nu am refuzat niciodată. Este bine să joci mult și este bine să iei contact cu tot felul de regizori. Ai de învățat.
Cum este să lucrezi cu regizori ca Silviu Purcărete, Radu Afrim, Alexander Hausvater?
Cu cei trei eu m-am înțeles foarte bine. Mă rog, cât ne-am intersectat la repetiție. Cu Radu Afrim lucrez acum la al doilea spectacol, Femeia mării de Ibsen. Este un vizionar. Este un om fain care face un teatru conceptual, dar pe înțelesul tuturor. Silviu Purcărete m-a distribuit în Bobin, rol cu ajutorul căruia mi-am făcut mulți fani. Cum să nu-l iubești? Acum, sper să nu se supere nimeni pe mine, dar cel mai drag mi-a fost Alexander Hausvater. Câtă energie, câtă nebunie artistică poate să aibă omul ăsta! Și practică un stil de teatru care mie îmi place. Mi-am dat seama după premiera „Golemului”. Îmi place să joc în acea nebunie frumoasă, aparent haotică. Sunt trei regizori mari, iar noi, cei din Iași, suntem norocoși să îi avem aici în permanență. Alte teatre se luptă pentru ei.
Cum definești tu snobismul cultural și cum crezi că se manifestă la publicul de teatru, în special la cel din Iași?
Toți suntem snobi. Vrem, nu vrem, ne propunem, nu ne propunem. Dacă omul acceptă să dea 100 și ceva de lei pentru un bilet la o șușă din alt oraș, atunci bravo lui! Atât timp cât eu am public la spectacole, nu am ce să le reproșez. Dar sunt și oameni care nu vin la spectacolele trupei ieșene pentru că… Nu știu de ce. Dacă au de unde să dea, să dea. Am avut câțiva cărora le-am dat unfriend din lista de prieteni de pe facebook pentru că mă întrebau numai de spectacole care veneau din alte orașe. Dar, fiecare alege ce vrea să facă cu viața lui și cu banii lui.
Cât de important crezi că este teatrul în conturarea unei imagini de capitală culturală a Iașului?
Este o latură. Nu știu dacă are prioritate sau nu. Dar, dacă noi cei din teatru ne facem treaba perfect, dacă cei de la operă își fac treaba perfect, dacă și cei din alte domenii cum ar fi pictura, sculptura își fac treaba, este posibil să avem ceva șanse pentru titlul de capitală culturală, însă, până atunci mai este mult, avem mult de muncit. Degeaba ne facem treaba bine, dacă nu avem parte de promovare. Două afișe în oraș nu sunt suficiente.
Cum vezi tu teatrul independent din Iași?
Este o mișcare foarte bună. Dar cei care fac astfel de spectacole, trebuie să înțeleagă că publicul nu este prost. Dacă le prezinți un spectacol slab, la care biletul costă 10 sau 12 lei, atunci a doua oară nu o să mai vină. Este bine că se întâmplă. Este foarte bine ce face Daniel Chirilă, de exemplu, cu a sa trupă, Frilensăr. Am văzut, însă, și spectacole proaste. Cei care au mers pe mișcarea asta independentă, ar trebui să aibă mai mult curaj, cred eu. Nu e de ajuns să ai două scaune, o masă și să spui un text. Lumea nu mai are răbdare. Nu știu dacă se încadrează la teatrul independent, dar uite, băieții de la trupa Idiot, din punctul meu de vedere fac o treabă bună.
„M-a marcat moartea tatălui meu. O moarte mult prea rapidă. Am rămas, și cred că voi rămâne până voi închide și eu ochii, cu un mare gol în suflet. Acela de a nu mă fi văzut niciodată jucând la Sala Mare.”
Cât de ușoară este, după părerea ta, trecerea de la teatru la film? Dacă ești înzestrat cu talent poți face și teatru și film? Tu ai fost implicat în proiecte care au legătură cu cinematografia?
Nu am făcut film, încă, deci nu am un răspuns. Momentan mă atrage teatrul. Dacă nu o să mai meargă cu scena, ne băgăm în fața camerei de filmat. Dacă cineva mă va lua, normal.
Povestește-ne o situație-limită în care s-a aflat Horia Veriveș actorul și care te-a marcat pe termen lung.
Nu am avut nicio situație-limită, dar m-a marcat moartea tatălui meu. O moarte mult prea rapidă. Am rămas, și cred că voi rămâne până voi închide și eu ochii, cu un mare gol în suflet. Acela de a nu mă fi văzut niciodată jucând la Sala Mare. Și-a dorit foarte mult, dar nu a mai avut răbdare și a plecat mult înainte să se poată bucura de acest lucru. Și îmi este dor să-i văd lacrimile la finalul spectacolului, la aplauze. Lacrimi de mândrie! Este singurul necaz care m-a marcat.
Ce îți place să faci în timpul liber, dincolo de scenă?
Să stau în pat. Să mă uit la filme, la seriale. Să citesc o carte bună. Să mă văd cu prietenii, să pierdem timpul cu discuții interminabile despre teatru și, din când în când, cu bârfă. Și, când este cald, îmi place enorm de mult să mă plimb. Anul acesta vreau să-mi cumpăr o bicicletă. Și îmi place la nebunie să cunosc oameni noi, să le aflu povestea vieții.
Care sunt calitățile și defectele lui Horia Veriveș?
Spiritul de echipă, dorința de a ajuta moral sau material, tot timpul. Ar mai fi, dar, ar trebui să îi întrebați pe prietenii mei. Nu cred în lauda de sine. Defecte am multe. Dar, cine este perfect?! Sunt coleric, mă enervez repede și tare. Țin la supărare. Și, dacă cineva mă supără mai tare, nu mai există pentru mine, este în fața mea, dar, în același timp, nu este.
Ai vicii?
Fumatul. Dar, am început să îl răresc. Două luni și jumătate nu am fumat. După care m-am prostit puțin. Și acum am de gând să îl las de tot. Bani aruncați degeaba și, pe deasupra, mi-am distrus și gâtul. Fumăm mult, două pachete de țigări pe zi.
Când citești, îți place să te imaginezi în pielea personajelor pe care le simpatizezi? Dar în cea a personajelor pe care le antipatizezi?
Intru în pielea tuturor, bărbat, femeie, câine, nu contează. Și, din cauza asta, de multe ori uit fraza pe care am citit-o, pentru că eu deja sunt cu mintea în altă parte. Așa am pățit la Luka și focul vieții a lui Orhan Pamuk. Am ajuns să mă gândesc, când citeam, cum ar fi să ai un covor fermecat cu care să te plimbi din Tătărași până la teatru. Da, mă duc în lumea lor. Și îmi place. Așa pățesc și când avem prima lectură la teatru. În mintea mea, fac toate personajele. E frumos să fii în altă lume, pentru puțin timp. Nu mult, să nu rămâi acolo.
La ce visezi?
La o bucată de teren, lângă Iași, unde să am o casă cu vreo 4-5 camere, în care să stau cu mama, cu fratele meu, cu Roxana Mârza și cu Dumitru Georgescu. Pe Dumitru (Dumiticu) îl știe lumea de la Teatrul „Luceafărul”, unde este angajat și de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, unde este colaborator. Și să am câteva găini, rațe, gâște, să îmi pun cartofi, roșii, ardei. Și multă liniște. Nu îmi doresc faimă. Dacă vine, bine, dacă nu… nu!
„Nu fac parte dintre actorii care, după 3 zile, nu și-au revenit, încă, după ce au interpretat un personaj într-un spectacol. Este bine să nu uităm că suntem oameni și că trebuie să fim cu mintea pe pământul ăsta, dacă vrem să mai interpretăm și alte personaje.”
Te urmăresc personajele pe care le joci sau te descotorosești repede de ele după ce cobori de pe scenă?
Nu fac parte dintre actorii care, după 3 zile, nu și-au revenit, încă, după ce au interpretat un personaj într-un spectacol. Este bine să nu uităm că suntem oameni și că trebuie să fim cu mintea pe pământul ăsta, dacă vrem să mai interpretăm și alte personaje. Da, găsesc multe asemănări între mine și anumite personaje. Asta nu înseamnă că, imediat cum am ieșit din piesă, mă recompun și devin Horia Veriveș care stă în Tătărași. Nu. Ar fi absurd. Uite asta este problema din ziua de azi. Sunt foarte mulți studenți care se depersonalizează. Oameni care nu știu să mai pășească normal, să vorbească normal, să privească normal. Și îi vezi, după un examen sau spectacol în care nu au strălucit, că sunt în altă lume. Au priviri stranii. Dar, ei, de fapt, se gândesc să-și facă acasă două ochiuri, pentru că i-a ostenit spectacolul.
În afara de rolurile pe care le joci în prezent la naționalul ieșean, mai ești implicat și în alte proiecte?
Nu am timp să colaborez și în alte părți. Și asta mă bucură. E bine că sunt solicitat și e bine că joc. Contactul permanent cu scena este primordial pentru un actor.
Cochetezi cu o altă versiune a ta? Ti-ai visat vreodată destinul altfel?
Până acum ceva timp, mă gândeam cum ar fi fost dacă eram stomatolog. Dar, am suprimat acest gând și am rămas la prezent. Și îmi place prezentul.
La ce principii nu ai renunța niciodată în viață?
Nu știu dacă este vorba de principiu, dar este bine să nu lași garda jos niciodată. Pentru nimeni. Nimeni nu are dreptul să te calce în picioare. Dacă face asta, îi răspunzi cu aceeași monedă. Nu cred în răzbunare, dar uneori este binevenită.
Cum arată lumea în care se retrage Horia Veriveș când vrea să fie singur?
Este o lume liniștită. Acasă ascult numai muzică clasică. Îmi închid telefonul și, pentru câteva ore, stau și meditez la ce am făcut, la ce mai am de făcut. Îmi fac o autorecenzie. Îmi dau seama unde nu e bine și îmi dau seama unde este bine. Citesc numai dacă sunt odihnit. De obicei, îmi pun Carmen de Bizet și, până la finalul operei, mi-am dat un restart și sunt gata pentru o săptămână nouă de muncă.
Ce te nemulțumește profund la lumea în care trăiești și ai schimba dacă ai putea?
Răutatea! Românului îi stă bine când se interesează de ograda altuia. A lui nu e bună, e plictisitoare.
